“Călimăneștiul, dincolo de stațiunea vâlceană cu renume în balneologie, deține și un loc pe podium în privința localităților pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăvești și această bijuterie din inima Munților Cozia, Mănăstirea Stânișoara, loc de reculegere și loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimănești și urmează valea pârâului Păușa, poartă pelerinul spre inima și vârful ultimului versant al Făgărașilor, Munții Cozia.

“Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe și că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există și teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcașe de cult iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simțit legat sufletește de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viața la Stânișoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.

Mănăstirea Stânișoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag și care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păușei, care realizează pe alocuri chei pitorești și care, în imediata apropiere a lăcașului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălțime, una dintre cele mai mari și mai frumoase din județul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează și duce turistul sus la cota 1.700, pe vârful Cozia.

Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.

Mult timp nu a existat în zonă o construcție, monahii alegeau să trăiască în peșterile și grotele din Munții Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare și alte lucruri sfinte de la mănăstirile “de jos”, de pe Valea Oltului.

Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuți de tradiție, Meletie, Neofit și Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.

“De aici probabil și numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaș. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au poposit în zonă și au îndrăgit mica viață spirituală a muntelui și au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaștrii părăsesc peșterile din munte și formează prima obște mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viață de austeritate”, spune Rizea.

Din păcate, Mănăstirea Stânișoara a trecut și printr-o mare tragedie în existența sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la schit, au dat foc bisericii și chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava și Teodosie, de la Muntele Athos, viața monahală revine la Stânișoara. Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeș și noua mănăstire primește numele oficial de Stânișoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Pisania bisericii spune “Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneală și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori”.

Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spațiu mare, pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.

Stânișoara, cu povestea ei și locurile de sihăstrie, cu așezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păușei, contribuie la patrimoniul național ecleziast, dând noblețe județului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deține cele mai multe lăcașe de cult din România.

“Pentru cei care ajung la Călimăneștii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păușei îi duce la 5-a minune a Munților Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov și Berislăvești. Merită să străbați pădurile Parcului Național pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păușei, la Stânișoara”, conchide Ligia Rizea.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)