Un articol de Andrei Crăciun|24 Ianuarie 2017

A locuit la Paris. Nu mai trăiește cu pictorul. Are doi copii adolescenți, mari deja – băiat și fată. S-a stabilit la Rennes, dar s-a plictisit și de Rennes. Acum cochetează cu gândul să se mute în Quebec, în Canada.

Irina Teodorescu scrie în franceză, deși atunci când a plecat în Franța abia lega un bonjour. Învățase engleză și germană la școală. A publicat o carte de povestiri și două romane (al treilea urmează în curând).

Primul său roman, Blestemul tâlharului mustăcios, a fost tradus și în limba română și a apărut la Editura Polirom, fiind bine primit de critică și de public. Irina Teodorescu este premiată în Franța. Are succes.

Când era mică, voia să se facă poetă. Acum îi place să spună povești. Nu se poate abține nici în timpul interviurilor, o tot trage ața să îmbunătățească permanent realitatea. E o povestitoare înnăscută.

Ne-am întâlnit la jumătatea lunii decembrie, la București. Venise în România pentru sărbătorile de iarnă. Irina Teodorescu, așadar. Scriitoare.

Cine ești dumneata?
Irina Teodorescu.

Ia spune-ne dumneata nouă, cu ce te ocupi?
Mă ocup cu multe lucruri. Atât de multe, că nici nu le mai știu.

Ca de exemplu?
Deocamdată mă ocup să știu cu ce mă ocup.

Am văzut că scrii cărți, am și citit una – Blestemul tâlharului mustăcios.
Da.

E prima dumitale carte?
E a doua.

Da? Și prima unde e, de ce o ții ascunsă, de ce nu ne-o arăți și nouă? Tot în franceză ai scris-o?
Da. Prima nu prea mai există, au închis editura unde a apărut.

Superb! Și nici tu nu mai ai niciun exemplar?
Ba eu mai am. De fapt, se poate cumpăra încă de pe internet, într-o versiune din asta electronică.

Un roman?
Nu, erau nuvele, povestiri scurte – așa le zice?

IRINA TEODORESCU SCOATE O CARTE DE POVESTIRI LA O MICĂ EDITURĂ PARIZIANĂ. EDITURA MICĂ A DAT FALIMENT

Povestiri, da. Și pe asta de povestiri când ai scos-o?
În 2011.

În Franța?
Da, la Paris.

Și cum ai ajuns dumneata acolo la ei? Ai trimis pe mail, ai bătut la ușă, cum ai procedat?
La primii?

Da.
Am trimis pe mail; am trimis mai multe manuscrise.

Mai multe manuscrise sau la mai multe edituri?
La mai multe edituri, mai multe manuscrise.

Și oamenii ăștia ți-au răspuns. Ce ți-au zis? „Vino la noi, că e bine!”?
Da, așa mi-au zis. Erau foarte simpatici, dar nu aveau de nici unele, săracii.

Era o editură mai mică, mai prăpădită?
Da, tocmai se făcuse – mă rog, de vreun an și ceva.

O editură tânără.
Da.

Trecută în neființă. Nu mai există.
Nu mai există; s-au lăsat de distracția asta.

I-auzi, domnule! Și în Franța dau faliment micile edituri!
Și marile edituri dau faliment! Sau se lasă cumpărate de unele și mai mari. Și totul nu mai este decât o singură mare editură.

Chiar așa?
Da, așa se întâmplă.

Ți-au dat și ție drepturi de autor pentru povestirile tale scurte?
Da, ei sunt foarte etici. Au dat 30%, ceea ce m-a învățat prost!

Mi se pare foarte mult!
Bine, e mult, că ei îmi dădeau 30% din ceva care n-aveau! Ajungi să fii darnic când nu ai!

Nu se cumpăra cartea, n-aveau unde s-o distribuie? Ce nu funcționa în lanțul ăsta?
Nu știu. Nu știu cum merge în România povestea asta.

Zi-mi cum merge în Franța!
În Franța, lansezi o carte și editura o trimite la ceea ce se numește un difuzor – care este, de fapt, un…

…un intermediar între editură și librărie?
Da, poate să fie un intermediar, dar poate să fie și o secție din editura respectivă, depinde de mărimea ei. Acest intermediar are niște depozite în care ține cărțile și niște camioane cu care le transportă, înainte și înapoi. Ăsta își ia mult la sută, nu știu exact cât. Și, în general, dacă difuzorul ăsta este din editură – o editură mare – el se numește reprezentant; este un angajat care se duce din librărie în librărie și zice: „Uite ce cărți am scos săptămâna asta; iată, asta, asta, asta, hai că asta vă place, știm noi, că ne cunoaștem, am băut și un ceai… Luați-o pe asta, luați-o pe astălaltă, și hai că v-o mai dau și pe asta, că ne cunoaștem și nu-știu-ce”. Cred că reprezentanții ăștia, dacă nu sunt din editură, au firme care se ocupă de difuzare.

Și cartea asta a ta – prima, debutul tău – s-a vândut?
Da, s-a vândut. S-a vândut.

IRINA TEODORESCU ȘI TITLUL INEXISTENT

Și romanul cu mustăciosul în ce an l-ai terminat?
L-am terminat în 2014.

Și ți-ai găsit mai ușor pe cineva care să-l publice?
Nu știu dacă a fost ușor. De fapt, da, a fost ușor, am avut noroc.

Chiar crezi că ai avut noroc?
Nu, cred că am scris așa un roman bun, că normal că imediat l-a luat cineva! (zâmbește) Chiar am avut și noroc, pentru că trimisesem manuscrisul la cinci edituri. Și ăștia primesc sute de exemplare pe zi, le pun într-o grămadă și se mai gândesc până îți vine ție rândul. Și am avut noroc pentru că eu nu aveam titlu la manuscrisul ăsta al meu. Era primul roman și l-am trimis fără titlu. Imprimasem foile, le pusesem o spirală și scrisesem cuvântul „titlu”. Și mă duceam la poștă să-l trimit la ăștia care aveau de publicat și a venit o prietenă să mă ia, să mergem împreună, să ne ținem de urât, și mi-a zis: „Mă, dar titlul e «Titlu»?”, „Hai, mă, cum să fie ăsta titlul cărții mele? E așa pentru că n-am titlu!”, „Băi Irina, ăștia o să creadă că ăla e titlul!”, „Nu, mă, cum să creadă așa ceva?! Se vede că n-are titlu!”, „Păi dacă îți zic – eu am crezut că titlul e «Titlu»!”.

Prietena ta era franțuzoaică, vorbeați în franceză?
Da, și manuscrisul era în franceză. Și m-a enervat ea pe mine, dar până la urmă m-a convins că ăștia o să creadă că titlul e „Titlu”. Hai să mai schimbăm…

Să îi pui, totuși, un titlu…
Nu, nu aveam titlu. Și atunci am scris – de mână, că nu era să desfac spirala – că „aici va fi un… (titlu)”. Apoi am văzut că greșisem și numărul de telefon, am tăiat pe acolo, am corectat. Și l-am trimis așa, că nu voiam să reiau totul. Și ulterior am aflat că a ajuns manuscrisul la editură, editoarea a desfăcut și a văzut titlul scris așa, și a amuzat-o foarte tare și l-a citit imediat.

Ai atras atenția, carevasăzică.
(Râde) Am atras atenția, dar eu nu mă gândeam să atrag atenția.

Și ei ți-au sugerat titlul ăsta, cu mustăciosul?
Da, ei.

Și tu ai acceptat, ce era să faci?
La început le-am spus că se numește „Blestemul Marineștilor”, numai că în franceză nu e acordul ăsta…

Da, sună dubios.
Nu sună dubios, dar ieșea „La Malédiction des Marinescus”, de Irina Teodorescu. De-asta mi-au spus să se numească așa („La Malédiction du bandit moustachu”, „Blestemul tâlharului mustăcios”). De altfel, și când am semnat contractul era titlul ăsta cu Blestemul Marineștilor. După aia mi-au spus să-mi schimb eu numele, ca să nu rimeze cu titlul. A distrat-o foarte tare pe editoare, dar până la urmă am găsit varianta asta, cu mustăciosul. Mă rog, eu nu sunt foarte convinsă de titlul ăsta, dar acum…

…acum e prea târziu. Și în câte limbi s-a tradus cartea dumitale, în afară de limba română? S-a tradus și într-o altă limbă?
În germană.

Unde a fost bine primită, am văzut – cronici, prin Spiegel, peste tot.
Da, așa am înțeles. Nu vorbesc germană, așa că nu știu ce să zic.

Poate, de fapt, nu e așa.
M-a mințit google translation! A zis: „Hai, mă, să-i fac și lu’ asta o plăcere!”.

IRINA TEODORESCU PLEACĂ LA NOUĂSPREZECE ANI ÎN FRANȚA, DIN DRAGOSTE. ȘI NU SE MAI ÎNTOARCE

Cum ai ajuns dumneata în Franța? Aveai 19 ani când ai emigrat, nu?
Da.

În ce an era asta?
’98. Și în ’99 am rămas. Păi cum am ajuns? Cu avionul. Parcă din Otopeni am zburat, din ce țin minte. Nu erau pe vremea aia low cost-uri și astea. Era cu vize, cu șmecherii.

Dar cu ce treabă te-ai dus dumneata acolo?
M-am dus fiindcă mă îndrăgostisem de un băiat.

Un francez?
Da. Venise aici, făcea o expoziție, era pictor.

Dumneata ești din București?
Da.

De unde, din București?
De la Lizeanu.

De la Ștefan cel Mare.
Da, de-acolo! Blocurile alea, nou-nouțe când m-am mutat; aveam doi ani!

Deci a venit un pictor francez, ți-a luat mințile…
… și a plecat cu ele.

Și dumneata te-ai dus după el.
M-am dus, m-am întors până m-am dus și am rămas de tot. Ne-am despărțit între timp.

Cum a fost? A fost tumultuos? Știai să vorbești pe franțuzește, pe vremea aia?
Nu, nu știam să vorbesc franțuzește, am învățat.

Ei, nu știai! Nu știai nimic?
Nu prea.

Păi n-ai făcut și tu la școală?
Nu, am făcut germană; opt ani de germană! Franceză deloc. Am făcut niște cursuri la Institutul Francez, dar nu prea mă duceam nici la ele.

Ce liceu ai făcut dumneata?
„Coșbuc”.

Un liceu bun. Astăzi așa e considerat.
Da?

La o clasă bilingvă.
Da. Făceam germană și engleză.

Deci dumneata știai mai bine să vorbești pe englezește, la începutul vieții. Și după aia, a apărut pictorul ăsta. Și te-ai dus în Franța.
Da.

Apucaseși să termini liceul aici?
Da.

Ai dat și Bacalaureatul?
Da, am și găsit diploma de curând, era într-un sertar. Am dat BAC-ul și la psihologie! Uitasem că făcusem psihologie la școală.

Dar la facultate n-ai mai apucat să dai în țara noastră.
Ba da.

Ai dat și la facultate?
Da, la Arte Plastice.

Erai anul I când ai plecat?
Da.

Încerc să-mi dau seama care e treaba cu dumneata. Ești dubioasă. De unde ai apărut tu, Irina Teoedorescu? O fată de pe Lizeanu, publicată pe la Paris…
Dar de ce să fiu dubioasă?

Nu, glumesc.
Am văzut un reportaj; este un coregraf, îl cheamă Ohad Naharin sau ceva de genul acesta…

Așa…
E din Israel. Și e mare pe acolo, e cunoscut. Și am văzut un reportaj în care zice că, atunci când era el mai demult, a ajuns în Australia și nu știu cum a venit un jurnalist australian să-i ia un interviu. Și i-a venit lui o idee – i-a povestit jurnalistului cum el, când era mic, avea un frate geamăn și stăteau mai mult pe la bunica lor.

Așa…
Și bunică-sa aia era o fostă dansatoare. Ea dansa și cânta, și îi plăcea foarte mult și lui frati-su, care era un pic autist. Și după ce bunica a murit, frati-su a devenit și mai autist decât era și Ohad, ca să comunice cu el, a continuat să danseze, și așa a ajuns coregraf.

L-a păcălit pe bietul ziarist din Australia.
Da. Deci ăla a dat la televizor și așa, și nu era nimic adevărat.

Se mai întâmplă.
A zis: „Domne, așa am simțit!” – că trebuia să-i spună o poveste lu’ ăsta.

IRINA TEODORESCU CHIAR E O FATĂ DE LA LIZEANU

Deci dumneata ești cu adevărat din Lizeanu, da?
(Râde) Da. Și aveam și o bunică…

Ai avut și o bunică? Dansatoare?
Cântăreață.

Unde cânta dumneaei?
Nu știu, nu mai țin minte. La Filarmonică, era în cor. Se plimba cu corul în toată lumea.

Frați mai ai?
Nu.

Ai avut o soră geamănă, autistă?
(Râde) Așa, da.

Zi, ești singură la părinți?
Da.

(Râde) Păi da sau nu? Hotărăște-te!
Vrei să-ți spun o poveste?

Vreau să-mi spui adevărul și numai adevărul.
La ce e bun adevărul ăsta?

Păi nu e bun, dar uite, oamenii mai citesc cartea ta și vor să știe mai multe, cine e fata asta, cine e Irina Teodorescu…
Asta nu știu: de ce vor oamenii să știe?

N-are legătură, că asta e problema lor, de ce vor. Dar după ce le-ai făcut un bine dându-le cartea, acum le mai faci un bine că le răspunzi și acestei curiozități care există, n-ai cum să o negi. Ea oricum există, fie că vrei, fie că nu vrei. Și mai sunt și alții care se gândesc: „Uite, mă, fata asta a scos cărți pe la Paris, oare cum o fi făcut?”.
Dar asta pot să spun.

Care sunt pașii devenirii dumitale, ia să vedem!
Începem lecții despre scris. (râde)

Primul pas: scrii de mână sau la calculator?
Eu, de mână. Dar fiecare scrie cum vrea.

Și după aia o și transcrii?
De mână, să se descurce ăia cu caietul! (râde) Nu, după aia transcriu și așa o mai scriu o dată, de fapt.

Adică a doua oară, când scrii la calculator, rescrii ce ai scris de mână?
Da. Dacă e bine din prima, las așa.

Dumneata aveai gândurile astea, să scrii cărți, de când erai mică și așa?
Cred că da.

IRINA TEODORESCU AR FI VRUT SĂ FIE POETĂ. I-A ȘI ÎNCHINAT O ODĂ PARTIDULUI UNIC

Îți plăcea să inventezi povești?
Aș fi vrut să fiu poetă.

Ai și scris poezii?
Am și scris poezii la școală, am una cu Partidul.

Superb! Și nu le-ai publicat nicăieri, nu?
La asta cu Partidul țin minte că eram prin clasa a II-a, a III-a, ceva de genul ăsta.

Mai ții minte ce ziceai de Partidul nostru?
Nu, dar țin minte că eu credeam că Partidul e cineva!

Că e o persoană, un om?
Da, că e cineva, un om, eventual ăla din poză.

Ceaușescu.
Da, care era OK, era tânăr. Și că e cineva simpatic, așa; dădea bomboane, acadele, dădea Partidul…

… bomboane cubaneze…
Da!

Și i-ai scris o poezie Partidului-Om.
Da, nu mai țin minte poezia. Și după aia am scris alta, tovarășei învățătoare, pe care am recitat-o în clasa a IV-a.

Și a fost bine primită de colegii tăi?
Da, și de tovarășa învățătoare…

Aveai note mari la școală?
N-aveam.

De ce?
Fiindcă îmi transpirau mâinile.

Și ce dacă?
Și trebuia să scrii cu cerneală și să…

Și se păta, sau ce?
Da, îmi ieșeau tot felul de purceluși acolo, pe caiet.

Și din cauza asta îți scădeau notele?
Da, și n-am luat niciodată media 10, pentru că aveam note proaste la caligrafie.

Superb! Deci de mică ai cochetat cu ideea de a scrie povești.
Da, dar n-aveam note mari.

Și când ți-ai scris dumneata prima poveste?
Păi nu ți-am zis că scriam poezii?

Ai început ca poetă.
Da. E mai bine să fii poet. Eu așa cred, că e mai bine să fii poet.

Și spre proză când ai făcut pasul, abia în Franța?
Da. Asta cu proza și poezia, în Franța e pe dos. Proza e superioară poeziei acolo.

Cine spune asta?
Așa e.

Așa știe toată lumea, nu?
Da. Și în România e invers, poezia e superioară prozei. Aici, mentalitatea e că mai bine ești poet decât să scrii niște romane, acolo…

Ai avut bunici la țară când erai dumneata mică?
La țară… da, bunică-mea din Moldova avea o casă la Balotești.

Nu cântăreața, nu?
Ba da, cântăreața. Și își luase o casă la Balotești care era neterminată, era o casă din aia cu WC în curte. Și ăilalți – din Pucioasa.

Asta e în Dâmbovița.
Da.

Tot la țară.
Tot la țară.

Și îți plăcea la țară, sau tot mai mult aici, la noi în oraș? Unde îți plăcea dumitale mai mult, când erai mică, să te joci cu colegii? Te jucai cu ei?
Cu colegii mei? Da. Elasticul…

Șotronul, astea?
Da.

Blocurile alea de pe Lizeanu erau terminate sau încă se mai construia pe acolo?
Nu se mai construia, când ne-am mutat erau terminate, erau blocuri noi – alea de la mine; prietena mea, colega de bancă, Mihaela Glăvan, face pantofi, e foarte faimoasă acum. Stătea în față, așa pe diagonala intersecției. Blocul ei era mai vechi. Dar ne întâlneam, de la una la alta; ne jucam elasticul.

Ai avut o copilărie fericită, Irina?
Eu zic că da; asta tot încerc să zic la toată lumea, că nu era așa de rău în comunism, când erai copil.

IRINA TEODORESCU ERA LA SCHI CÂND CU REVOLUȚIA NOASTRĂ. AVEA ZECE ANI

În ’89 aveai deja 10 ani.
Da.

La Revoluție ce-ai făcut?
Eram la schi.

Erai la schi? Unde schiai?
La Poiana Brașov. Eram sus pe munte, într-o cabană…

Și când ai plecat tu de pe pârtie era Ceaușescu la putere, iar când ai ajuns jos nu mai era…
Da, a venit instructorul într-o zi, să ne spună: „Băi, gata, coborâm, că au venit părinții să vă ia, că e Revoluție!”… Și mai aveam vreo două zile de tabără. Era în 22 (decembrie) și noi trebuia să stăm până pe 24 în tabără. Și mă gândeam: „Ia uite, mă, îmi strică ăștia tabăra cu Revoluția lor!”. A venit taică-miu cu bunicu-meu și m-au luat. Și când am văzut eu la București: bucurie mare pe stradă… Era frumos la Revoluție, e o amintire foarte vie.

Te-ai bucurat, nu?
Da.

Am făcut și noi revoluție cum am putut.
E ca în filmul ăla!

Ca în „A fost sau n-a fost”.
Da.

L-ai văzut?
L-am văzut, da.

În română sau în franceză, la cinema acolo?
Eu l-am văzut acolo, la cinema.

I-auzi, mai rulează și filmele noastre pe la Franța!
Da, toate. Și ne plac… Noul val, așa se zice, nu? Filmele românești sunt cele mai bune! Acum a ieșit „Bacalaureat” în Franța… Îmi pare rău că nu am apucat să îl văd acolo, fiindcă m-am întors în țară.

IRINA TEODORESCU ȘI POVESTEA SITE-ULUI PENTRU BĂRBAȚI

Ia stai așa puțin, cum ai plecat dumneata, așa tânără domnișoară, tocmai în Franța? Familia dumitale nu s-a opus? „Unde te duci tu, măi fetițo, în Franța”? Sau erai majoră și ce-ți mai păsa? Te-ai transferat și cu școala acolo – cu facultatea?
Eram mare, totuși.

Aveai 19 ani.
(Râde)

Te-ai mutat și cu școala acolo?
M-am mutat, făceam un – cum îi zice?

Nu știu. Nu știu ce vrei să spui.
Stagiu? Se zice așa ceva? Eram într-o agenție de publicitate, lucram…

Făceai un internship, cum s-ar zice?
Așa.

Adică te munceau unii și nu-ți dădeau niciun ban, ca să înveți și tu o meserie. Sau era plătit?
Parcă îmi dădeau și niște bani. Nu foarte mulți, dar îmi dădeau niște bani. Contau, pe vremea aia. Și eram într-o firmă făcută de una care era austriacă – aici, în București. Și m-am gândit eu, cum firma asta era austriacă, și mai erau niște străini și la firmele cu care lucrau ei – vorbeau cu toții în engleză… Deci dacă voiai să faci așa ceva, te duceai oriunde în lume și când se vorbea despre afaceri, se vorbea în engleză, nu? Și m-am gândit eu că așa e peste tot, nu? Ia hai să scriu eu în Franța, la niște agenții din astea, că vorbim în engleză, nu?

Te-ai pripit.
(Râde) Ba a fost foarte frumos, pentru că am scris în engleză. Tocmai apăruse și la noi internetul; și am scris și eu la cine am găsit pe acolo pe internet, știi? Și mi-a răspuns unu’! Mi-a zis: „Bine, doamnă, hai să vedem!”. Ăla s-o fi gândit: uite-o și pe-asta! A apărut una din România! Hai să fac și eu o faptă bună! Și m-am văzut cu el și mi-a zis: „Bine, te accept, hai de luni!”. Și m-am dus luni, eu gândindu-mă că… deci cu el vorbisem în engleză. Avea el un accent din ăla de francez, dar vorbea engleză omul, era OK. Și m-am dus eu liniștită, gândindu-mă că toată lumea va vorbi așa… Îmi spusese: „Vino de luni!”.

În ce oraș te-ai dus?
Paris. Pictorul era și el la Paris. M-am dus să mă întâlnesc cu el, dar mi-am zis să fac și eu acolo ceva, o chestie.

Să ai, totuși, o meserie la bază.
Da. Tot așa, un training din ăsta, un internship! Nu există un cuvânt românesc?

Nu prea.
Și am zis să capăt și eu o experiență. Și m-am dus. Îmi spuseseră: „Vino de luni, că atunci vom începe un proiect nou! Ne facem un site, ne trebuie editări…”. Mi-am zis că era clar că ăștia sunt americani, deci sigur vom vorbi engleza americană. De unde, era „Universal Music”, dar cu muzică franțuzească. Și m-am dus eu ca o floare, fără să vorbesc franceză deloc. Și m-am așezat acolo și n-am putut să spun nimic, nu înțelegeam nimic. Și cel mai tare era că ăștia încă nu traduseseră toate cuvintele, că acuma toate sunt traduse în franceză. Nu ai „computer” sau „mouse”…

Da, ai „ordinateur” și așa.
Da. Dar printre termenii ăștia de la internet mai erau câte unii, de exemplu, „homepage”, care acum e „page d’accueil”, dar pe vremea aia încă se zicea „homepage”, numai că ăștia ziceau pe franțuzește…

„Homepage”, cu accentul franțuzesc.
Da. Și eu știam că „homme” înseamnă „bărbat”. Și eu îmi ziceam: Ăștia fac site pentru bărbați!

Asta ai crezut?
Da (râde), deci încercam să prind și eu un cuvânt așa, pe-acolo, să zic că sunt cineva. Dar am stat trei luni la ăia, au fost OK. Așa am ajuns în Franța. Apoi, cu scrisul, tot exersam, ca să învăț limba franceză. Apoi mi-am dat seama că aș putea fi chiar scriitoare. Mi-am pus disciplină, și am scris. Bine, între timp eu am avut și serviciu, că nici acolo nu poți să trăiești doar din literatură. Și în continuare nu pot să trăiesc doar din literatură. Dar tot mai scriu…

Irina Teodorescu scrie în franceză, deși atunci când a plecat în Franța abia lega un bonjour. Învățase engleză și germană la școală. A publicat o carte de povestiri și două romane (al treilea urmează în curând).

Sursa: ziarul metropolis