O casă cu muşcate la ferestre, cu steag românesc în curte şi cireşe bine coapte. Aici, la 30 de kilometri de Viena, şi-a construit Lucian Asandi propria Românie – curată, civilizată, fără birocraţie, şpagă sau interese. Doar prin muncă şi rezistenţă.
La începutul anilor ’80, Lucian Asandi era un tânăr sportiv în România. A fost nevoie să participe la câteva competiţii în străinătate ca să îşi dea seama că el şi familia lui trăiau de fapt, în România, ca într-un fel de închisoare. Apă caldă aveau doar o dată pe săptămână, curent electric, câteva ore pe zi, mâncarea era un lux, iar libertatea un vis imposibil. Iar el a îndrăznit să creadă că poate trăi şi altfel.
A trecut Dunărea înot. Într-o săptămână era deja în Italia. După încercări eşuate de a-şi face un rost acolo, a ajuns la Viena. Şi aici a trăit cele mai dure lecţii de viaţă. A învăţat pe propria piele că numai cei puternici rezistă, şi numai cei care rezistă, există.
A început ca spălător de vase într-un restaurant. A spălat vagoane de farfurii, dar i-a câştigat prin muncă şi corectitudine încrederea patronului. Care, după mulţi ani, l-a luat partener de afaceri. Si apoi, când a prins curaj, s-a lansat pe cont propriu.
În 2007, şi-a deschis prima pensiune turistică. Şi în patru ani afacerea s-a extins neaşteptat de repede.
Dar ca să devină proprietar în Austria a trebuit să renunţe la cetăţenia română. A făcut-o, spune el, fără niciun regret. Cale de întoarcere nu mai era, oricum. Iar Austria devenise deja noua lui casă.
Hotelul, plasat stretegic într-o zonă turistică de la marginea Vienei, e copilul lui de suflet.
Pentru angajaţi, nu e domnul patron, ci Lucian, un prieten. Şi de câte ori vine pe la hotel, Otto, bucătarul, îi pregăteşte întotdeauna şnitzelul preferat, vienez. Însă, în inima lui, un loc special îl ocupă prima pensiune deschisă în casa în care a locuit ani de zile.
Câinele Tomiţă e braşovean, şi e responsabil cu buna dispozitie a turistilor. Pensiunea e destinată exclusiv romînilor. De aceea patronul a montat şi grătar în curte…
Uneori se gândeşte cu ciudă că ar fi putut să face aceste afaceri în România. Fără să mai bată drumuri străine în lung şi în lat, fără să sufere de foame, de somn sau de dor de casă. Însă, o spune cu regret, că nu ar fi reuşit niciodată în România ce a făcut în Austria.
A plecat la timp, şi a învăţat prin străini lecţia aceasta. Că în România nu ai voie să ridici capul.
S-ar întoarce şi mâine. Dar numai dacă România s-ar transforma peste noapte, aşa, printr-o minune, în Austria. Altfel, nu crede că s-ar mai putea obişnui.