„Medalii/Decoraţii” este unul din domeniile de care se ocupă specialiştii cabinetelor numismatice din muzeele din ţara noastră şi nu numai. Nu poate fi vorba de existenţa unor cabinete de decoraţii dat fiind faptul că domeniul este destul de restrâns, raportându-se în proporţie de 90% la perioadele modernă şi contemporană a istoriei. Există desigur elemente care sunt specifice numai decoraţiilor sau medaliilor, cum ar fi de pildă ierarhia acestora sau  prezenţa unor elemente externe – panglica, lenta, furajera – dar tot într-o proporţie foarte mare există elemente comune între decoraţii şi monede. Ambele sunt înainte de toate elemente ale suveranităţii, din care cauză pe ambele întâlnim însemnele heraldice ale statului emitent, descrierea lor fiind comună din punct de vedere heraldic.

Decoraţiile – ordine, cruci, medalii comemorative, semne onorifice – sunt însemne speciale,  – bijuterii – prin care statul recunoaşte şi răsplăteşte meritele deosebite pe care le-au avut unii dintre cetăţenii săi. Ele sunt absolut necesare pentru o mai bună şi eficientă activitate în toate domeniile vieţii publice. Acest fapt a fost recunoscut încă din Antichitate, a căpătat principalele componente caracteristice în Evul Mediu, s-a dezvoltat şi s-a structurat pe deplin în epoca modernă. Încercările făcute de unele state în timpul unor convulsii revoluţionare (Franţa în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Rusia bolşevică în anii 1918 – 1922, Turcia în primii ani după proclamarea republicii laice, Iranul în perioada de după instaurarea regimului islamist etc.) care, proclamând egalitatea – teoretică – a tuturor cetăţenilor lor, au demonstrat cu pertinenţă inconsistenţa şi inadecvarea unor astfel de măsuri. Elocventă este şi declaraţia lui Bonaparte din Consiliul de Stat la 8 Mai 1802, când se discuta proiectul de lege pentru instituirea Legiunii de Onoare: „… Desfid pe oricine îmi arată o republică, fie ea veche sau modernă, în care să nu existe distincţii onorifice”[1]. De altfel, chiar aceste state au instituit câţiva ani mai târziu propriile lor sisteme de decoraţii în conformitate cu regimurile respective[2].

Napoleon Bonaparte cu colanul recent instituitului ordin Legiunea de Onoare

Decoraţiile naţionale sunt în primul rând însemne ale suveranităţii de stat – alături de drapel, stemă, sigiliu, coroană, sceptru şi monedă. Un ordin sau o medalie se conferă pentru fapte deosebite, ieşite din comunul obligaţiilor contractuale, unor anumite persoane şi ea nu poate fi conferită decât numai de autoritatea supremă. Decoraţiile sunt semne vizibile prin care statul cinsteşte pe cei mai buni cetăţeni ai săi. Portul acestora trebuie să determine arătarea respectului cuvenit celor decoraţi de către toţi ceilalţi cetăţeni şi, în acelaşi timp, să constituie pentru toţi un imbold de a le urma exemplul. O decoraţie, pentru a putea juca cu adevărat rolul ei, de simbol al statului care răsplăteşte pe cei mai valoroşi dintre cetăţeni, trebuie să fie restrictivă; aceasta înseamnă existenţa unui număr strict determinat de membrii pentru fiecare grad/clasă a fiecărei distincţii.

Decoraţiile fiind conferite pentru a onora anumiţi cetăţeni, nu aduc beneficii materiale. Obţinerea pe lângă însemn a unor beneficii materiale ar duce la o banalizare a distincţiei respective şi implicit al întregului sistem de decoraţii.

Necesitatea recunoaşterii oficiale a meritelor cetăţenilor de către stat a apărut încă din antichitate, chiar dacă aceste recunoaşteri nu luau forma organizării cetăţenilor merituoşi în cadrul unor ordine cavalereşti. Distincţii au existat încă din perioada Imperiului roman. În cinstea generalilor romani victorioşi se organizau două tipuri de elogii: ovatio şi triumful, în funcţie de importanţa victoriilor obţinute pe front. De asemenea li se decernau recompense care rămâneau în familii şi perpetuau amintirea serviciilor aduse patriei ca pildă şi emulaţie pentru urmaşi. Coroana de mirt se dădea comandanţilor care terminau cu succes războaie fără o importanţă prea mare; coroana din frunze de stejar se conferea celui care a salvat viaţa altui cetăţean iar coroana de lauri încununa fruntea generalului triumfător. Şi tot cetăţenilor merituoşi ai lumii greco-romane li se ridicau statui. Mai mult, se confereau distincţii şi unităţilor armatei romane care s-au evidenţiat în lupte sau au obţinut victorii împotriva unui inamic superior. În acest caz distincţiile împodobeau stindardele legiunilor sub forma unor falere[1].

Se observă în evul mediu, până în perioada primei cruciade, o dispariţie a recompensării cetăţenilor prin serbări şi însemne. Prima cruciadă şi problemele deosebit de complexe pe care le-a generat aceasta a demonstrat cu prisosinţă necesitatea instituirii unor ordine militare. Astfel au apărut ordinele călugărilor cavaleri ale templierilor[2], ioaniţilor[3] şi teutonilor[4]. Important este faptul că nu oricine putea intra în rândurile membrilor acestor ordine. Admiterea în oricare din aceste ordine se făcea în urma unor selecţii riguroase, în care nu numai aptitudinile neofitului erau testate dar şi trecutul acestuia, conduita sa personală, relaţiile cu semenii săi, într-un cuvânt – totul. Existau regulamente interioare de funcţionare, o ierarhie a membrilor şi o structură birocratică pentru administrarea şi gestionarea acestor instituţii religioase şi militare în acelaşi timp. Deşi ideea şi înfiinţarea unor instituţii atât de complexe cum erau (şi sunt şi azi unele dintre ele) ordinele militaro-călugăreşti a fost rodul unor iniţiative particulare, acordul pentru instituirea lor nu putea fi dat decât de autoritatea centrală a ceea ce se chema în acele timpuri Rex Publica Christiana cu alte cuvinte Biserica. De aici şi rigurozitatea cu care era controlată conduita persoanei care dorea să facă parte din aceste ordine.

Schimbarea raporturilor dintre biserică şi stat, dintre puterea spirituală şi cea temporală la începutul secolului XIV, a dus – cum era şi firesc – la diminuarea rolului pe care cavalerii ordinelor militaro-călugăreşti îl aveau în societatea medievală. Ordinele militaro-călugăreşti erau prin excelenţă ordine suverane, ele ieşind de sub jurisdicţia puterii laice, singura putere de care aceste ordine ascultau era Biserica. În această situaţie existenţa unei puteri paralele cu a monarhilor şi a unei ierarhii a meritelor, care stăteau la baza admiterii în rândurile ordinului era de neconceput. Meritele pe care trebuia să le aibă o persoană pentru a fi admis în ordin precum şi cele care stăteau la baza avansării sale pe scara ierarhică nu puteau fi decât merite faţă de puterea care se considera deasupra celor unşi de Dumnezeu. Desfiinţarea – prin violenţă – a ordinului suveran al cavalerilor templieri se impunea de la sine dacă puterea temporală vroia să-şi asigure poziţia de cezar al lumii pământene.

Învingătoare, monarhia şi-a creat propriul ei sistem de ordine cavalereşti pornind de la ideile despre cavalerii rătăcitori şi despre Masa Rotundă a regelui Arthur, pomeniţi în cântecele lor de menestrelii acelor timpuri. Astfel au apărut în Anglia şi Franţa regilor Edward III şi Jean cel Bun ordinele cavalereşti ale „Jartierei” şi „Stelei”, în Burgundia, Spania, Ungaria şi statele ce formau Imperiul romano-german ordinele „Lâna de Aur”[5] şi Dragonului[6]. Membru al ultimului ordin a fost Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti între 1436 şi 1442 şi din nou din 1443 până în 1447, porecla de Drăculea venind tocmai de la simbolul ordinului pe care voievodul îl purta. Faptele şi conduita membrilor acestor ordine cavalereşti urmau să fie asemenea lui Percival, Lancelot, Olivier sau Roland – apărarea celor prigoniţi, ajutarea celor sărmani, a bolnavilor, lupta împotriva prigonitorilor lui Christos fie ei musulmani sau eretici etc. Adevăratul scop al creării în special a ordinelor „Stelei” şi „Jartierei” de către cele monarhiile franceză şi engleză era realizarea unui instrument politic de care aveau nevoie pentru a atrage de partea lor câţi mai mulţi cavaleri. Capeţienii şi Plantageneţii, prinşi în războiul de o sută de ani se foloseau de admiterea în aceste ordine ca de o monedă de schimb pentru a-şi încuraja partizanii în lupta contra suveranilor vecini sau a vasalilor lor dacă situaţia o cerea. Acelaşi lucru şi despre ordinul dragonului, unde scopul nemărturisit al creării lui de către Sigismund de Luxemburg (magister magnificus al ordinului) era întărirea autorităţii regale împotriva veleităţilor de autonomie a magnaţilor maghiari şi a vasalilor Coroanei cât şi limitarea puterii politice a clerului. Obligaţia primordială a membrilor ordinelor era loialitatea faţă de suveranii lor şi mai puţin grija faţă de aproapele, adevărata motivaţie a întemeietorilor ioaniţilor, templierilor sau teutonilor. Din această cauză nu putem considera ordine în adevăratul înţeles al cuvântului. În cadrul lor nu puteau fi admise persoane alese în funcţie de faptele lor aşa cum erau templierii. Admiterea în ordin a membrilor se făcea în funcţie de sânge sau ierarhie bisericească.

Dezvoltarea societăţii pe multiple planuri şi precum şi complexitatea problemelor cu care aceasta se confrunta a dus la necesitatea înfiinţării ordinelor moderne al căror adevărat scop era de a recompensa meritele tuturor cetăţenilor şi de a-i atrage spre continuitate. Vechiul sistem care permitea numai nobililor şi clericilor participarea la luarea deciziilor importante în stat devenise caduc.

Epoca de aur a sistemelor de decoraţii o constituie perioada modernă şi contemporană; mai exact începând cu politica expansionistă a Prusiei lui Friedrich II şi a Rusiei lui Petru cel Mare. Politica militaristă a celor două state a avut drept consecinţă apariţia unor noi ordine, nu numai în cele două state dar şi în Imperiul Habsburgic; unele din ele având o mare importanţă cum ar fi ordinul prusac „Pour le Merite”. Dispariţia regalităţii în Franţa a însemnat şi dispariţia sistemului de decoraţii francez, ca ceva care amintea de vechiul regim. Politica expansionistă a lui Napoleon a însemnat instituirea unor noi ordine între care „Legiunea de Onoare” deţinea locul cel mai important. Ca reacţie la politica expansionistă franceză, în Prusia anului 1813 a luat fiinţă una din cele mai celebre decoraţii, „Crucea de Fier”. De altfel cea de a doua jumătate a secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX a însemnat perioada în care au fost instituite cele mai importante ordine aflate şi azi în funcţie. Este perioada când se pun bazele ordinelor naţionale în adevăratul înţeles al cuvântului – cu regulamente, conducere şi ierarhie.

Toată această abundenţă de ordine şi decoraţii din cursul secolului XIX a fost cauzată de către dezvoltarea din ce în ce mai complexă a sistemelor militare în special şi a societăţii în general. Comandanţii militari s-au văzut dintr-o dată în situaţia de a face distincţie între faptele de arme ale subordonaţilor lor, unele din ele de o importanţă excepţională şi realizate în condiţii excepţionale. Tot cu aceeaşi problemă a dezvoltării societăţii, s-au văzut confruntate conducerile statelor. Astfel, în afară de gradele şi clasele ordinelor, crucilor şi medaliilor, cu alte cuvinte a ierarhiei în cadrul unui sistem naţional de decoraţii, au apărut în cadrul însemnelor, elemente specifice, care fac distincţie între faptele persoanei decorate sau între modul şi locul în care persoana s-a evidenţiat. O decoraţie poate avea însemne de pace sau de război, poate avea o panglică specifică – alta decât panglica ordinului – iar panglica respectivă poate avea şi ea însemne specifice – spade, frunze de stejar, stele, briliante etc.

Această complexitate a societăţii, indiferent dacă este vorba de latura militară sau civilă, a atins apogeul odată cu cele două războaie mondiale. Dezvoltarea tehnologică a adus pe front tancuri şi aviaţie. Transportul materialelor strategice de la centrele de producţie pe front a căpătat o importanţă capitală, ducând la apariţia unităţilor speciale de geniu şi căi ferate. Transmiterea ordinelor şi conducerea acţiunilor de luptă se face prin radio. Odată cu dezvoltarea aviaţiei a apărut şi modul de urmărire a acţiunilor acesteia – radarul. Un comandant militar la fel ca şi soldatul de rând, devine în acest fel o rotiţă în cadrul acestui angrenaj care este un sistem militar modern şi fiecare din aceştia are rolul său în obţinerea succesului. Logistica în cadrul unui război modern are un rol dintre cele mai importante, în ciuda obiceiului militarilor din linia întâi de a-i desconsidera pe colegii din trupele de intendenţă şi aprovizionare. Nimeni nu poate contesta pregătirea şi experienţa soldatului german în ultimul război mondial, pregătire superioară din toate punctele de vedere. Balanţa victoriei a fost înclinată în favoarea alianţei antihitleriste, mai înainte de orice, de producţia realizată de uzinele americane şi sovietice. Numărul mare de tancuri şi avioane au copleşit practic pe cele germane, în ciuda faptului că foarte multe din tipurile folosite de aliaţi erau inferioare celor germane. Meritul în obţinerea victoriei îl are acum şi comandantul militar care a elaborat planurile tactice şi strategice şi soldatul din linia întâi, căruia i se cere să rezolve situaţii complicate şi periculoase, agentul din spatele liniilor inamicului care pune la dispoziţie informaţii capitale cu riscul vieţii, dar şi inginerul şi proiectantul care realizează cele mai performante mijloace tehnice, fără de care cel mai instruit soldat nu-şi poate îndeplini misiunea. Meritul în obţinerea victoriei trebuie recunoscut fiecărei persoane şi fiecare persoană care s-a distins poate primi o decoraţie, indiferent de domeniul sau locul în care şi-a desfăşurat activitatea şi indiferent dacă este civil sau militar. Elementele care apar pe o decoraţie – spadele, briliantele, frunzele de stejar sau de laur, panglica – sunt elementele care fac distincţie între statutul persoanei şi subliniază locul şi modul în care aceasta a reuşit să se evidenţieze înaintea altor persoane.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte latura civilă. Dezvoltarea societăţii a impus şi înfiinţarea unor ordine civile, alături de cele naţionale. Şi în latura civilă persoana devine o rotiţă a imensului angrenaj care îl reprezintă societatea civilă şi statul ca ansamblu de instituţii. Fiecare rotiţă din acest angrenaj are rolul ei bine stabilit, chiar dacă, aparent, este lipsită de importanţă. Pentru o mai bună funcţionare a acestor “rotiţe” şi implicit a ansamblului în întregul său, persoanele trebuie motivate şi stimulate, iar unul din stimuli este onoarea, recunoaşterea oficială de către conducerea de stat în faţa celorlalţi cetăţeni a valorii faptelor sale, pentru ca persoana să fie motivată să meargă mai departe în acelaşi sens iar ceilalţi văzând aceasta, să fie motivaţi de a urma exemplul acelei persoane. Se ajunge în acest fel la o accelerare a dezvoltării societăţii. Descoperirile ştiinţifice; marile creaţii artistice; actele de caritate; curajul în acţiunile de salvare cu ocazia unor catastrofe naturale; abilitatea diplomatică concretizată în rezolvarea la masa tratativelor a unor situaţii tensionate la nivel internaţional, evitându-se astfel războiul, distrugerea şi vărsarea de sânge, toate acestea trebuie evidenţiate prin acordarea unor distincţii corespunzătoare.

Din punct de vedere al însemnului, o decoraţie este compusă din mai multe piese, fiecare având un rol bine determinat în reprezentarea fie a gradului ordinului posesorului fie a modului în care posesorul a efectuat faptele pentru care a fost decorat. Între cele trei categorii de decoraţii ordinele au în compunere cele mai multe piese

Însemnul cu cele mai multe componente este de regulă al gradului de mare cruce, dat fiind superioritatea acestui grad faţă de celelalte. Însemnul gradului de colan este aparte, el neavând în componenţă alte elemente decât însemnul propriu-zis şi miniatura ordinului. Ceea ce diferenţiază gradul de colan faţă de celelalte grade este însuşi colanul

În general, gradul unui ordin este format din însemnul propriu-zis, panglică şi miniatură (fie o miniatură a ordinului fie baretă pentru militari sau rozetă pentru civili)

Însemnul are forme deosebite pentru civili, militari sau de război. Însemnul pentru militari are în plus faţă de cel pentru civili două spade încrucişate între elementul de care este surmontat însemnul de panglică (fie o coroană de lauri fie în cazul monarhiilor coroana). La însemnul de război cele două spade sunt aşezate dedesubtul lui. Mărimea sa ca şi metalul din care este confecţionat este diferit de la grad la grad. Astfel la gradul de cavaler, însemnul este confecţionat de regulă din argint iar celelalte din argint aurit sau aur. Mărimea lor este direct proporţională cu cea a gradului. Dacă persoana este membră a mai multor ordine acestea se vor aşeza în ordine ierarhică începând dinspre butonierele hainei

Panglica poate fi de două feluri în cazul ordinelor româneşti interbelice conferite militarilor; ea făcând distincţie între modul cum au fost realizate faptele celui decorat. Astfel un ordin poate avea în locul propriei panglici, panglica medaliei „Virtutea Militară” – această medalie fiind atunci cea mai înaltă decoraţie ce putea fi conferită soldaţilor de rând. Acest lucru însemna că ofiţerul decorat spre exemplu cu ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”, a primit decoraţia pentru fapte de arme petrecute direct sub focul inamicului, cot la cot cu simplii soldaţi.

Panglica mai poate avea la rândul ei şi alte accesorii; în cazul ordinelor româneşti,  frunze de stejar. Această prevedere se datorează mareşalului Ion Antonescu care cunoscând foarte bine realitatea şi complexitatea frontului antibolşevic a ţinut să evidenţieze anumite fapte de arme petrecute în condiţii cu totul excepţionale, cum ar fi spre exemplu acţiunile de cercetare-diversiune în spatele liniilor inamicului, acţiuni din care probabilitatea supravieţuirii era foarte mică. Pe panglicile medaliilor comemorative mai pot fi adăugate barete de metal cu denumirea bătăliilor la care deţinătorul decoraţiei a participat.

Forma şi mărimea panglicii ordinelor diferă de la grad la grad. De regulă la gradul de ofiţer panglica are o rozetă în centrul ei spre deosebire de cea a gradului de cavaler unde ea este simplă. La gradul de comandor, lungimea ei este egală cu circumferinţa gâtului şi se petrece pe sub gulerul cămăşii în cazul uniformelor cu rever (uniforme de stradă) sau pe sub gulerul vestonului (în cazul uniformelor de campanie). În cazul civililor ea se petrece pe sub gulerul cămăşii, iar însemnul vine în locul nodului cravatei.

La modelul pentru femei panglica are la unele ordine forma unei funde.

Lenta este caracteristică gradului de mare cruce al ordinelor şi ea nu este altceva decât o panglică lată şi lungă cât circumferinţa bustului persoanei decorate. Ea se poartă de pe un umăr pe şoldul opus, poziţia acestora fiind stabilite prin regulamentele ordinelor. De regulă lenta ordinelor importante (Ordinele “Carol I” şi ”Steaua României” spre exemplu) se petrece de pe umărul drept pe şoldul stâng. Însemnul ordinului este surmontat de funda care încheie lenta şi care vine pe şold. În cazul militarilor centura uniformei se petrece pe deasupra lentei ordinului. În cazul civililor lenta se petrece peste haină, care trebuie să fie neapărat închisă.

Placa este specifică gradelor de mare ofiţer şi de mare cruce. Este formată din mănunchiuri de raze (sau alte elemente simbolice) peste care este aplicat însemnul ordinului. Cel care este decorat cu gradul de mare cruce are deci însemnul ordinului de la nodul lentei, care stă pe şoldul persoanei şi  placa gradului care se poartă pe pieptul stâng. În cazul în care persoana a mai fost decorată cu alte ordine în grade de cavaler, ofiţer sau comandor, locul plăcii este sub aceste decoraţii

Ordinele au fie miniatură, fie baretă sau rozetă. Aceste elemente sunt destinate să fie purtate de către deţinător în zilele obişnuite; portul decoraţiilor fiind admis prin regulamentul acestora numai cu ocazii speciale (zile naţionale, aniversări, parade militare etc.). De regulă se recurgea la miniaturi în perioada ante şi interbelică, acum fiind preferate rozetele şi baretele.

Rozetele sunt destinate civililor şi se poartă pe reverul stâng al hainei; ele având de regulă forme diferite pentru doamne şi bărbaţi. Bareta este destinată militarilor şi se poartă deasupra buzunarului stâng al uniformei.

Persoanelor decorate li se conferă un brevet semnat de către şeful statului, de către cancelarul ordinelor şi de către primul ministru. Decorarea se face prin decret şi se publică în Monitorul Oficial, împreună cu un scurt rezumat al meritelor pentru care persoana a primit decoraţia. Înmânarea decoraţiilor se face într-un cadru festiv, de regulă la ziua ordinului sau la ziua naţională, în prezenţa oficialităţilor.

Aprecierea valorii decoraţiilor se face (ca de altfel şi în celelalte domenii) după cataloagele de specialitate, de către comisiile de specialişti ale muzeelor. Se are în vedere în primul rând gradul de raritate al piesei respective după care intervine scăzământul sau sporul procentual corespunzător stării de conservare. În ceea ce priveşte ordinele trebuie să se ţină cont şi de gradul de conservare al celorlaltor elemente – panglică, placă, miniatură, lentă etc.

Urmează apoi materialul din care este confecţionat (aur, argint, platină, tombac, fier,  etc.); greutatea şi puritatea metalului; eventualele pietre preţioase şi valoarea lor (acolo unde există) şi starea de conservare a piesei. În general, metalul preţios se întâlneşte la ordinele superioare din punct de vedere al ierarhiei într-un sistem de decoraţii şi în cadrul acestora la însemnele gradelor superioare ale ordinelor. Aceste ordine în grad superior au fost emise într-un număr mai mic, întru-cât numărul cavalerilor unui ordin scade direct proporţional cu creşterea gradului. Un criteriu în plus pentru un muzeograf ca să catalogheze corespunzător valoarea însemnului. Trebuie menţionat în ceea ce priveşte metalul decoraţiilor, că multe din acestea – mai ales crucile şi medaliile comemorative  – au fost bătute din oţelul tunurilor capturate de la inamic, valoarea acestora fiind din acest punct de vedere simbolică, depăşind prin urmare pe cea a materialului.

De foarte mare importanţă la valorificarea unei decoraţii este prezenţa brevetului persoanei decorate. Brevetul este pentru un expert în decoraţii ceea ce este locul de descoperire al unui artefact antic pentru un arheolog. Prezenţa brevetului dă posibilitatea muzeografului de a încadra în spaţiu şi timp decoraţia, de a înregistra circulaţia piesei şi de a intra în posesia informaţiilor cu privire la faptele persoanei, prin intermediul numărului şi seriei acestuia. De regulă, prezenţa brevetului creşte valoarea decoraţiei cu 50%.

Piesele de foarte mare raritate în colecţiile muzeelor româneşti sunt cu siguranţă cele străine în grade foarte mari – colane, mari cruci şi mari ofiţeri. Ordinul ţarist „Sf. Andrei” – acordat de ţarul Nicolae II regelui Carol I în timpul vizitei acestuia la Constanţa în 1914;  ordinul german „Pour le Merite” – aparţinând tot regelui Carol I; Legiunea de Onoare (Franţa); ordinele austru-ungare – Coroana de Fier (foarte multe din acestea din urmă aflându-se în colecţiile muzeului Brukenthal din Sibiu); ordinul Casei de Hohenzollern etc. Desigur toate aceste ordine în grade superioare (mari cruci sau colane) nu au putut fi acordate decât şefului statului, prin urmare este greu de spus dacă vreodată vreun muzeograf va fi în situaţia de a expertiza şi valorifica astfel de ordine. Tot de un grad ridicat de raritate sunt şi ordinele străine acordate ofiţerilor români cu ocazia unor acţiuni militare comune. Intră aici ordinele Sf. Stanislas; Sf. Ana; Sf. Sava; Vulturul Alb; Sf. Gheorghe; Legiunea de Onoare etc.

Dintre decoraţiile româneşti ordinul “Unirii” are în ceea ce priveşte raritatea, o situaţie aparte deoarece el nu a fost emis în foarte multe exemplare. De un grad ridicat de raritate sunt ordinele “Carol I”; “Ferdinand” (mai ales colanele acestora); ordinele “Mihai Viteazul”, “Serviciul Credincios”, “Pentru Merit”, “Virtutea Aeronautică”, “Steaua României”, “Coroana României”.

Starea de conservare poate fi evaluată în felul următor[1]

Foarte bună                – aspectuasă, completă, fără defecte, cu panglică (lentă) originală, nedecolorată – toate în proporţie de 95 – 100%

Bună                            – cu slabe urme de circulaţie … 90% – 70%.

Relativ bună               – foarte puţin uzată, ambele feţe bine conservate, inclusiv panglica …  70% – 50%

Mediocră                     – uzată, smalţul pe unele porţiuni sărit, cu urme de lovituri, ciocnită, panglica uzată; se încadrează sub 50%

Dacă la începuturi au existat doar puţine distincţii, (în evul mediu în afară de faptul că se numărau pe degete, ele erau acordate doar preoţilor şi nobilimii) odată cu dezvoltarea societăţii şi datorită complexităţii ei, numărul şi varietatea decoraţiilor a crescut iar legăturile de ordonare-subordonare dintre acestea au dus la formarea de sisteme de decoraţii. Între decoraţii există o anumită ierarhie, tocmai pentru a face distincţie între actele pe care beneficiarii însemnelor le-au săvârşit şi pentru a-i încuraja să continue până la obţinerea celei mai importante decoraţii în cel mai înalt grad.

Din acest punct de vedere un sistem de decoraţii trebuie să fie foarte complex şi să cuprindă o mare categorie de distincţii iar modalitatea de conferire a lor să fie foarte flexibilă, ea dând posibilitate persoanelor din absolut toate domeniile şi din toate categoriile sociale şi profesionale să le obţină, indiferent de gradul şi natura pregătirii lor.

Majoritatea sistemelor de decoraţii cuprind distincţii ce pot – şi este imperios necesar – să fie acordate cetăţenilor străini. Foarte mulţi cetăţeni români au fost decoraţi cu distincţii franţuzeşti ruseşti sau germane (“Legiunea de Onoare”, „Crucea de Fier”, Ordinul „Sf. Stanislas” etc.) în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Foarte multe personalităţi româneşti au primit decoraţii străine pentru mari opere culturale, mari realizări în diferite domenii economice sau pentru întărirea relaţiilor politice sau economice dintre state. Un mare număr de persoane străine au primit decoraţii româneşti, pentru meritele pe care le-au avut faţă de România. Schimbul acesta de decoraţii între diferite state, şi recunoaşterea meritelor cetăţenilor străini are darul de a întări legăturile dintre acestea.

Un sistem de decoraţii este format din mai multe categorii de distincţii. Acestea sunt de regulă concentrate în trei categorii: ordine, cruci şi medalii. Distincţiile cele mai importante sunt ordinele. Ordinele crucile şi medaliile sunt structurate pe grade sau clase. De regulă ordinele au grade însă sunt situaţii – cum este cea a ordinului „Mihai Viteazul” – când au clase. Medaliile şi crucile au numai clase şi nu grade şi acestea sunt în clasa a III – a, a II – a şi întâi.

Crucea comemorativă a primului război mondial, cu barete menționând bătăliile la care a participat deținătorul

Un ordin este mai întâi o organizaţie formată din persoane care s-au distins prin fapte de mare importanţă, printr-o pregătire profesională superioară şi printr-o anumită conduită în societate. Membrii unui ordin naţional trebuie să fie elita unei societăţi. Un ordin are un anumit statut într-o societate, un regulament de funcţionare, o conducere, un sistem administrativ, o zi de sărbătoare.  Unele ordine beneficiază şi de un drapel oficial şi de o uniformă – cazul ordinului militar „Mihai Viteazul”. Capul unui ordin este Marele Maestru al ordinului care de cele mai multe ori nu este altul decât şeful statului. Totodată un ordin poate avea şi un patron de regulă un sfânt – ordinul militar „Mihai Viteazul” are ca patron pe Arhanghelul Mihail iar ziua ordinului este pe 8 noiembrie. La fel şi ordinele ruseşti „Sf. Gheorghe”, „Sf. Andrei” şi „Sf. Ana”, ordinul sârbesc „Sf. Sava”, ordinul grecesc „Mântuitorul” şamd. Şefii de stat beneficiază din oficiu de gradul de Colan al celui mai important ordin naţional dar numai pe perioada mandatului dacă este vorba de republici, afară de cazul când au primit gradul de colan înainte de alegerea într-o asemenea funcţie. Admiterea într-un ordin se face după un riguros sistem de selecţie. În afară de acest lucru numărul de membrii al unui ordin este strict limitat (excepţie face doar situaţia de război) ori pentru a beneficia de gradul de cavaler al unui ordin persoana trebuie să aştepte până când un membru cu gradul de cavaler este promovat la cel de ofiţer sau când un membru decedează. Membrii unui ordin, indiferent de gradul avut se numesc cavaleri ai ordinului. De exemplu regele Carol I era cavaler al ordinului naţional „Steaua României” în grad de mare cruce.

Regele Carol I purtând (alături de altele) ordinul Steaua României în grad de Mare cruce

Ordinele, ca distincţii superioare, au un echivalent pentru decorarea persoanelor fără pregătire profesională superioară. Astfel ordinul românesc „Virtutea Aeronautică” avea ca echivalent medalia „Virtutea Aeronautică”; iar ordinul „Serviciul Credincios” avea ca echivalente crucea „Serviciul Credincios”[1] şi medalia „Serviciul Credincios”[2], şamd.

Gradele ordinelor sunt în ordine crescătoare: cavaler, ofiţer, comandor, mare ofiţer, mare cruce şi colan. Fiecare grad poate fi deţinut numai de un număr strict limitat de persoane care scade direct proporţional cu creşterea gradului Astfel dacă numărul de membrii al unui ordin în gradul de cavaler este de ordinul miilor, gradul de colan poate fi deţinut de regulă doar de un număr foarte mic de persoane, afară de faptul că la acest grad nu se poate ajunge decât numai după efectuarea unui stagiu în fiecare grad anterior.

Colanul ordinului bulgar Sf. AlexandruRegele Ferdinand Întregitorul cu colanul ordinului Carol I

Ordinul Coroana României în grad de Mare Cruce

Ierarhia între ordine este dată de gradele pe care aceste ordine le posedă. Sunt anumite ordine care deţin gradul de Colan – acestea sunt cele mai importante – şi altele care nu au gradul de colan şi nici chiar pe cel de mare cruce – acestea sunt cele inferioare.

Crucile şi medaliile sunt de regulă conferite persoanelor fără pregătire superioară. Din această cauză numărul celor care pot primi aceste distincţii inferioare este mai mare. Trebuie făcută o diferenţă între crucile şi medaliile aferente ordinelor şi cele comemorative, care se pot acorda oricăror persoane indiferent de pregătirea lor profesională. Poate primi de exemplu medalia comemorativă “150 de ani de la naşterea luceafărului poeziei româneşti” şi persoane are s-au distins prin operele lor literare, prin activitatea lor culturală vis-à-vis de operele eminesciene, cu alte cuvinte persoane cu pregătire profesională superioară în acest domeniu dar şi o persoană care dispune de o importantă avere şi care sprijină cu bani apariţia unor lucrări şi publicarea lor în ţară şi în străinătate, repararea sau reconstruirea unor case comemorative, sprijinirea unor studenţi pentru studiul în străinătate etc. În afară de acest lucru numărul de persoane care pot primi cruci sau medalii comemorative este nelimitat. Aici este vorba de decorarea tuturor persoanelor care s-au evidenţiat prin fapte faţă de un anumit eveniment; “Crucea comemorativă a rezistenţei anticomuniste” trebuie să o primească absolut toate persoanele care au stat în închisori sau care au luptat în rezistenţa din munţi împotriva colectivizării şi a regimului.

Crucea Regina Maria

Medaliile pot fi bătute de către Monetăria Statului şi la iniţiativa unor persoane sau instituţii particulare în cinstea unor persoane sau a unor evenimente, binenţeles cu respectarea legilor în vigoare.

Un sistem de decoraţii mai poate cuprinde şi alte categorii de distincţii, cum ar fi semnele onorifice şi titlurile de onoare. În sistemul de decoraţii interbelic românesc existau semnele onorifice: “Vulturul României”, – se conferea numai parlamentarilor după efectuarea unui stagiu de mai multe guvernări concomitent – de “XXV de ani pentru funcţionarii civili” sau de „18 şi 25 de ani în Serviciul Militar”. Şi în acest caz numărul persoanelor ce pot fi decorate este nelimitat. În ceea ce priveşte titlurile de onoare, ele sunt specifice sistemului comunist de decoraţii. În perioada comunistă existau spre exemplu, titlurile de “Erou al Muncii Socialiste”, Erou al RSR și al Noii Revoluții Agrare