Palatul Voievodal Curtea Veche
Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Cea mai veche consemnare scrisă a denumirii Cetății București, datează din 20 septembrie 1459, și există într-un document emis de Vlad Țepeș, care se încheie cu mențiunea că ”s-a scris în Cetatea București” (reședința sa din perioada anilor 1458-1462).

Acest lucru este confirmat și de faptul că, din cele 25 de documente ale lui Vlad Țepeș, 18 au fost emise la București. Urmașii săi la domnie, din a doua jumătate a secolului XV și începutul secolului XVI, îndeosebi fratele său, Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi), apoi Basarab (cel Bătrân) Laiotă (1473-1477, cu întreruperi), Basarab (cel Tânăr) Țepeluș (1477-1482), Vlad Călugărul (1481-1495), Mihnea cel Rău (1508-1509), Vlad Înecatul (1530-1532) au preferat Bucureștiul ca reședință domnească în locul Târgoviștei (capitala Țării Românești în secolele XV-XVII), acesta devenind de cele mai multe ori a doua capitală a țării.

Palatul Voievodal Curtea Veche
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Teritoriul municipiului București constituie o veche și neîntreruptă vatră de intensă locuire de peste 100 000 de ani. Există dovezi privind prezența omului pe acest teritoriu încă din Paleolitic (la Radu Vodă, Mihai Vodă, Pantelimon, Măgurele etc.), Neolitic (la Dudești, Cernica, Giulești, Jilava etc.), din Epocile bronzului și fierului, în care se detașează intens vestigiile geto-dacilor (la Tei, Fundeni, Herăstrău etc.), apoi cele daco-romane și românești.

În cartierul Străulești a fost scoasă la iveală o importantă așezare a dacilor liberi, cu locuințe de suprafață, datând din secolul III d. Hr., în care s-a găsit ceramică lucrată cu mâna sau la roată, precum și un cuptor de ars ceramică. Săpăturile arheologice au dezvăluit că în secolele VI-VII, pe teritoriul Bucureștiului existau 17 vetre de așezări omenești în punctele Străulești, Băneasa, Dămăroaia, Tei, Fundenii Doamnei, Cățelu Nou, Ciurel, Militari, Mihai Vodă, Piața Unirii etc. Descoperirea a 34 de vetre de așezări omenești atestă prezența activă a populației și în secolele X-XI.

Potrivit tradiției (exprimată și de italianul Luccari în 1605), Bucureștiul exista ca târg încă dinainte de formarea statului independent Țara Românească, la începutul secolului XIV, întemeietorul său fiind considerat ciobanul Bucur sau legendarul Negru Vodă.

Biserica Sf. Anton
Foto: (c) Sorin LUPȘA / AGERPRES ARHIVĂ

Ipoteza cea mai apropiată de adevăr este aceea care așează vatra Bucureștiului (și nucleul inițial de unde a pornit dezvoltarea orașului) în zona Curtea Veche de pe malul stâng al Dâmboviței (în apropierea Hanului Manuc de azi), unde, de altfel, Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (1448, 1456-1462, 1476), a ridicat Cetatea Bucureștilor ca punct fortificat de stăvilire a invaziilor turcești care amenințau existența ca stat a Țării românești și a capitalei sale, Târgoviște.

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc) din București, important obiectiv turistic și monument istoric
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVĂ (1971)

În perioada formării sale — secolele XIV și XV — orașul se întindea pe o suprafață care nu depășea 15 ha. În secolele următoare se extinde îndeosebi pe malul drept al Dâmboviței, atras de mănăstirile întărite — Radu Vodă și Mihai Vodă, situate pe cele două dealuri.

Planul Bucureștilor realizat în 1770, atestă extinderea teritorială radiară a orașului, atingând la finele secolului al XVII-lea o suprafață de 50-60 de ha, iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea circa 600 ha. De asemenea, încep să se prefigureze anumite zone funcționale ale orașului, după cum urmează: centrul orașului, zona târgului central, zona rezidențială de tranziție (vechi cartiere boierești) și zona exterioară, periferică, cu case izolate și sate, rând pe rând înglobate în perimetrul orașului.

Hanul Gabroveni, monument de arhitectură din București
Foto: (c) Sorin LUPȘA / AGERPRES FOTO

Sunt cunoscute printre altele, mahalaua postăvarilor din jurul Bisericii Albe (versantul de răsărit al Dealului Spirii), mahalaua din jurul mănăstirii Târnov (la est de mahalaua postăvarilor), o aglomerare de populație ”mai aleasă”, mahalaua din jurul mănăstirii Ecaterina (amintită în documente la 5 iulie 1589, poate cea mai veche mahala care pornea de lângă zidurile curții domnești, peste vadul Dâmboviței, spre șoseaua Giurgiului). O altă mahala era pe lângă mănăstirea Sf. Troița (pe malul drept al Dâmboviței).

Hanul cu Tei
Foto: (c) Ernest ANDONE / AGERPRES ARHIVĂ

Orașul se extinde continuu, aproape concentric, ajungând la o suprafață totală de aproximativ 100 000 ha, din 24 000 ha urban și 72400 ha rural (1960).

Din secolul al XV-lea și până la sfârșitul epocii feudale, în pofida marilor calamități naturale și a războaielor, orașul București a cunoscut o continuă dezvoltare economică și socială, devenind unul din principalele centre urbane din sud-estul Europei.

În 1807, în București erau 3 523 de prăvălii, iar mai târziu, în anul 1820, sunt consemnate peste 200 de clădiri publice, mai multe piețe și grădini publice.

Revoluția din 1821 marchează începutul istoriei moderne a Bucureștiului. La începutul secolului al XIX-lea, se poate distinge o structură socio-profesională: meșteșugari, negustori, slujbași în aparatul administrativ, clerici, boieri și slujitori.

Piața Sf.Gheorghe, 30 septembrie 1931
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVĂ

În 1830 se înființează ”Sfatul Orășenesc” (Administrația Publică Locală de azi) și orașul este împărțit în cinci zone (sectoare), iar în 1846 este elaborat de primărie, primul Plan de Cadastru al Bucureștiului.

Prin proclamarea independenței de stat în 1877, Bucureștiul devine capitala României și, începând cu această dată, cunoaște o puternică dezvoltare economico-socială. Astfel, recensământul de la 1878 consemnează existența în oraș a două turnătorii de fontă, două întreprinderi de obiecte mecanice, 30 de tăbăcarii și 100 de mori, din care 12 erau antrenate de energia aburului.

Primăria Bucureștiului a fost înființată pe 7 august 1864, prin aplicarea noii legi comunale, după model francez. Din acel moment până în prezent, municipiul București a fost condus de 93 de primari.

Strada Lipscani — Banca Națională; 12 iunie 1944
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, municipiul București se întinde pe o suprafață de 228 km pătrați (0.8 % din suprafața României) și are un număr de 1 883 425 locuitori, potrivit recensământului din 2011.

De la primul recensământ realizat în 1831, când au fost numărați peste 58.000 de locuitori, cifra a crescut constant, ajungând la 1 025 180 locuitori în 1948, 1 177 661 locuitori (1956), 1 366 684 locuitori (1966), 1 807 239 locuitori (1977). La recensământul din 1992, populația Bucureștiului a fost de 2 067 545 locuitori, cifră care a înregistrat o scădere în următorii ani la 1 926 334 locuitori în 2002 și la 1 883 425 locuitori în 2011.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, redactor arhiva: Mihaela Tufega; editor: Horia Plugaru)