Cetatea medievală Oradea
Foto: (c) EUGENIA PASCA/ AGERPRES ARHIVA

În această zonă, o deosebită înflorire a cunoscut civilizația din Epoca bronzului, ilustrată nu numai prin marile așezări de la Otomani, Sălacea, Săcueni, Chereșeu ș.a. (secolele XIX-XII î.Hr.), ci și prin dezvoltarea remarcabilă a culturii materiale din aceste așezări (ateliere de turnătorie, ustensile, tezaure de aur etc.).

Pentru Epoca fierului (1300-1200 î.Hr.), vestigiile arheologice atestă o oarecare dezvoltare economică și culturală în zona celor trei Crișuri, descoperindu-se mai multe tezaure monetare dacice, mari vase rituale decorate (la Valea lui Mihai), tezaurul de podoabe de argint (la Oradea) etc.

În secolul al IV-lea î.Hr., în această regiune au pătruns celții, care s-au stabilit în zona de câmpie, alături de populația dacă, așa cum atestă descoperirile unor cimitire birituale de la Tărian și Curtuișeni.

În timpul stăpânirii Daciei de către romani (106-271/275), teritoriul actual al județului Bihor rămăsese în afara granițelor provinciei romane, el continuând să fie locuit de daci liberi, care își ridicaseră cetăți la Oradea, Tășad, Suplacu de Barcău ș.a., și unde s-au descoperit mai multe tezaure de podoabe de argint (Oradea, Drăgești, Tășad ș.a.) și tezaure monetare (Vaida, Drăgești ș.a.).

Prezența neîntreruptă a comunităților dace pe aceste meleaguri, în secolele IV-VI, este atestată de numeroasele așezări autohtone în care au fost descoperite materiale arehologice (Biharea, Giriu de Criș, Tinca, Râpa, Chereșeu ș.a.), printre care se remarcă ceramica neagră, fibule, monede etc.

În secolele VII-XI, comunitățile românești de aici au supraviețuit populațiilor migratoare de slavi, reușind, totodată, să-și edifice o formațiune statală proprie, cu centrul la Cetatea Biharea, cunoscută sub numele de voievodatul lui Menumorut, unul dintre voievozii români care a opus o puternică rezistență împotriva cuceririi maghiare.

În ciuda împotrivirii populației românești, Bihorul a fost cucerit de regatul ungar și transformat în comitat, atestat ca atare în 1111. Cu toate acestea, stăpânirea efectivă s-a realizat mult mai târziu, Bihorul cunoscând o intensă activitate economică și comercială, dezvoltându-se mai multe orașe și târguri, printre care Oradea, Beiuș, Tileagd, Săcueni ș.a.

Năvălirea tătarilor în 1241 a frânat procesul de feudalizare în Bihor și a slăbit, pentru moment, dominația ungară, favorizând consolidarea elementelor autohtone. Astfel, documentele amintesc de dezvoltarea voievodatelor lui Maxim și Tihomir pe valea Gepișului, de Ocolul Borodului, condus de voievodul Ioan Comorzovan, districtul românesc al Beiușului ș.a.

Ulterior, așezările omenești cu aspect și funcție de ”târguri de câmpie” (Salonta, Beiuș, Tileagd ș.a.) au căpătat o dezvoltare accentuată fiind prevăzute cu cetăți și ziduri de apărare. Între acestea, Oradea, care a căpătat caracter urban în secolul al XI-lea, cu o puternică cetate de apărare, a constituit în Evul Mediu un important centru economic, comercial și cultural de anvergură europeană, cu însemnat rol în răspândirea culturii umaniste în Transilvania. Totodată, meșteșugarii din Oradea, organizați în bresle, contribuiau cu produsele lor la întărirea comerțului din Transilvania.

La mijlocul secolului al XVI-lea, partea de vest a Principatului Transilvaniei a fost amenințată de pericolul otoman, în 1598 turcii încerând să asedieze, fără succes, Cetatea Oradei; în schimb, aceasta, împreună cu întreg ținutul Bihor au căzut sub suzeranitatea habsburgică (1598-1606).

Ulterior, supunerea treptată a satelor din Bihor de către otomani s-a încheiat prin cucerirea, în 1660, a cetății Oradei, și transformarea ei în sediul unui pașalâc (până la 5 iunie 1692), după care stăpânirea otomană a fost înlocuită cu cea habsburgică.

Creșterea fiscalității, însoțită de măsurile administrative represive practicate de Imperiul Habsburgic au determinat izbucnirea, în 1703, a răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, cunoscută și sub numele de răscoala curuților, care a durat până în 1711; la această răscoală au participat mulți români bihoreni, între care s-a remarcat un detașament de 300 de oameni conduși de colonelul Marcu Hațeganu.

În 1784, părțile sudice ale județului Bihor au fost cuprinse de marea răscoală țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan. În 1848, intelectualii orădeni au menținut contacte permanente cu fruntașii politici din Transilvania, întreprinzând numeroase demersuri pentru obținerea drepturilor firești ale națiunii române.

În preajma Primului Război Mondial, mișcarea culturală și națională din această parte a țării s-a concentrat cu precădere asupra obiectivului ei principal — acela al ieșirii de sub dominația străină habsburgică și realizarea unității statale.

La 12 octombrie 1918, în casa dr. Aurel Lazăr din Oradea, a fost redactată ”Declarația de la Oradea”, prin care se proclama dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare; ea a fost citită la 18 octombrie același an, în parlamentul ungar de la Budapesta.

La 3 noiembrie 1918, la Oradea s-a constituit Consiliul Național Român din Oradea și Bihor, al cărui președinte a fost ales dr. Aurel Lazăr, iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Bihorul a trimis la Adunarea Națională de la Alba Iulia, 109 reprezentanți pentru a participa la Actul Unirii Transilvaniei cu România.

La 1 septembrie 1940, după pronunțarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940, la Oradea a avut loc o puternică manifestație de protest împotriva acestei nedreptăți, prin care Germania hitleristă și Italia fascistă cedau partea de nord-est a Transilvaniei Ungariei horthyste (aproape 2/3 din suprafața județului Bihor a fost răpită în acest context, de către Ungaria, centrul politico-administrativ al județului Bihor devenind în acel moment, orașul Beiuș).

Ocupația a provocat din partea autorităților maghiare mari tulburări de ordin economic, cultural și social (majoritatea românilor salariați au fost concediați, mulți intelectuali au fost arestați și deportați, învățământul românesc a fost mutilat prin desființarea școlilor în limba română, s-a înăsprit procesul de deznaționalizare a românilor, ca urmare a aplicării Legii lui Apponyi din 1907 etc.).

La 12 octombrie 1944, trupele naziste și horthyste au fost alungate de către Diviziile 2 Vânători de Munte și 180 Infanterie române în cooperare cu unități ale armatei sovietice, marcând eliberarea județului Bihor de sub ocupație străină.

Începând cu martie 1945, a fost restabilită administrația română și în nordul Transilvaniei. Limitele județelor sunt restabilite la cele din august 1940, neținându-se cont de schimbările în delimitarea administrativă efectuate de administrația maghiară între 1940-1944. Circumscripțiile administrative au fost și ele modificate în aprilie 1945 pentru a cuprinde și județele din nordul Transilvaniei.

În prezent, județul Bihor cuprinde: 4 municipii, 6 orașe și 91 de comune. Principalele localități ale județului Bihor sunt: municipiul Oradea (care este și reședință de județ), municipiile Salonta, Beiuș și Marghita, orașele Aleșd, Nucet, Secuieni, Ștei, Valea lui Mihai și Vașcău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu; editor: Anca Pandea)