Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Vernisajul expoziției ‘O civilizație ‘necunoscută’ Gumelnița’; Zeița de la Vidra

Continuitatea de locuire pe teritoriul ilfovean de astăzi este strâns legată de existența triburilor tracice și, apoi, geto-dacice, care au deprins meșteșugul topirii și prelucrării bronzului și, mai târziu, a fierului. Epocile bronzului timpuriu și mijlociu (secolele XX-XVI î.Hr.), aparținând Culturii Glina III, ca și cele din prima (Hallstatt) și a doua (La Tene) Epocă a fierului sunt bine ilustrate de descoperirile de pe teritoriul comunei Glina, din care s-au recuperat vase ceramice din pastă fină, multe dintre ele ornamentate cu decor pictat în culori ”crude” (roșu și alb), figurine antropomorfe și zoomorfe din lut ars, precum și o mare cantitate de obiecte de uz gospodăresc sau arme de luptă (topoare din bronz, râșnițe, lame, răzuitoare etc.).

Cucerirea (101-102 și 105-106) și apoi ocupația romană (106-271/275) a Daciei au influențat meleagurile ilfovene de astăzi, iar năvălirile sau ocupațiile temporare ale altor popoare din secolele III-VII au lăsat urme în viața locuitorilor, fără însă să-i disloce din locurile pe care le ocupau. Unele dovezi arheologice atestă existența mai multor așezări omenești (cu populații stabile) înainte de năvălirile popoarelor migratoare.

În arealul satului Fundeni (comuna Dobroești) s-au descoperit urme ale populației autohtone din secolul al VI-lea, în cadrul cărora au fost identificate elemente slave aflate într-un stadiu avansat de asimilare. În Evul Mediu, printre așezările cu populații stabile, apare consemnat în hrisoavele vremii Snagovul, legat de Mănăstirea Snagov (azi pe teritoriul satului Siliștea Snagovului), ctitorie din secolul al XIV-lea a domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA
Clădirea țesătoriei Mănăstirii Țigănești, de maici, 1939

În secolele XVII-XVIII au fost întemeiate noi mănăstiri (Cernica, Căldărușani, Țigănești ș.a.), în jurul cărora s-au format ori s-au concentrat sate de supuși sau de oameni liberi, determinând intensificarea locuirii meleagurilor ilfovene.

Prima mențiune documentară despre județul Ilfov apare într-un hrisov din 23 martie 1482, emis la Gherghița de domnul Basarab cel Tânăr (Țepeluș), prin care voievodul dăruiește Mănăstirii Snagov unele sate și munți și-i oferă unele privilegii (…”Și iarăși oricâte sate are Sfânta mănăstire în județul Elhov, iar la ele să se ia birul de la vecinii mănăstirii”…). De atunci, județul a evoluat și s-a dezvoltat în limite variate, fiind, în ultimele decenii ale secolului XX, cel mai forfecat și mai ajustat județ al țării.

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVA
Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capitală; muzeul păstrează vestigiile fostei Cetăți de Scaun a Bucureștiului, 1995

În toate formele administrative mai vechi, orașul București, aflat în partea centrală a județului Ilfov era înglobat în teritoriul acestuia. La ultima modificare administrativă-teritorială majoră, din 17 februarie 1968, orașul București (capitala) a fost declarat municipiu și a devenit unitate de sine stătătoare, cu rang de județ, evoluând în afara limitelor județului Ilfov.

Teritoriul actual al județului Ilfov, în limitele căruia sunt cuprinse 8 orașe (Buftea, Otopeni, Popești Leordeni, Pantelimon, Voluntari, Măgurele, Bragadiru, Chitila), 32 de comune și 91 de sate, cu reședința în municipiul București, reprezintă o relicvă a județului Ilfov de odinioară, cu rădăcini ancorate în secolul al XV-lea.

De-a lungul timpului, și cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, județul Ilfov a cunoscut cele mai mari amputări teritoriale, ajungând până la cea mai mică suprafață de doar 1.593 km pătrați în prezent, față de 5.176 km pătrați în 1937 (când avea 10 plăși, 2 orașe și 419 sate) și 8.225 km pătrați în 1972 (cu 2 municipii, 2 orașe, 125 de comune și 418 sate).

În urma Legii nr. 5 din 8 septembrie 1950, când au fost desființate vechile județe, teritoriul fostului județ Ilfov a fost integrat (alături de porțiuni din județele vecine) și a evoluat (până la 17 februarie 1968) în cadrul regiunii București (cu unele pendulări ale teritoriilor limitrofe în limitele altor regiuni), care se extindea pe o suprafață de 20.480 km pătrați (în 1964) și cuprindea 15 raioane, 10 orașe și câteva sute de sate.

Prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968 au fost reînființate județele (înlocuind regiunile și raioanele), între care și județul Ilfov, cu reședința în municipiul București. Sub această formă a evoluat până la 23 ianuarie 1981, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15, județul Ilfov a fost desființat, cele mai mari suprafețe din teritoriul său trecând în componența județelor nou înființate (Călărași și Giurgiu), o mică porțiune din suprafața sa fiind înglobată în județul Ialomița, iar ceea ce a rămas a fost trecut sub administrarea municipiului București ca sector de sine stătător, numit Sectorul Agricol Ilfov (la 23 ianuarie 1981, acest sector avea un oraș — Buftea—, 26 comune și 73 de sate), cu reședința la Balotești.

Ulterior, prin mai multe Decrete ale Consiliului de Stat (nr. 368/27 noiembrie 1985, nr. 209/18 iunie 1986 ș.a.), Sectorul Agricol Ilfov a pierdut sau a primit mai multe comune cu satele aferente. Ca urmare a Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (Art. 124), denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu cea de județul Ilfov, iar în urma aplicării Legii nr. 50 din 10 aprilie 1997 a fost trecut în categoria județelor, fiind cel mai mic dintre cele 41 de județe ale țării.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea