Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

O mirare deloc vană, deloc convențională, după ce, între Focșani și Panciu, simțeam că-mi fug literele cărții ce o aveam în mână (pentru a-mi alimenta “cu litere” cei 74 kilometri ce-i aveam de parcurs într-un autobuz obosit de vreme).

Deodată ceva mă împinge să abandonez o lectură și așa chinuită de meandrele unei cărări primejdios încolăcite printre “căldările” cu mister montan, pe care nevăzute mâini sloboziseră covoare brodate în aramă, aur și platină, corupte de perspectivele vastității înghesuite ici, eliberate colo… Metafora mioritică, “Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai” cu “brazi și păltinași… munți mari…paseri lăutari”, îmi vine brusc în minte, gândind la sentimentul ce l-a avut Vasile Alecsandri venit în zonă la sugestia scriitorul Alecu Russo să culeagă nestemate lirice populare, între care se înscrie și Balada Miorița.

Știam despre vremelnica oprire a celor doi patrioți români ce au pus umărul la Unirea Principatelor din 1859 la mănăstirea Soveja. Mai știam și faptul că nici Odobescu nu avusese decât cuvinte “sus puse” privind aceste locuri. Dar nu “pipăisem” vizual până la la primul meu popas la Soveja pădurea sa mândră de copaci falnici, cu lăstăriș dedesubt, iar pe deasupra având crengi răsfirate, de boltă măreață, punctată ici și colo, în dumbrăvi mai însorite, de tufe de diferite forme, ca și când ar fi fost așezate de meșteșug omenesc și nu de natură. O pădure udată de numeroase izvoare…

Nu cunoșteam — și asta pare acum esențial — faptul că meleagurile vrâncene nasc fabuloase spații de visare și înfrângere a conștiinței critice care, protestând parcă imediat, se ridică la divinitate și metaforă.
Tărâm și liman ideal pentru ascultarea metaforelor, loc sfințit de Dumnezeu care a așezat-o într-un rai pământesc, sfințit de legendă și istorie adevărată, dar și de oamenii din zonă și faptele lor, Soveja încă nu mi se pare pe deplin exploatată de călătorii în căutarea sublimului.
“Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delphi pentru greci și muntele Meru pentru vechii indieni”, scria părintele geografiei moderne de la noi, Simion Mehedinți, fiu al acestor locuri, “o alcătuire de templu, unde omul de știință și poetul pot contribui, efectiv, la zvonirea în cele patru zări a eforturilor acelor care sunt păstrători de tradiție ca fagii, ca brazii, ca ienuperii care se lipesc de țărână”, după cum scria acesta în cartea “Oameni de la munte”.
De altfel, el a ținut să-și semneze volumul chiar împrumutând numele localității unde se născuse, Soveja.
Pe citadinul sufocat între asfalt, beton și sticlă, munții, dealurile, pâraiele îl “scot” din cămașa angoasei cotidiene. E și motivul pentru care nu voi da o “arhitectură” anume acestor însemnări, mizând doar pe “susurul” ori ,,răcnetul” impresiei, nefăcând, însă, abstracție de rigoarea datelor documentare.

Soveja este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus populat din județul Vrancea. Vatra comunei nu are o localitate care să fi dat numele așezării, denumirea Soveja planând, practic, peste cele două sate componente, Dragosloveni, ce este și reședință, și Rucăreni, ambele dispuse pe văile a două ape, Dragomira și Șușița, dar despărțite de dealul Bisericii peste care trec un drum și două cărări, de aproximativ un kilometru fiecare. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Tâfla.

Acest spațiu feeric cuprinde în el legenda pribegilor din Rucăr și Dragoslavele Muscelului muntean, cei care, descălecând de două ori Carpații, de Miazăzi și Răsăriteni, în căutarea unor locuri care să-i ferească de invazii și asuprire, s-au întâlnit într-o conviețuire pașnică și creatoare cu mocanii locului și bârsanii de peste munți, cei ce își mânau toamna și primăvara turmele de oi spre câmpie și înapoi pe calea transhumanței.

Doinește în acest nume unic, Soveja, și fluierul ciobanului mioritic, ce îngână prin glas stins bocetul “măicuței bătrâne” ce-și caută fiul, “mândru ciobănel, tras printr-un inel”.

Spunând Soveja, parcă vezi cuvintele dăltuite în piatră ale “Pisaniei” lui Matei Basarab, ctitorul mănăstirii din comună, care stă mărturie încercărilor de veacuri ale românilor de unire și frăție, dar auzi și glasul trâmbițelor ce-au chemat la luptă românii în anii 1916 — 1917, pe una dintre laturile “triunghiului Morții”, Mărășești — Mărăști — Oituz, pentru ca România să fie reîntregită.

Soveja este, însă, și chipul luminos al unor localnici răzeși, harnici și isteți, care au intrat în civilizație cu tot tezaurul tradiției moștenite din bătrâni. Unul dintre aceștia, Gheorghiță Geană, urmaș al lui Simion Mehedinți, spune, parafrazând un celebru dicton, că “acest loc sfințește pe om”.

Așezare montană, având condiții bio-climatice deosebite, cel mai ozonat aer din țară, Soveja a devenit o stațiune climaterică cunoscută cu o sută de ani în urmă, fiind o destinație atât pentru cei veniți la tratament, în special mineri suferinzi de boli profesionale de plămâni, dar și pentru turism de odihnă ori expediții prin zone mai puțin călcate de picior omenesc.

Bazilica mănăstirii veghează și tăinuie umbrele timpilor, dreaptă, albă, curată. Un nuc bătrân împrăștie răcoare și frunze tomnatice. Pe o ușă laterală, o mână a vopsit cifra 1645. Te lași pe o lespede ori direct în iarba udată de bruma toamnei târzii, fixezi acest număr și-ți reamintești că împăcarea dintre basarabul muntenesc (domnitorul Matei Basarab—n.r.) și lupul moldovean (Vasile Lupu—n.r.) s-a pecetluit și prin ridicarea acestui lăcaș al reculegerii strategice.

Istoria scrisă năvălește cu amănunte generoase pentru călătorii de pretutindeni pășind pe lemnul încă jilav al casei muzeu, o altă casă aflată în apropierea celei de la Câmpuri, unde și-a odihnit la vreme de bătrânețe atât de tânărul său suflet moș Ion Roată, cel ce spărsese un tabu politic, fiind inclus, deși era țăran răzeș, în Divanul ad-hoc ce a prefațat Unirea Principatelor.

Acoperișul solzos, care își “pleznește” ochiul cu irizări poznașe, și varul halucinant de alb al zidurilor, pompează în artere emoția încercată când plouă lung și trist, ca la moartea unui voievod. O emoție statornică în suflet se înfiripă de îndată ce atingi aruncătorul de mine și mitraliera de la intrare, flancând, ambele, prispa largă. Plumbii, baionetele și minele încă primitive, flintele, ghiulelele și cartușierele înnegrite atestă, alături de mulțimea ordonată simbolic a celorlalte artefacte, încleștarea, în zonă, a neamurilor, de-a lungul secolelor. Săbii șențuite și iatagane colbuite “taie” monotonia ținutului în două felii distincte, înainte și după Mărășești.

Afară, îndrăznești să reiei firul apei Dragomirei, sora derizorie a Putnei, pe care, demult, oamenii potriveau pive și dârste, gospodărindu-și avutul. Poți să te apleci printre molizi și brazi, mesteceni și fagi, spre a rupe, la vreme de toamnă ghebele, mustoase ciuperci. Sătencele, deseori întâlnite la răspântii, descriu amănunțit cum se prepară ghebele ori hribii, “mai buni decât carnea” ori murături, ori frigărui arțăgoase în scântei cât cireașa de untdelemn șiret, ori sosuri megieșe care ți impui să “tragi” pe gât clondir după clondir haiducesc plin cu vin de Panciu sau Jariștea.

Au replică iute și piezișă localnicele. Politețea lor demnă trădează un contact îndelung cu lumea din toate colțurile țării și de aiurea venită să “soarbă” cel mai ozonat aer din România. Catrințele lor, purtate la vreme de duminică, “strigă” prin firul aurit și argintat ori șoptesc prin cerneala neagră a vârstelor. Nu găsești suliman nechibzuit, nici perucă decorativă. Iile se lucrează simplu la Soveja, înfloriturile lor, puține dar măiestrite, ascunzând povestiri fantastice.

Bărbații își poartă căciulile “oblu”, întinerit, și-și desțeapănă frunțile și sprâncenele explicându-ți cum se unge mai bine teascul ca să auzi bocetul strugurelui strivit ori ce important pentru ei este ca fotografiile în care îi încadrezi să fie “musai” color.

Dacă femeile te îmbie cu nuci ori cu “prăpăd de mere” cât genunchiul de fecioară, bărbații, după ce au “terciuit” ciorchinii, îți picură în pahar teascul proaspăt scurs, vișiniu (foarte dulce — la vreme de toamnă târzie ori ușor oțetit, dacă mustul a fost tras ceva mai devreme) care impune pastramă “descălecată” din proțap.

Casele au “frunți” de șindrilă și “temelei” din lespezi de piatră. Cele noi, nu puține în ultimii ani, au adoptat tabla și ochiuri simetrice de pod. Zărești prin curți sumane lucrate manual, dar și capoate de mătase.

Dacă dimineața brazii îți mângâie umerii, vărsând în legănarea lor leneș-dansată colbul subțiratic al acelor de cetină, noaptea lovindu-și brutal coroanele, mugesc precum talazurile mării înnebunite de furtună, sub fuga dezordonată a pescărușilor. E vremea când focurile trosnesc amarnic prin sobele sovejenilor, “nădușind” hornurile. E vremea când cugetul se depune pe hârtie ca un vin vechi al inspirației.

E vremea când săruți împăcat în gând toate femeile care n-au știut a te iubi. E vremea când zeii casei văluresc perdelele și te bat pe umăr. E vremea când istoria se schimbă în istorioare, în legende și când acestea se schimbă în metafore. Este ora când, la Soveja, argintul apei Putnei și munții descântă limba rapsozilor și sunt, mai la fiecare gospodărie, asemenea creatori de frumos.
Etnograful Ion Diaconu, culegătorul a sute de variante ale baladei Mioriței, născut în zonă, a dat contribuții fundamentale asupra nestematelor folclorice ale acestor oameni din Vrancea. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor.

Sfârșit de noiembrie la Soveja. O lume stranie pe munții din jur — Zboina, Răchitiș, încremenită, fluviu imens de tăcere, clopot fără sunet, lumină fără murmur, nu imaginea eternității, ci Eternitatea însăși. Natura este aici o uriașă orgă al cărei cântec este Tăcerea.

Vine o vreme când, plictistit de atât realitate, “musai” trebuie să evadezi în ireal. Ca și când ai schimba clima. O poți face în raiul din jurul Sovejei, în drumeții “per pedes”. Ai șansa, astfel, să observi nemijlocit cum din înălțimile zborului de vultur și până în ascunzișurile apelor locurile etalează cu generozitate monumentele însuflețite.

Numeroase specii de plante și animale, fie ocrotite în “bloc” în cadrul unei rezervații, fie ca specii rar întâlnite în această zonă geografică, fie ca prezențe endemice, care cresc numai în interiorul perimetrului zonei, fac faima Sovejei.

Nimic mai emoționant decât să stai, nevăzut și să te uiți cum un cerb cu “cioporul” lui se adapă.

Două ar fi traseele recomandate de soții Florica și Iulian Albu, doi foarte buni cunoscători ai locului.

Unul ar fi, cale de o zi dus-întors, din Soveja către muntele Zboina Neagră (1380 metri înălțime) la vechea Casă de Vânătoare. Plecarea se poate face de la capătul de vest al localității, pe un drum forestier care urmează cursul spre izvor al apei Dragomira, denumire slavonă care înseamnă în traducere “bună pace”, până la Puturoasa, un lac sulfuros de dimensiuni mici, a cărui apă e folosită rudimentar de către locuitorii zonei pentru tratarea reumatismului. De acolo, se continuă drumeția pe o cărare de vânătoare care urcă înconjurând muntele până la Șezătoarea Lupilor, loc de panoramă a satelor ce compun Soveja. Cărarea continuă până la Casa de Vânătoare, așezată într-o poiană, care, în trecut, se numea “la Winkel”, acolo aflându-se un funicular care transporta material lemnos pentru fosta fabrică “Carpați” din Soveja. În preajmă susură un izvor cu apă limpede, ce alină setea călătorului.

Întoarcerea la Soveja se poate face pe un alt traseu, urcând vârful Zboina Neagră și coborând, apoi, pe la “Piepturi”, pe lângă fântâna lui Balcu și Lacul Verde, și ajungând la Punga, poiana de la capătul de vest al satului Dragosloveni.

De la casa Zboina se organizau, în trecut, pe o potecă nemarcată astăzi, plimbări într-o poiană unde se află fântâna lui Ferdinand și troița Vânătorului, de unde se ajunge la vârful Clăbuc, pe care se mai recunosc pietrele hotar dintre Țara Românească și Transilvania până în 1918. De la Clăbuc, o potecă coboară spre satele Transilvaniei, la Oajda — Brețcu, iar alta spre Oituz.

Tot de la casa Zboina, pe o altă potecă, se coboară la casa de vânătoare pe Cașin, ocolul silvic Soveja cuprinzând, până în 1947, toți munții Cașin până la Valea Lepșei. În toți acești munți locurile amintesc de luptele ce s-au dat în Războiul de Reîntregire din anii 1916 — 1918.

Un alt traseu de drumeție plecând de la Soveja este direcționat către Răchtiș, urcând pe la Șipotul lui Bucur, Râpa Albă și Vizantea, localitate ce își prezintă, mai recent, virtuțile terapeutice ale apelor sale minerale. Drumul pe acest traseu pleacă din partea de est a Sovejei spre localitatea Câmpuri și apoi la Vâlurele, un sector al “odăilor”, adică proprietăți ale sovejenilor din jurul satului, cu fânețe și curături — mici loturi arabile, pe care se găsesc bordeie de odihnă pe timpul cositului.

După ce trece podul peste pârâul Chiua, la dreapta, un drumeag străbătând păduri și fânețe urcă spre Răchitiș, sus, în vârful muntelui, o cărăruie conducând călătorul la izvorul lui Bucur despre care Simion Mehedinți scria că apa acestuia “ține de foame”. “Nu știu să mai existe un asemenea viteaz izvor”, sublinia savantul geograf.

Drumeagul din care s-a desprins cărarea spre șipotul lui Bucur merge mai departe spre Râpa Albă, un perete de stâncă albit de lumina soarelui, coborând, apoi, prin Dealul Balaurului în comuna Vizantea, formată din două mari sate: Vizantea mănăstorească, ce a devenit cunoscută prin izvoarele minerale folosite la băi antireumatice și Vizantea răzeșească, cu livezi bogate de pomi fructiferi. De aici, întoarcerea se poate face pe un drum forestier prin poiana Berca până la Negrilești și, urmând un drum cu fânețe și “odăi”, se coaboară spre Soveja pe o șosea șerpuită.

Din Soveja se mai pot face călătorii cu bicicleta către Cascadele Putnei și Mausoleul de la Mărăști, trasee pe care se întâlnesc pitorești locuri de popas cum ar fi Schitul Lepșa — unde pe 8 septembrie se adună locuitori din toate satele vrâncene de munte, păstrăvăria Lepșa, cascada Putnei și Muntele Tisa — numit așa pentru că acolo cresc arbori de tisă, coniferul având cea mai mare longevitate.

De asemenea, se poate merge către comuna Tulnici care cuprinde șapte sate având patronime, numele celor șapte oșteni pe care Vrâncioaia i i-a dat lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. În localitatea Bârsești, călătorul poate face un popas la Monumentul ridicat de răzeșii locului ca o “răsplată” pentru domnitorul ce le-a dăruit pământul pe care s-au ridicat cele șapte sate.

Aceste drumeții în jurul Sovejii aduc călătorului șirul lung al unor prilejuri de meditație asupra străvechii istorii a poporului nostru, asupra culturii noastre populare, dar și zile de entuziasm pentru valorile create de nenumărații anonimi făuritori ai aceste culturi pe culmile și văile de măreție în frumusețe a plaiurilor Mioriței.

Și chiar dacă, îmi spunea un sătean înțelept, “și pe aici viața nu merge întocmai cum ar fi bine, important este că oamenii trăiesc, că pot vedea răsăritul și amurgul soarelui, că pot privi iarba și florile munților și că, uneori, le pot auzi chiar cum cresc, că norii mai există, că rodul pământului este darnic, cî viețuitoarele pădurii mișună”. Parcă ar fi gânduri izvorâte din Miorița.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)