Titu Maiorescu, critic literar, estetician și om politic, întemeietor al criticii românești moderne
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / ARHIVA AGERPRES

Născut la Craiova, în 15 februarie 1840, după cursurile liceale și-a continuat studiile la Academia Theresiane din Viena (1855-1858), formându-și o cultură solidă și multilaterală, terminând școala primul din promoție.

Elev fiind, a tradus o povestire din J. Paul în “Gazeta Transilvaniei”, scriind câteva rânduri în care blama literatura franceză de foileton și aprecia literaturile engleză și germană.

După înscrierea, în 1858, ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, a obținut doctoratul în filosofie la Giessen (1859); licența în litere și filosofie la Sorbona (1860) și în drept (1861), tot la Paris. În această perioadă a colaborat cu studii filosofice la revista germană “Die Gedanken”, iar în 1861 i-a apărut, la Berlin, cartea “Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form”.

Revenit în țară la 21 de ani, a fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). În același an a fost numit profesor la Universitatea din Iași (1862), el fiind primul, care a introdus în România metoda seminarizării studenților, devenind apoi decan (1862-1871) și rector (1863-1867) al Facultății de Filosofie.

Din 1884 a fost profesor de logică și filosofie la Universitatea din București și rector al acesteia (1892-1897), funcție din care a demisionat din motive politice (1897). În 1909 s-a pensionat din învățământ. În paralel cu activitatea didactică a profesat și ca avocat.

Ceremonia de dezvelire a bustului lui Titu Maiorescu, la Palatul de Justiție — 2012
Foto: (c) Alex TUDOR / ARHIVA AGERPRES

În 1863-1864, împreună cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a inițiat o serie de conferințe publice, pe teme de filosofie, psihologie, logică, literatură, care au marcat începutul activității societății “Junimea”, înființată la Iași, care a avut, din 1867, ca organ de presă revista “Convorbiri literare”, apărută tot la Iași.

Mentor spiritual al “Junimii”, Titu Maiorescu a avut un rol deosebit în impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol ș.a., prin publicarea și susținerea acestora în revista și cenaclul “Junimii”.

A fost membru al Societății Academice Române (20 iulie 1867), fiind unul dintre întemeietorii acesteia, și vicepreședinte al Academiei Române (15 aprilie 1880 — 5 aprilie 1884; 5 aprilie 1886 — 28 martie 1887).

Titu Maiorescu a avut și o intensă activitate politică, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus între anii 1913-1914). A ocupat diferite funcții: deputat, în 1871 și 1878; agent diplomatic al României la Berlin (1876); ministru al cultelor și instrucțiunii publice (1874-1876, în cabinetul Lascăr Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, în cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti și gen. G. Manu) — perioadă în care a alcătuit un proiect pentru reorganizarea învățământului rural, a introdus limba română ca materie de studiu în licee, s-a ocupat de organizarea învățământului superior politehnic; ministru de justiție (1900-1901, în cabinetul P.P. Carp); ministru al afacerilor străine (1910; 1911-1912, în cabinetul P.P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, în această ultimă calitate, a prezidat Conferința de pace de la București (1913), în urma războiului balcanic.

Activitatea sa de critic literar și estetician cuprinde două perioade, din care mai importantă este considerată cea dintre anii 1866-1874, în care a susținut introducerea criteriului estetic în aprecierea literară, ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice (“în estetică determinantă e nu teoria, ci realitatea artei”) și a elaborat teoria “formelor fără fond”.

Această primă perioadă este reprezentată de articole prin care a introdus principii lingvistice, estetice, a combătut etimologismul latinist-ciparian (“Neologismele”, “Beția de cuvinte” ș.a.).

În acest timp a publicat și lucrările: “Despre scrierea limbii române” (1866) — prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează și astăzi; “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, studiu cu care a început contribuția sa estetică și critică; “În contra direcției de azi în cultura română” (1868) — prin care a fundamentat teoria “formelor fără fond”; “Direcția nouă în poezia și proza română” (1872) — în care a încercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea “Junimea”; “Critice” (I-III, 1867-1892).

Cea de-a doua perioadă, care privește aportul său în domeniul criticii literare, a început odată cu reluarea colaborării la “Convorbiri literare”, după 1880, și este marcată de apariția volumelor: “Literatura română și străinătatea” (1882) — în care a emis teoria “romanului popular”; “Poeți și critici” (1886); “Comediile d-lui Caragiale” (1885); “Eminescu și poeziile sale” (1889) — în care a alcătuit prima sinteză asupra poeziei eminesciene, fixând astfel valoarea unică a poetului în poezia românească și prezicând că dezvoltarea acesteia se va produce “la lumina geniului său”; “Povestirile lui Sadoveanu” (1906) și “Poeziile lui Octavian Goga” (1906), prin care au fost lansați cei doi mari scriitori.

A mai publicat și volumele “Logica” (1876), “Discursuri parlamentare” (1897-1915), “Însemnări zilnice”, prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator și memorialist. S-a stins din viață în 18 iunie 1917. Postum, a mai apărut volumul “Jurnal” (1975), în îngrijirea lui Eugen Lovinescu.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)