Foto: (c) Gil PIETRAR / Arhiva AGERPRES

Apariția pe aceste meleaguri a acestei plante exotice — smochinul — își are originile undeva, în vremurile de demult. Comunitatea sârbă din Clisura Dunării este atestată documentar acum 900 de ani. Cu actuala sa poziție, localitatea a apărut pentru prima oară pe o hartă din anul 1723, când autoritățile austriece au amenajat prin Cataractele Dunării un canal navigabil. Se spune că din antichitate navigatorii își pregăteau aici ambarcațiunile și luau cu simbrie un ”lup de fluviu” pentru a-i trece prin Cazane, unde, după fiecare val, pândea o primejdie.

De numele acestora este legată și apariția în această zonă a smochinului. De atunci, se crede, majoritatea locuitorilor trăiesc, în special, din prelucrarea smochinelor, aici existând cea mai mare plantație de smochin din țară, cu aproximativ 3.000 de asemenea arbuști.

În folclorul regiunii transfrontaliere circulă și o glumă, nu se știe însă cât adevăr sau câtă legendă conține ea: șvinițenii și-au păstrat graiul vechi tocmai datorită țuicii de smochină, cică atât de delicioasă și parfumată este încât, băută fără măsură, te împiedică să mai vorbești, adică să-ți diversifici sau modernizezi vocabularul.

”Datorită țuicii din smochină comuna noastră a devenit celebră. Suntem cunoscuți peste mări și țări cu acest elixir care l-a făcut și pe Hercule, plecat pe Dunăre în căutarea lânii de aur, să poposească mai mult timp într-o corabie ancorată la marginea fluviului, cam în locul unde, după mii de ani, a fost construită biserica noastră”, povestește primarul Nicolae Curici, el însuși un producător renumit de țuică.

El spune că, pentru a obține această băutură cu calități curative deosebite, ea fiind utilizată chiar și de suferinzii de boli de inimă și stomac, fructele se culeg când sunt răscoapte, adică ți se adâncesc unghiile în ele, și se pun în butoaie de lemn. ”Înainte de a așeza capacul la acestea se pune un strat din foi de hrean peste care se pune nisip, smochinele să nu intre în contact cu aerul. Se țin șapte zile la macerat, după care se scot la cazanul de făcut rachiu și se fierb la foc domol aproape o oră”, ne explică primarul din Șvinița.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)