În județul Vâlcea există o comună a cărei denumire se pierde undeva între originile poloneze, lucru extrem de ciudat având în vedere că așezarea geografică a acesteia este mai aproape de bazinul Olteniei decât de Ardeal, dar influența slavonă vine, se prea poate, după cum spun anumiți istoricii, “pe malurile Dunării, dinspre slavii sârbi decât direct dinspre polonezi”.
Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO
Cu toate acestea, comuna Roșiile apare în primele documente oficiale drept comuna “Roschy, sat cu o biserică, o curte boierească, un pod, o moară, o pădure, vii pe Tzerna, situat pe Oltezul”.
Localitatea este de fapt legată de istoria polcovnicului Nicolae Pleșoianu, polcovnicul fiind grad militar în armata polonă, dar date mai multe nu sunt încă pe această linie. Decât despre faptul că polcovnicul este membru al uneia din cele mai mari familii boierești, cunoscută prin contribuția la revoluția pașoptistă și la emanciparea românilor, Pleșoienii fiind dregători ai statului în secolul al XIX-lea și cei care au pus bazele primelor garnizoane militare din județul Vâlcea.
Dacă originile comunei Roșiile se pierd într-o legendă poloneză, un alt mister, de fapt o legendă dăinuie și astăzi cu privire la existența unei biserici pe teritoriul localități, biserica din Pleșești, denumită și mănăstire, deși nu are chilii, nu are un sistem de organizare tipic acestor lăcașe de cult, dar care s-a născut extrem de greu, o zidire ce a durat aproape 200 de ani.
Mănăstirea Pleșești cunoaște o legendă însă pe două planuri, ce însă aduce cu sine și anumite anomalii în care și acum cred localnicii din Roșiile.
“În memoria colectivă, biserica de la Pleșești este denumită ‘mănăstire’, deși împrejurul ei nu au fost descoperite urme de chilii, dar în mod similar, la Vaideeni, de pildă, localnicii își denumesc bisericile de zid ‘mănăstiri’, probabil prin asociere cu biserica mănăstirii Hurezi și pentru a le deosebi de vechile biserici de lemn, cărora și astăzi le spun ‘cimitire’.
Legenda haiducului Dragu, ctitor de biserici la Pleșești, Roești și Grădiștea, s-ar putea referi la biserici mult mai vechi decât cele actuale, deși este foarte puțin probabil ca un haiduc să fi construit o biserică în arealul puternicilor boieri Pârâieni sau Pleșoieni”, a declarat prof. Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.
Cu toate astea, biserica din Pleșești, Roșiile, este printre puținele din țară care are pictată “Moartea cu coasa”, nu se cunoaște pictorul, iar ctitorirea acesteia a durat aproape 200 de ani. Pentru simplul fapt că mai multe întâmplări neobișnuite, spun legendele, s-au petrecut cu meșterii zidari. Mulți dintre aceștia, fie s-au îmbolnăvit de tot felul de boli, fie în mod neobișnuit “au murit sau au rămas schilozi după ce au căzut de pe schele”.
Cert este că biserica apare ca începând a fi construită în 1633, iar data finală este 1791, anul când lucrările au fost terminate.
“Această biserică este printre puținele care are pictate moartea cu coasa. De asemenea, inedit este și faptul că de-a lungul timpului mulți enoriași au încercat să o văruiască, dar au avut o moarte suspectă la scurt timp. Dacă ești în apropiere sau în incintă nu trebuie să vorbești de ea pentru că ți se întâmplă lucruri neobișnuite”, este de părere și preotul paroh Băescu.
În cea de a doua variantă, mai aproape de adevăr, este faptul că biserica a fost zidită timp de 200 de ani de săteni, funcție de contribuția lor financiară.
“Cei care au ridicat biserica ‘din temelie’, așa cum reiese din pisania din pridvorul bisericii, de deasupra ușii de la intrare, sunt membri ai familiei Pleșescu, preoți și diaconi, cu fiii, frații și, probabil, alte familii înrudite cu aceștia, ajungându-se la aproape toată comunitate.
Numele ctitorilor menționați sunt următoarele: popa Ioan Pleșescu și popa Preda Pleșescu și diaconul Marin Pleșescu cu frații lui și Iordache Pleșescu și popa Ioan etc.
Ctitorii de mai sus încep pictarea bisericii în 1803, iar pictura este finalizată în 1828. Realizarea ei se face cu sprijinul polcovnicului Nicolae Pleșoianu (menționat împreună cu soția sa Maria) și al jupânului Dumitru Suditu, epitrop (împreună cu soția sa Casandra). Pomelnicul de pe peretele de nord din altar este foarte extins, conținând peste 130 de nume, adică tot satul Pleșești de la acea vreme”, spune prof. Ligia Rizea.
De altfel, în pomelnic apare și numele domnitorului Ioan Dumitru Ghica, precum și al episcopului de Râmnic din acea vreme.
Există însă date cu privire la o biserică de lemn ce ar fi existat chiar pe locul acesta și care ar fi putut să fie ctitoria haiducului Dragu, numai că s-a luat decizia după ce boierii au cumpărat moșiile respective, de a fi dărâmată, doar era opera unui haiduc, dușman clar al familiilor nobiliare, și de aici blestemul posibil abătut asupra meșterilor care au început lucrarea la noua biserică de zid.
Nu se știe care este varianta adevărată, un lucru este cert, mănăstirea din Pleșești, o biserică cu trei cupole, acoperită cu șiță, cu trei stiluri de frescă, s-a născut înaintea ctitoriei de la Hurezi și întregește tabloul frumoaselor schituri, biserici și mănăstiri ale Vâlcii, tărâm ce poartă o istorie ecleziastă veche de peste 500 de ani, în urma căreia județul a primit denumirea de “Athos românesc”.
AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)