Potrivit site-ului www.kule.ro, localitatea Glogova a jucat un rol politic important datorită boierilor din familia Glogoveanu care dețineau aici una din reședințe. O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui și-au luat numele de Glogoveanu, devenind boierii acestor locuri.

Arhitectul gorjean Iulian Cămui notează în ediția din 1982 a Revistei “Litua” că monumentul din Glogova nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea specialiștilor. Considerată de mulți drept o casă întărită, clădirea dezminte această apreciere la o cercetare mai atentă.

“Tehnica construcției vizibilă la interior arată două etape distincte. Prima, pe care tradiția o atribuie lui Necula Glogoveanu (secolul XVII), e constituită din beciul a cărui vechime pare să se piardă în negura vremurilor, existența boierilor Glogoveni încă din secolul al XVI-lea justificându-ne acest lucru. Situat la nivelul solului, beciul este o construcție masivă din piatră și cărămidă cu asize alternante în ziduri de peste un metru grosime. Scara de acces la etaj era exterioară, aflându-se în porțiunea retrasă, dinspre sud-vest, unde se constată în prezent existența a două ziduri paralele, unul interior și altul exterior, care îl dublează pe primul și corespunde adaosurilor din secolul al XVIII-lea. Existența unei scări exterioare la clădirea Glogovenilor constituia un mare neajuns. În această situație, necesitatea unei scări interioare pare justificată, locul ei putând să fi fost în spațiul din mijlocul beciului, în porțiunea ce nu are boltă, ci tavan drept de lemn. Restaurând casa la începutul secolului al XVIII-lea, Matei Glogoveanu sau fiul său Ioniță regularizează planul culei și îl măresc, desființând vechea scară și înlocuind-o cu cea actuală de sub cerdac. Părțile adăugate în această perioadă se recunosc ușor, având ziduri mult mai subțiri, printre cărămizile de tip nou văzându-se și destule cărămizi de tip vechi, dovadă că zidarii au folosit și cărămizile rezultate din demolarea caturilor superioare”, arată arhitectul.

La etaj, cula are cinci camere, în care se intră dintr-un cerdac. Iulian Cămui amintește în scrierile sale și de existența unor pasaje subterane, folosite în cazul unor asedii prelungite.

“Etajul este puternic marcat de existența cerdacului, din care se intră într-o sală spațială din care se accede spre cele cinci odăi, câte două de fiecare parte și una spre spatele clădirii. Între cele două odăi dinspre stânga se trece pe sub o arcadă, într-o sală ce duce spre latrină. Numeroasele guri de tragere ale beciului atestă pronunțatul caracter de apărare al culei. Restaurarea făcută de Gheorghe Vernescu la sfârșitul secolului al XIX-lea impunea ca o necesitate a confortului mărirea ferestrelor, alterând caracterul de locuință fortificată. Tradiția amintește de existența unor subterane ce făceau legătura între culă și biserica paraclis din apropiere și dintre culă și un luminiș din apropierea Motrului, subterane folosite în cazul unui asediu prelungit”, povestește arhitectul.

Tot site-ul www.kule.ro notează că termenul culă derivă din cuvântul turcesc “kula”, care înseamnă turn. În arhitectura românească, definește un anumit tip de locuință fortificată, cu volumetrie simplă și compactă, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei nivele, cu rol de apărare și de veghe, dar și de locuire.

Culele sunt construcții cu pereți groși din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici și metereze (guri de tragere), cu ușă de acces la nivelul parterului puternic întărită și numeroase ascunzători. Locuirea se realiza la etajele superioare, parterul fiind folosit pentru depozitarea proviziilor. Întotdeauna scara de acces la nivelele superioare este bine protejată, fiind amplasată în interiorul culei.

AGERPRES / (AS — autor: Oana Popescu, editor: Marius Frățilă)