Despre ridicarea acestui sfânt lăcaș se arată și în pisania citată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului:

“Sfânta această și dumnezeiască mănăstire pomenește-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici și îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…” (1683).

Din ctitoria Craioveștilor astăzi se mai păstrează bisericuța Bolniței (1520-1521). Având o impresionantă frescă interioară din tradiția paleologă târzie, când începeau să pătrundă în Balcani elemente artistice folosite de iconografii cretani, biserica este închinată “Schimbării la față”, arată aceeași sursă.

Mănăstirea Bistrița este situată în zona de la poalele munților Căpățânii, odinioară împădurită, pe malul drept al apei Bistriței, de unde își va fi primit denumirea de proveniență slavonă, “bîstro” însemnând “repede”, potrivit istoricului mănăstirii prezentat pe site-ul oficial.

Mănăstirea a fost construită de la început ca o cetățuie. Urmând exemplul domnitorului lor, marii boieri ai țării au înălțat propriile ctitorii, pe care s-au ostenit să le înzestreze cu odoarele de cult necesare, pentru a avea la îndemână adăposturi pentru vremurile grele, pe lângă rostul acestor lăcașe de a ridica rugăciune pentru sufletul ctitorilor.

Frații Craiovești, jupanii Barbu, Pârvu, Danciu, Radu, au întărit mai multe mănăstiri. Pe lângă Bistrița, a cărei zidire începea pe la 1488, în imediata vecinătate a unei biserici mai vechi, închinate Sfântului Mare Mucenic Procopie, tot lor li se atribuie și ctitoriile de la Sadova, Topolnița (refacerea din 1450), Jitianu, Bucovățul vechi, Gura Motrului.

Craioveștii au donat moșii și mănăstirilor Tismana și Cozia, sate sau venit anual mănăstirilor athonite Xenophonton, Sf. Pantelimon, Sf. Pavel, și au ajutat la zidirea Mănăstirii Kru?edol din Serbia și a basilicii San Giorgio dei Greci din Veneția.

În 1497, boierii Craiovești au adus la Bistrița moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Dintre cei patru frați, Barbu s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița, iar sora lor, Mușa, s-a retras ca monahia Magdalena, la Corbii de Piatră.

Cu zestrea de odoare liturgice, moșii, venituri din vămi sau scutiri, cu importanta bibliotecă pe care o deținea în secolul al XVI-lea, având aproape optzeci de manuscrise ale unor texte esențiale pentru spiritualitatea ortodoxă, Mănăstirea Craioveștilor de la Bistrița a însemnat pentru Țara Românească tot atât de mult ca Neamțul pentru Moldova, potrivit istoricului așezământului.

În 1510, mănăstirea a fost reconstruită, fiind grav avariată de o incursiune armată a lui Mihnea Vodă cel Rău.

În secolul al XVII-lea, Mănăstirea Bistrița a avut un rol important în evenimentele politice și culturale ale țării, adăpostind, în 1600, oastea lui Mihai Viteazul. În 1610 este găzduit aici ca înalt oaspete mitropolitul Matei al Mirelor (1550-1624), primul cronicar care menționează Bistrița.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Mănăstirea Bistrița este înzestrată cu racla de argint aurit pentru sfintele moaște (1656), donație a voievodului Constantin Șerban (1654-1658) și a Domniței Bălașa.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a dăruit mănăstirii, în 1683, un policandru ornat cu ouă de struț, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul mare care cântărește 800 kg. Tot acum a fost reparat întreg complexul monahal, așezământ zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brâncoveanul.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea se poate vorbi despre “marea lavră bistrițeană”, mărturie fiind cele patru schituri: Peștera, Peri, Păpușa și Patruzeci de Izvoare (Supiatră), mănăstirea cunoscând o nouă perioadă de progres, atât spiritual, cât și economic, arată sursa citată.

Așezământul de la Bistrița a fost restaurat timp de 10 ani, începând cu 1846, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu și terminând la 15 august 1855, în timpul domnitorului Știrbei Vodă, când a fost sfințită biserica mare închinată praznicului Adormirii Maicii Domnului.

Pictura noii biserici, construită în stil neogotic, a fost executată de Gheorghe Tattarescu în 1850.

În 24 mai 1948, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca Mănăstirea Bistrița să se transforme în mănăstire de monahii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (anterior acestei decizii obștea monahală era constituită din călugări). În 1959, mănăstirea a fost desființată prin decretul 410/1959.

Clădirile mănăstirii au găzduit Grupul Școlar nr.14 — Bistrița, care a funcționat aici până în 1982. Din 1984, clădirile au trecut iarăși sub administrarea Episcopiei Râmnicului. În 1986 au fost deschise lucrările șantierului de restaurare sub coordonarea arhimandritului Veniamin Micle.

În 1984 se începe la Bistrița un amplu proces de revigorare a vieții monahale sub îndrumarea episcopului Râmnicului Gherasim (1984-2014), organizându-se un centru de conservare și restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane și cărți. Din 2003 s-a deschis în incinta Mănăstirii Bistrița și un Muzeu al tiparului și cărții bisericești vâlcene.

Mănăstirea are posibilități de cazare foarte bune, potrivit prezentării făcute de Arhiepiscopia Râmnicului.

AGERPRES / (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)