Zăcământul de sare se întinde din Depresiunea Maramureș până la Ocna Sibiului incluzând Turda și Ocna Mureș, pe o suprafață de 45 kmp și are o adâncime de 1.200 m, după cum menționeazăwww.ropedia.ro. Conținutul în clorură de sodiu este în jurul valorii de 99%, iar întregul zăcământ este estimat la aproape 39.000 milioane tone. La suprafață, sarea este pură, cristalizată, cu granule mari, iar, în adâncime, are unele intercalații de șisturi argiloase și nisip fin alături de pietriș.

Primul document care atestă existența unei exploatări de sare la Turda este datat 1 mai 1271, fiind emis de cancelaria maghiară, arată salinaturda.eu. Prin actul menționat, se dăruia capitlului din Transilvania ”ocna de sare de la Turda”.

În trecut, exploatarea era organizată în așa-numitele Cămări de Sare. Acestea erau de două tipuri: unele care făceau exploatare, depozitare și transport până la apă, iar altele efectuau transportul pe apă și vânzarea sării. Salina Turda a început să decadă, începând cu 1840, datorită concurenței tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureș. După Primul Război Mondial, exploatarea sării a devenit monopol de stat, însă productivitatea scăzută a dus la închiderea sa în 1932.

Salina Turda a fost redeschisă în 1992, pentru turiști și pentru pacienții cu boli respiratorii, mediul salin și concentrația optimă de aerosoli din galerii fiind recunoscute pentru efectele benefice.

Până la finalizarea proiectului de modernizare a salinei, accesul turiștilor în salină se făcea prin galeria de transport Franz Josef. Săpată între anii 1853-1871, această galerie orizontală avea scopul de a ușura și ieftini transportul sării la suprafață. La terminarea ei avea 780 m, dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost prelungită cu încă 137 m.

Mina Rudolf, adâncă de 42 metri, lată de 50 și lungă de 80 metri, este ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda. Prin compartimentul de acces, 172 de trepte conduc vizitatorii spre vatra minei. Astfel, se coboară 13 ”etaje”, la fiecare pod de odihnă fiind marcat, în perete, anul în care a fost exploatat nivelul respectiv, menționează salinaturda.eu. Pe tavanul nord-vestic s-au format de-a lungul anilor stalactite de sare. Viteza de creștere a acestora este de cca 2 cm/an, iar lungimea maximă până la care se dezvoltă este de cca 3 m.

Mina Terezia este o mină de formă conică (mină clopot), cu dimensiuni impresionante: 90 m înălțime și 87 m diametru. Adâncimea de la gura puțurilor până la baza minei este de 112 m. Aici există o ”cascadă de sare”, un lac subteran (cu o adâncime cuprinsă între 0,5 și 8 m, fiind extins pe aproximativ 80% din suprafața vetrei camerei de exploatare), stalactite și eflorescențe de sare. În 1880, exploatarea sării în această cameră a fost sistată.

În puțul ”Anton”, extracția a atins adâncimea de 108 m, dar a fost sistată în 1862, din cauza conținutului ridicat de argilă al sării. Este o cameră de exploatare izolată, fără galerii de legătură spre celelalte lucrări miniere din Salina Turda.

În anul în care exploatarea sării la Turda a fost sistată, o serie de lucrări miniere erau în faza de pregătire a camerei de exploatare Gizela. Zona preabataj este situată la—15 m față de nivelul galeriei de transport și constituie o rezervație geologică, accesul turiștilor nefiind permis aici. Infiltrațiile de apă au determinat depunerea de eflorescențe și formarea de stalactite, iar în lacul care acoperă parțial vatra camerei s-au format cristale de sare.

În perioada ianuarie 2008 — ianuarie 2010 au avut loc lucrări de modernizare ale Salinei Turda. A fost reamenjată mina Rudolf, în care a fost construit un amfiteatru cu 80 de locuri, pentru concerte și audiții muzicale, un teren de minigolf și un altul de sport. Punctul de atracție al galeriei este un lift ultramodern, din care poate fi admirată întreaga panoramă pe care o oferă acest mare spațiu al salinei. O altă etapă a vizat mina Terezia, unde a fost amenajat un debarcader, iar în mina Gizela a fost amenajată sala Staționar pentru tratament balnear cu aerosoli naturali.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)