Din cele mai vechi timpuri, solstițiul de vară a constituit un mare prilej de bucurie și sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început, serbarea coincidea cu data solstițiului, adică 21 iunie. Mai târziu, ceremonialul fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie — ziua dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.

În timp, Noaptea de Sânziene — cum este denumită în folclorul românesc — a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional.Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându-se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să-i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Sursa foto: english-heritage.org.uk

Solstițiul de vară este marcat în mod deosebit și la complexul megalitic de la Stonehenge, Anglia, unde mii de oameni din lumea întreagă vin an de an să celebreze acest moment.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Pentru aceasta, în cinstea ei, se aprindeau focuri uriașe — replica terestră a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte se va purifica și întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime și va fi fericit. Tradiția aceasta, care există și acum în țările Europei Centrale și de Nord, datează de secole, cu mult înaintea creștinismului.

Vechii celți serbau între 20-23 iunie solstițiul, aducând în acest fel mulțumiri zeiței Litha, care asigura fertilitate, bogăție, putere și ordine.

Vechii germani aprindeau focuri pe munte și rostogoleau la vale roți aprinse, care simbolizau soarele și pe zeul lor Wotan, în același timp ele având rolul să pună pe fugă spiritele rele.

În vechea Irlandă, sărbătoarea solstițiului de vară era dedicată reginei zânelor din South Munster — Aina, considerată cea mai mare zeiță din mitologia țării. În cinstea ei, țăranii făceau făclii din împletituri de paie și, într-un ritual asemănător retragerii cu torțe, înconjurau colinele Knockainy, pentru ca astfel vitele și holdele să fie apărate de duhurile rele și zeița să asigure protecție și fertilitate.

La populația Samen din zona Arctică există credința că, atunci când zeița soarelui, Beiwe, împreună cu fiica ei, Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea gonește iarna și aduce din nou vegetația primăverii. În cinstea ei, la solstițiul de vară, pentru ca să-i mulțumească și s-o facă să mai revină și în anul următor, populația împletește din ierburi diferite coroane denumite ”inelele soarelui”, pe care le atârnă de uși și de ferestre și aprinde focuri pe culmi. Kupalo era zeița rusă a solstițiului de vară și este reprezentată printr-o păpușă din paie îmbrăcată în haine de femeie. În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică și binevoitoare.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)