Un muzeu care privindu-l te face să mergi cu mintea dincolo de marginile lumii, pe mări și oceane, acolo unde doar Adrian Șuiu a vrut să trimită privitorul impresionantei colecții de vapoare, galioane, goelete, mici miniaturi ale frumoaselor corăbii de demult. Aici pot fi admirate galionul St. Francisco II, goeleta Independence, Nava Dnow sultan, galionul Sf. Ioan Botezătorul, crucișătorul Bismark, nava Gat’s II, un drakkar viking etc.

“Am visat de când mă știu să ajung marinar. Ăsta a fost visul meu. Am dat de două ori examen la institutul de marină și am picat. Tatăl meu fugise în Serbia și Austria și au umblat la dosar, m-au picat cu 20 de sutimi, primul sub linie. Dar nu am renunțat să ajung pe mare. În toamna când am venit supărat acasă de la Institutul de Marină m-am dus la Comisariatul Militar și am cerut să vorbesc direct cu tovarășul comandant și, la 18 ani, i-am spus ‘orice ar fi, eu vreau să fac armata la marină’. M-a privit mirat, toată lumea voia să facă armata aproape de Vâlcea, de casă, eu voiam departe, acolo, pe mare. Cred că impresionat de naivitatea și entuziasmul meu, imediat am fost încorporat și am ajuns în aceeași zi la Constanța, la Institutul Militar, ca soldat în termen”, spune Șuiu.

Aici începe povestea tânărului marinar pe cea mai veche navă militară din flota românească, “Eugen Stihi”, oferită Marinei Regale a României în 1920 de către Franța.

“După primele două luni de instrucție militară, în 1985 am fost repartizat marinar pe NMH 112 — ‘Eugen Stihi’. Istoria acestei nave care făcuse operațiuni în Al Doilea Război Mondial, nu știu cum să spun, era compleșitor totul pentru un ‘bulache’ ca mine. Apropos, așa eram numiți noi pe vas. Când ne cunoștea comandantul ni se adresa fie cu bulache, fie cu abțibild. Deveneai abțibild dacă te pricepeai la ceva, dacă nu rămâneai la stadiul de bulache, adică un un fel de prostovan. Și acum retrăiesc momentul când am intrat sub puntea de la prova, unde erau dormitoarele noastre cu 10 paturi suprapuse și cu televizorul în mijloc pe masă”, spune marinarul.

Așa l-a cunoscut pe maistrul militar Timofciuc, cel care făcuse războiul pe canoniera românească, dar și “aprigul maistru Durac Vasile”.

“A fost momentul în care eram triați, să vadă unde ne pricepem. Eu eram recomandat de fruntașul nostru pentru electromecanic. Nu știu, cred că am fost inspirat când m-a întrebat maistrul militar Durca despre legea lui Ohm și eu i-am răspuns: ‘ești om cu mine, sunt om cu tine’. A râs, m-a băgat sub punte și când a văzut că eu de fapt cunosc fizică, electricitate, mi s-a dat în primire sala mașinilor. Nu spun din nou cum am receptat acea imagine, eu un novice care intram ca într-un muzeu. În dreapta bateriile navei, în stânga și dreapta motoarele mai înalte decât mine, scările pe care nu se cobora pe trepte, ajunsesem sincer ca în câteva secunde la un moment dat să mă deplasez pe navă. Din sala mașinii era uzina cu generatoarele și panourile electrice”, spune Șuiu.

Viața de marinar începe evident de “jos, chiar de la coastele vaporului, cu curățenia santinelor”, iar Șuiu a evoluat în timp la stadiul de “abțipild”.

“Pot spune că a fost cel mai frumos an jumătate din viața mea, am cunoscut oameni deosebiți, am dat și foc vaporului, evident nu era vina mea, dar am stat cu spaimă. Am mers pe mare, am dat barba jos la vapor, mă refer la acea curățenie în docuri, când toată carena este bărbierită de alge și scoici. Am avut doi comandanți minunați. Trebuie spus că atunci când a jucat Steaua București finala Cupei Campionilor am picat de cart. Devenisem carcalete, nu mai eram șobolan sub punte, noi mecanicii așa eram numiți. Am pierdut meciul, dar domnul comandant a venit la mine, mi-a luat banderola de cart și m-a trimis jos la televizor să văd reluările de la șuturile apărate de Duckadam. Știa că este un moment istoric și era păcat să îl pierd”, spune Adrian Șuiu.

Despre comandantul Echimov, marinarul vâlcean își amintește și despre gestul acestuia în ziua următoare accidentului de la Cernobâl.

“Cred că a fost unic în cazul flotei românești, când dimineața ne-a trezit comandantul și ne-a obligat pe toți să bem iod. Nu știam de ce, era secret totul, dar ulterior am aflat de accidentul nuclear și am înțeles că inițiativa lui Echimov fusese singulară și ulterior au repetat-o toți. Îmi amintesc tărăboiul iscat când s-a pierdut o mină pe mare, evident o mină falsă, dar tot la fel a fost agitația. Și nu pot uita nici toxiinfecția alimentară din port când toți marinarii efectiv am fost cărați cu camioanele militare pe saltele la spital, de la niște macaroane. Eu trebuia să plec și în concediu”, mai spune marinarul.

Poveștile marinărești ale lui Adrian Șuiu de pe nava care a făcut istorie alături de bricul Mircea mai includ și antena cu semnul pirat prin care se prindeau programele TV din Bulgaria, furieratul, tunurile care nu funcționau pentru că la fiecare splălare a lor se mai pierdea în mare câte un element,.

Cariera de marinar al lui Șuiu a fost încheiată prin ordinul lui Nicolae Ceaușescu din 1987, când a hotărât ca toții militarii să fie aduși la canal să grăbească lucrările.

“Din păcate, așa s-a încheiat legătura mea cu Eugen Stihi. Nu trebuie uitată această navă. Alături de ‘Mircea’, ‘Eugen Stihi’ a făcut istorie, este cea mai veche navă din flota noastră, este bătrâna doamnă care obligatoriu trebuie să fie făcută muzeu”, spune Șuiu.

Canoniera ‘Eugen Stihi’ a fost construită în 1916 șilivrată statului român de Franța, în 1920, în cadrul contractelor de război încă nelichidate în urma încheierii Primului Război Mondial, împreună cu alte trei nave din aceeași clasă. Navele făceau parte din așa numita serie (clasa) ‘B’, lansată la apă între anii 1916 — 1917, inițial utilizate în escortele antisubmarine, Franța însăși păstrând patru unități din aceeași clasă.

Inițial, Friponne, cea mai mare dintre nave, a primit numele Eugen Stihi, în cinstea soldatului român care și-a pierdut viața în luptele de la Turtucaia.

Eugen Stihi a fost una dintre cele mai active canoniere în cel de-Al Doilea Război Mondial, participând la bătăliile de pe Marea Neagră și la operațiunile de retragere din Crimeea.

Ulterior celui de al Doilea Razboi Mondial, ‘Stihi’ ajunge în mâinile sovieticilor, care au înapoiat-o românilor după câțiva ani.

‘Stihi’ a mai servit apoi ca navă hidrografică și ca navă de instrucție pentru Școala de Aplicație. Transformarea sa într-un muzeu ar presupune montarea la bord a întregii tehnici de luptă și de navigație, toate aparatele fiind acum într-un depozit.

În prezent, ‘Eugen Stihi’ se află în zona Portului Militar Mangalia. Nava a fost salvată de la ‘tăiere’ și se așteaptă repararea ei, autoritățile locale din Mangalia intenționând să o transforme într-un muzeu.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)