ROMANIA

Fermecator, talentat, ambitios, controversat. E portretul unuia dintre cei mai faimosi romani din lume: Ioan Holender, directorul Operei din Viena. Un om destul de realist cat sa recunoasca faptul ca nu e destul de bun ca bariton. Dar si suficient de puternic incat sa faca la Opera vieneza schimbari pe care nu le-ar fi indraznit niciun austriac.

Numele lui Ioan Holender impune atat de mult respect, incat doar auzindu-l iti vine sa-ti scoti palaria.

Vi-l prezentam pe omul-orchestra. Sau, mai precis, pe omul care face muzica la Viena de aproape doua decenii. Unii spun ca e arogant. Altii – ca are un sarm coplesitor. Unii ca e zgarcit, altii – ca le-a dat vienezilor mai mult decat si-ar fi putut imagina. Multi se tem de el. Si mai multi il respecta. Intre el si austrieci e o relatie complicata, care arata cat de fina e limita dintre antipatie si admiratie. Dar el se recomanda simplu: Ioan Holender, roman din Timisoara si, cu voia tuturor guvernelor din Austria ultimelor doua decenii, director al Operei din Viena. Sau, dupa standardele locale, al doilea om in stat.

“De ce credeti ca ati rezistat asa de mult aici ca director?”

“Sunt cel mai longeviv director din istorie, sunt de 19 ani aici, desi sunt o persoana foarte controversata. Cred ca sunt respectat, nu iubit, austriecii nu prea iubesc oamenii care vin din alta parte si inca si mai putin pe cei care vin din Romania, dar au vazut ca nu suntem numai mancatori de lebede. Eu am schimbat enorm aici, in acesti 19 ani.”

O misiune, se intelege, daca nu imposibila, cel putin extrem de dificila. Mai ales pentru un roman cu o caracteristica speciala: “Sunt, probabil, se spune si cred, un om care se intereseaza foarte mult de lucrurile care nu-l privesc direct.” Ioan Holender este, mai ales, un roman care intelege ca a spune adevarul privindu-l pe celelalt direct, in ochi, inseamna, pe termen lung, un castig. “Nu mi-am adunat simpatii, mama zice ca nu fac decat sa adun dusmani aici, nu am adunat dusmani, dar am spus lucrurile cum au fost, am spus niste adevaruri.”

La inceput, a fost atacat de presa si numit “un roman naufragiat la Opera”. I-a fost contestata numirea pentru ca, ani la rand, a lucrat ca agent pentru nume impresionante, ca Placido Domingo si Jose Carreras, iar noua pozitie ar fi fost in conflict cu ocupatia anterioara. Dar cel mai mult i-a deranjat pe austrieci dorinta lui de a inova. “Sigur ca ei fac schimbari, cu conditia sa ramana cum a fost, e foarte tipic vienez si austriac. Eu aud mereu fraza asta demoralizatoare, <<de ce ne trebuie asta, ca mereu a fost asa>>. Se gandesc cu totii ce ne-a mai trebuit aici un tip din Timisoara, din Balcani, sa explice si sa schimbe?”

Un subiect sensibil pentru vienezi. De-a lungul celor 140 de ani de existenta, Opera a fost o tema de discutie care a creat multa agitatie – mai intai, localnicilor nu le-a placut cum a fost construita, apoi, dupa razboi, cum a fost refacuta. Guvernele au fost trase la raspundere, presa de pe malul Dunarii a facut valuri ori de cate ori in Opera se intampla ceva in neconcordanta cu gusturile si asteptarile publicului. Conservatori, dar mari iubitori de muzica, vienezii au digerat cu greu schimbarile produse in aceasta institutie, cel putin la fel de importanta in Austria ca o structura guvernamentala. Ioan Holender nu s-a lasat insa, pentru ca a simtit, a stiut mai bine decat un vienez pur sange ce are nevoie Opera ca sa-si recapete maretia pierduta in vremuri tulburi. A adus artisti internationali valorosi, a descoperit tinere talente, a marit repertoriul, a creat o opera pentru copii, a schimbat “cortina de fier” a scenei si a tratat protestele si rezistenta la schimbare cu un simt al umorului tipic romanesc. “De fiecare data cand am schimbat, am spus <<ce pacat ca a fost asa frumos ce s-a intamplat anul trecut!>> Eu am adus Enescu, nimeni n-a stiut de el aici. Eu n-am facut altceva decat sa aduc calitate sau sa schimb aceasta Austrie mic burgheza si cu garduri inalte care se crede buricul pamintului si viseaza, avand nostalgia Imperiului Habsburgic si a dominantei sud-est europene…”

Sub conducerea lui Ioan Holender, Opera din Viena a devenit cea mai activa din lume. Cele 50-60 de spectacole puse in scena se joaca in fiecare seara, zece luni pe an, cu salile pline. Si, incet-incet, inima austriecilor a inceput sa se incalzeasca. Holender a adus cantareti excelenti si punerile in scena sunt foarte bune, nu genul acela modern si superficial al atator spectacole de astazi. Opera are un nivel mai inalt. “Nu cred ca au ajuns sa ma iubeasca, dar am scos institutia asta din cotidianul politic, Opera din Viena e foarte importanta, tara e mica, Opera e la fel de mare si de importanta ca inainte de 1918. Prin mine a avut succes, a fost recunoscuta in lume, cu finantele stam foarte bine, nu au avut nelinisti, asa ca m-au tinut de nevoie, nu de bunavoie, dar m-au tinut.”

Sub bacheta lui Holender, opera vieneza a prosperat. Cu un buget anual de 100 de milioane de euro, institutia isi permite sa plateasca o mie de angajati, care au, in diferite grade, o afectiune nedisimulata fata de Ioan Holender.

O conversatie cu el e ca un test de cultura generala, si o intalnire – ca o invitatie la maraton. Merge numai cu bicicleta, metroul sau pe jos, preda la universitate, participa la auditii, decide repertoriul, alege artistii, urmareste fiecare spectacol, e invitat la presedintie sau la guvern, ia masa cu mari oameni ai lumii, raspunde la scrisori, face bugete si economii, impaca orgolii, ocoleste obstacole, darama munti pentru Opera lui. Intr-un cuvant, e un jucator greu. Inclusiv in tenis, un sport pe care il practica si astazi, alaturi de personalitati austriece, cu energia si implicarea unui profesionist. E o pasiune pe care o are din tinerete, cand a fost, o vreme, pe langa cantaret, si antrenor. In Opera, toata lumea stie ca nu ii place sa piarda timp si bani, ca e concentrat la ce face, ca isi respecta cuvantul dat, isi asuma riscurile, isi recunoaste greselile, ca e un fin psiholog si ca are foarte mult umor.

“Nu stiu daca ei gusta umorul meu, dar inteligenta, latinitatea, fantezia, iuteala de minte a romanilor e superioara celei a austriecilor. Eu fac Festivalul Enescu, stiu cum se lucreaza la noi, prost si in ultima clipa si cu improvizatii, dar cu mare iuteala in minte si cu fantezie, cu calitati mari.”

Si astazi, la 50 de ani de la plecarea din tara si dupa toate persecutiile suportate de familia Holender, slabiciunea lui pare sa fie Romania. Opera din Viena e plina de artisti adusi din Romania. Cantareti care i-au demonstrat sau de la care inca mai asteapta sa ii demonstreze ca merita sa se afle pe faimoasa scena vieneza. Le da o sansa, nu i-ar angaja daca nu ar avea talent, el nu se compromite, sunt auditii mereu pentru tinerii romani. Cu talentul lui de impresar si de artist, reuseste sa depisteze valori si tinere sperante. Face pariuri riscante, constient ca va fi lovit din toate partile daca greseste, dar nu i s-a intamplat prea des. I-a adus aici pentru puneri in scena mult aplaudate, pe regizorii Andrei Serban si Silviu Purcarete. Desi nimeni nu se poate plange ca a fost discriminat, el recunoaste ca un roman cu potential nu va fi intors de la usa lui. “Le cer sa cante bine, sa fie pregatiti, muzicali, ii cunosc mai bine pe cei din Romania si de aceea vin mai multi si ei ma cunosc si vin si, da, daca vor canta doi cu aceleasi calitati, dar unul e roman, probabil ca simpatia merge mai mult spre cel roman, asta nu pot sa exclud.”

Cand vorbeste despre Romania, spune ca se simte ca un copac care isi are radacinile acolo si, cu cat se inalta mai mult, cu atat le simte mai puternice. De aceea s-a si implicat in Festivalul Enescu, care, se spune, anul acesta a castigat mult in valoare pentru ca garantia numelui Holender a adus la Bucuresti nume mari in lumea artistica mondiala. Un bilant impresionant pentru romanul care a parcurs un drum lung si greu pana in varful societatii vieneze si care la anul urmeaza sa se retraga din inalta sa pozitie, in aplauzele Austriei.

Nu stie inca ce va face dupa, dar stie ca nu ii e teama: viata, spune el, a existat si inainte de postul de la Opera si va exista si dupa. Si probabil stie deja ce rol dificil va avea succesorul sau, sa acopere, pe holurile operei vieneze, vocea de bariton a lui Ioan Holender.

Si ce lasati in urma?

“Hai sa spunem ca un roman din Timisoara, un ratat al vietii, ca eu stiam ca am plecat ca un ratat, pentru a supravietui, nu pentru a trai, a demonstrat, totusi, prin destinul lui ca totul este posibil.”