Moș Luca nu mai trăiește, dar familia lui îi duce mai departe visul, acela de a păstra obiecte străvechi pentru generațiile viitoare.

“Doamne, cât și-a mai dorit el muzeul ăsta, foarte mult și l-a dorit. Se ducea și căuta la fiecare om din sat să găsească lucruri vechi și frumoase, să le adune, să le puie el, să le rânduiască. (…). Asta i-a fost visul, să lase ceva în urma lui, pentru copii, să lase ceva pentru comuna asta. Ce s-a mai zbătut, Doamne, ce s-a mai zbătut’, spune soția acestuia, Melania.

În muzeul lui moș Luca se găsesc de toate, de la degetare până la opinci, căruțe, lăzi de zestre, instrumente muzicale, războaie de țesut, piepteni de descâlcit câlți, o piuă din anul 1700, un darac de lână, uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare cu lămpi, clopote, lămpi cu gaz și multe alte lucruri prăfuite și poleite de timp. O parte le-a adăpostit în casa bătrânească moștenită de la părinți, altele sunt expuse în curte, în șoproane, ori pe pereții unor magazii din lemn construite special pentru a-și adăposti ‘comoara’.

Bătrânul Viorel Luca avea de gând să catalogheze cele peste 8000 de obiecte adunate de-a lungul anilor de prin gospodăriile oamenilor din zonă, ca să știe toată lumea ale cui au fost și la ce au folosit, dar n-a mai apucat, ‘prăpădindu-se’ în urmă cu câteva luni. Îi plăcea să spună că tot Dobârlăul, cu terenuri, case și livezi nu face cât muzeul lui.

Tanti Melania recunoaște că nu se prea ‘pricepe să le numească pe toate’, în schimb Maria Sabrina, nepoata cea mare, și-a luat foarte în serios rolul de ghid. În timp ce descuie lacătele povestește într-una despre bunicul ei, despre obiectele preferate și despre planurile de viitor.

‘Era un om harnic și foarte bun, nu o să îl uit niciodată. Niciodată nu lăsa pe mâine și era tare strângător (…) Stăteam mult împreună, iar când veneau vizitatorii mereu mă chema și pe mine, eu știu cam toate lucrurile de pe aici (…) Le-a adunat greu, le-a căutat, s-a tocmit cu oamenii. Mergea prin sat și, care îi plăcea, făcea cumva să le ia (…). De muzeu ne ocupăm acum eu și familia mea, iar atunci când vin turiștii eu îi întâmpin de cele mai multe ori. O să mai adunăm și noi lucruri. Pe viitor, aș vrea să renovez muzeul, să îl fac mai mare, să fie totul așezat la locul lui’, spune Maria Sabrina.

La 11 ani, nu știe să-ți spună care e cel mai valoros obiect din întreaga colecție, dar dacă ar fi să aleagă, cu sufletul atunci, după părerea ei, e ‘Roata vieții’, o roată veche expusă în fața muzeului, pe care bunicul ei a scris cuvintele ‘Vor veni, vor vedea, vor întreba, vor afla, urmașii mei și ai altora’.

‘Suntem într-o încăpere în care sunt numai lucruri de țesut, un război de țesut, mașini de tors lână foarte vechi, toate adunate de bunicul (…) Aici a pus o cască de război pe care a avut-o bunicul lui, arme, pistoale care au fost la război (…) Sunt foarte multe lucruri, după cum vedeți, iar dacă stați aici o săptămână să le luați pe fiecare în parte, nu mai plecați de aicea deloc’, mai spune Maria Sabrina, care nu uită să-i roage pe cei care trec pragul muzeului să scrie câteva rânduri în ‘caietul cu impresii’.

Muzeul etnografic ‘Maria’ din Dobârlău se află la aproape 20 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe și 30 de kilometri de Brașov și poate fi vizitat la orice oră din zi. Sunt o puzderie de obiecte, unele îngrămădite unele peste altele, care încă își mai caută locul. Moș Luca le-a adunat ca ‘să nu se piardă istoria și să nu pierim ca neam’, după cum obișnuia să spună, dar și pentru ca cei care ‘se vor clona ori se vor naște în vreo eprubetă ori într-o navă spațială să știe cum a fost viața înaintea lor’.

AGERPRES (A-autor:Oana Mălina Negrea, editor:Diana Dumitru)