Jocul este o competiție între piese albe și negre, care se bat utilizând strategii și făcând apel la inițiativă, pentru a rămâne la finalul jocului în picioare. E un război pe 64 de pătrate cu 32 piese (16 negre și 16 albe), unde cel mai puternic învinge.

În această zi iubitorii și pasionați de șah sunt invitați la o partidă, fiind o modalitate de a sărbători acest joc. Șahul este un fenomen la nivel mondial, care nu cunoaște bariere lingvistice. Oricine poate învăța cum să joace folosind mișcările de bază, pentru strategie este, însă, nevoie de ani de exercițiu. Popularitatea jocului a crescut în timp, ajungând, în prezent, la milioane de jucători din întreaga lume.

Asupra originii jocului de șah există multe legende. Se poate considera însă că șahul a apărut în India cu mai bine de 2.000 de ani în urmă. Legenda spune că un înțelept indian, Sessaibn Dahar, ar fi inventat jocul de șah, pentru a-l instrui și distra pe împăratul perșilor, Seram. Jocul se numea atunci “ciaturanga”. Prin figurile sale și poziționarea acestora, șahul căuta să reprezinte componența și ordinea de luptă a armatei indiene din vremea aceea. Ulterior, șahul s-a răspândit din India în toată Asia centrală și de răsărit, iar la sfârșitul secolului al V-lea a pătruns în Iran, unde s-a bucurat de o mare popularitate.

În secolul al VII-lea, șahul a fost cunoscut de arabi. Ei au numit acest joc — nou pentru ei — “satrandj” (de la cuvântul persan “satrang”). La vremea aceea, regulile jocului de șah se deosebeau în mare măsură de cele actuale. Arabii au dezvoltat și au desăvârșit în oarecare măsură vechiul joc de șah.

Odată cu răspândirea “satrandjului” în Europa, cultura jocului de șah, care atinsese o dezvoltare destul de mare la arabi, a decăzut simțitor. Perioada dintre secolele al X-lea și al XV-lea a fost o perioadă de decădere a artei șahului. Atmosfera deprimantă din perioada Evului Mediu nu putea favoriza dezvoltarea liberă a artelor. Șahul a devenit un joc al hazardului. Se juca pe bani, la fel ca și zarurile, triktrak și alte jocuri asemănătoare. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Biserica Catolică l-a trecut în rândul jocurilor interzise, șahul fiind considerat o pierdere de vreme, un joc nedemn de un creștin. Această interdicție a fost înlăturată la mijlocul secolului al XIV-lea. Regulile actuale ale jocului de șah au fost create, în cea mai mare parte, în epoca Renașterii (secolele al XV-lea și al XVI-lea), deși unitatea lor deplină a fost realizată abia în 1854, prin publicarea de către K.A. Ianis a unui excelent studiu privind analiza logică și istorică a regulilor jocului de șah.

“Șahul este piatra de încercare a inteligenței”, definea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, acest joc al minții, Johann Wolfgang von Goethe, cel mai important reprezentant al clasicismului german.

La primul congres al Federației Internaționale a Jocului de Șah (FIDE) (1914 la Paris), printre delegații care au aprobat constituirea acestui for internațional s-a aflat și tânărul român Ion Gudju, pe atunci proaspăt locotenent, doctorand în chimie la Sorbona și maestru de șah entuziast. Cu ocazia aniversării semicentenarului FIDE, în anul 1954, Ion Gudju a fost declarat “decan fondator” al FIDE, România numărându-se astfel printre țările fondatoare ale Federației Internaționale a Jocului de Șah. În țara noastră, Federația Română de Șah (FRS) a luat ființă în 1915, primul președinte fiind scriitorul Mihail Sadoveanu.

Campionul mondial de șah este, în prezent, norvegianul Magnus Carlsen, care și-a păstrat titlul câștigat în 2013, învingându-l din nou în 2014 pe fostul campion mondial indianul Viswantahn Anand. Considerat unul dintre cei mai talentați șahiști ai tuturor timpurilor, Magnus Carlsen (n. 30 nov. 1990), a ratat cu puțin recordul de cel mai tânăr jucător care a obținut titlul mondial, record ce îi aparține în continuare rusului Garry Kasparov (1985), dar a reușit să obțină cel mai mare rating ELO, 2872, din istoria sportului.

Printre campionii mondiali ai jocului de șah consemnați în palmaresul FIDE se află americanul Wilhelm Steinitz, germanul Emanuel Lasker, care era nu doar șahist, ci și matematician și filosof, cubanezul Raul Jose Capablanca, diplomat de profesie, dar și jucător de șah genial, rușii Alexander Alehin, Mihail Botvinnik, Vasili Smislov, Mihail Tal, Tigran Petrosian, Boris Spasski, ultimul fiind detronat de americanul Robert Fischer (supranumit un Mozart al șahului) în “meciul secolului” disputat în septembrie 1972, la Reykjavyk, capitala Islandei. În 1975, FIDE l-a declarat campion mondial pe marele maestru rus Anatoli Karpov, care, în 1985, a fost învins de tânărul mare maestru Garry Kasparov. În 1993, Kasparov, care urma să joace pentru titlu cu englezul Nigel Short, a intrat în conflict cu FIDE, formând o federație separată a jucătorilor profesioniști.

Începând cu ediția din 1998, Campionatul Mondial s-a disputat în sistem eliminatoriu cu peste 100 de participanți. Între cei mai recenți campioni mondiali îi amintim pe rusul Alexander Halifman, marele maestru indian Wisvanthan Anand, ucraineanul Ruslan Ponumareh, Rustam Kasimdzhanov din Uzbekistan, bulgarul Veselin Topalov, care a cunoscut consacrarea deplină în 2005, la Campionatul Mondial de șah de la San Louis (Argentina) și rusul Vladimir Kramnik, care deține titlul de mare maestru internațional de șah, fiind și campion mondial în versiunea de șah clasic înființată de Kasparov (2000-2006) și apoi campion mondial al versiunilor unificate (2006-2007).

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)