ROMANIA

Una dintre cele mai bine de 75 de comune din Cluj, ce cuprinde doar trei sate, era cea mai puternică localitate din Ardealul de Nord-Est, în urmă cu 800 de ani. O serie de conjuncturi a transformat-o însă în colbuita comună de acum.
Comuna Dăbâca e compusă din doar trei sate – Dăbâca, Luna de Jos și Pâglișa. În 2011 avea doar 1.500 de locuitori, în scădere.
Prima datare a localității e veche de mai bine de un mileniu: prima consemnare datează din 1064 – localitatea și o așezare lângă ea. O sută de ani mai târziu în însemnări apare “comitatul Dăbâca”, între altele semne de prosperitate, dar și de ocupație. Localitatea ajunsese sub conducere maghiară, care a organizat în zonă mai multe comitate, mai exact șapte – Dăbâca, primul dintre ele în 1164, Solnoc în 1166, apoi Cluj, Turda, Alba, Târnava și Huedoara. Când a fost înființat comitatul conducea nu mai puțin de 163 de localități, cu 76.000 de locuitori, iar structura a rămas neschimbată secole la rând.

Cetatea Dăbâca, veche de atunci, are o formă inelară, cu patru incinte fortificate și un diametru de 600 de metri. Multă vreme s-a crezut că aceasta ar fi fost reședința legendarului Gelu, dar mai nou cercetătorii consideră că, mai degrabă, Gelu avea reședința pe teritoriul actualei comune Gilău – de unde și asemănarea de nume.

Dar să lăsăm site-ul Primăriei din comună să descrie istoria acestei așezări:

Stăpânirea maghiară care s-a instalat în Transilvania spre mijlocul secolului al X-lea, a impus alte forme de organizare administrativ-politice: comitatul, districtul și scaunul. Primele comitate din Ardeal au fost: Dăbâca (Doboka, 1164), Solnoc (Szolnok, 1166), Cluj, Turda, Alba, Târnava și Hunedoara.

În 1164 comitatul Doboka avea în componență un târg și 163 de sate, iar în 1733 izvoarele documentare și cartografice evidențiază un comitatus Dobacensis sau Dobocensis.

În 1772 guvernatorul Transilvaniei, feldmareșalul Hadik a realizat o statistică a populației conform căreia comitatul Dăbâca avea 164 de sate, 15241 de familii și 76445 de locuitori.

În 1873 comitatul Dăbâca avea un târg, 173 de sate și două cătune. Comitatele au fost înlocuite în 1850 cu cinci districte militare: Alba, Cluj, Sibiu, Reteag și Orhei care erau împărțite în circumscripții și cercuri. Dăbâca făcea parte din districtul Cluj, circumscripția Cojocna, cercul Răscruci.

În 1857 satele comunei făceau parte din cercul Cluj, plasa Răscruci.

În 1876 s-a format comitatul Solnoc-Dăbâca în care erau incluse satele Dăbâca, Pâglișa și Luna de Jos care făceau parte din plasa Gherla, notariatul Dej. Comitatul Solnoc-Dăbâca a fost transformat în județul Solnoc-Dăbâca în 1918, iar în 1925 a purtat numele de județul Someș. Din 1926 satele comunei Dăbâca au fost arondate plasei Borșa din județul Cluj.

În 1938 satele comunei Dăbâca făceau parte din ținutul Someș, însă doi ani mai târziu ținuturile au fost desființate. Între 1941-1967 satele comunei au făcut parte din raionul Gherla, regiunea Cluj, iar din 1968 teritoriul țării a fost împărțit în 39 de județe.

L-am întrebat pe istoricul Tudor Sălăgean cum se face că această comună, ce acum are doar trei localități, ajunsese cea mai prosperă acum 1.000 de ani din Ardealul de Nord. Iată ce explică: “potrivit datelor de care dispunem astăzi, Dăbâca era, în această epocă, cea mai importantă localitate din Transilvania de Nord, cu mult mai importantă decât Clujul. În cele trei cimitire de la Dăbâca, datând din secolele X-XII, cercetate doar parţial, s-au descoperit aproape 1000 de morminte, în timp ce la Cluj-Mănăştur, în cimitirul din aceeași perioadă, s-au dezvelit doar cca 200 de morminte. Cea mai mare localitate din Transilvania era Alba Iulia (Bălgrad), unde arheologii au descoperit până astăzi peste 2000 de morminte”.

Sălăgean a făcut și un istoric al localității: Cetatea de la Dăbâca este situată în partea de vest a localităţii, pe o terasă din dreapta Văii Lonei, fiind ridicată în secolul al X-lea. Fortificaţia era iniţial una de pământ, cu palisadă de lemn. Perioada de maximă glorie a cetăţii datează din secolele XI-XII, în perioada războaielor ungaro-pecenege şi după încheierea acestora, când Dăbâca a fost cea mai importantă cetate din Transilvania de Nord. Din această perioadă datează şi ridicarea primei incinte din piatră. Potrivit specialiștilor, cea mai apropiată analogie cu tehnica de construcţie a fortificaţiei de la Dăbâca este cea a cetăţii de la Târnovo, capitala Țaratului Bulgar, din secolul al XII-lea.

În anul 1964, la Dăbâca a fost deschis cel mai important şantier de arheologie medievală al epocii. Misiunea arheologilor era aceea de a stabili dacă Dăbâca a fost sau nu reşedinţa voievodului român Gelou, menţionat de Gesta Notarului Anonim al regelui Bela. Cercetările nu au reuşit să ofere nici un fel de argument temeinic în sprijinul acestei interpretări. Potrivit ultimelor interpretări, cetatea de reşedinţă a voievodului Gelou se afla, în realitate, undeva în zona Cluj-Napoca – Gilău. Cercetările arheologice de la Dăbâca au continuat până în anul 1984, sub coordonarea arheologului Petru Iambor (1939-2003), având însă o amploare mult redusă.

În anul 1068, regele Solomon, împreună cu ducii Geza și Ladislau, i-au așteptat timp de o săptămână în orașul Dăbâca (in urbe Dobuka) pe invadatorii pecenegi care devastaseră Ungaria. Aceștia au revenit însă în Transilvania pe un alt drum, dar au fost ajunși din urmă de maghiari și învinși în bătălia de la Chiraleș.
În 1164 este menționat primul comite de Dăbâca (Eustachius comes de Dobuka). Acesta a ajuns ulterior voievod al Transilvaniei, fiind menționat în această calitate, în 1176, în calitate de participant la bătălia de la Myriokephalon, dintre bizantini și turcii selgiucizi.

În timpul marii invazii din 1241-1242 cetatea a fost distrusă de tătari. Ulterior, regalitatea a renunţat la stăpânirea ei, cetatea fiind donată unei familii nobiliare importante („nobilii de Dăbâca”). Nobilii de Dăbâca au încercat să revitalizeze localitatea, aducând aici coloniști germani (arheologii au descoperit câteva urme ale prezenței acestora, datând din perioada de după invazia tătară). Cu toate acestea, pentru că a ajuns o localitate dependentă, Dăbâca nu a mai reușit niciodată să își redobândească vechea importanță, transformându-se în scurt timp într-un simplu sat. Dispariția Dăbâcii de pe harta orașelor transilvănene a avantajat până la urmă Clujul, care a devenit, în secolul al XIV-lea, cel mai important centru economic din bazinul Someșului Mic și unul dintre cele mai importante orașe ale Transilvaniei medievale.

Acum că am înțeles istoria acestei altfel-necunoscute comune, cum se explică totuși ascensiunea sa? Interes strategic pentru dezvoltarea sa a existat, într-adevăr, dar nu în această măsură, resurse naturale ce să poată fi exploatate nu ar justifica o asemenea amploare. Care este, atunci, explicația? Sălăgean răspunde:“ascensiunea cetății Dăbâca trebuie pusă, probabil, în legătură cu caracteristicile climatice ale epocii. În perioada 950-1200 a fost înregistrată o perioadă de încălzire accentuată a climei, denumită de specialiști Medieval Warming Period (MWP). Se pare că, în această perioadă, transportul sării extrase la Ocna Dej, Sic sau Cojocna cu plutele, pe Someș, era mai dificilă, astfel încât s-au dezvoltat drumurile de uscat ale sării. Cel mai important era, pe atunci, cel care trecea pe la Dăbâca, având probabil vama la Sărata (comuna Panticeu), apoi prin Poarta Meseșului, spre Pannonia. A fost de asemenea importantă și situația politico-militară într-o perioadă în care, până către anii 1100, nord-estul Transilvaniei era stăpânit de pecenegi, iar Dăbâca era o cetate cu un rol militar foarte important”.

Sursa: actual de cluj