Se desfășoară pe o lungime de aproximativ 65 de kilometri și o lățime între 3 și 12 kilometri, între apa Teleajenului, la vest, și cea a Buzăului, la est, potrivit oenologului Mihai Macici, în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”.

Podgoria Dealu Mare are o istorie veche, care-i atestă, o dată în plus, importanța strategică în viticultura românească. Dezvoltarea ei a fost favorizată, de-a lungul timpului, atât de satisfacerea unor condiții naturale foarte prielnice viței-de-vie, cât și de căile ușoare de transport către Transilvania, care facilitau comerțul cu vin.

Academicianul Valeriu D. Cotea și colaboratorii susțin, în cartea ”Podgoriile și vinurile României”, că soiul Gordin, specific podgoriei Dealu Mare în perioada prefiloxerică (înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea), și-ar trage numele de la generalul Gordinus, comandant al unei legiuni romane stabilită pe aceste plaiuri în secolul al II-lea. Tot în această podgorie, prin secolul al IV-lea, regele vizigot Atanaric și-a ascuns comoara, cunoscută sub numele ”Cloșca cu puii de aur” sau ”Tezaurul de la Pietroasa”. Se pare că încă de atunci, în această regiune se cultiva viță-de-vie.

În această zonă au fost atestate documentar localități cu vii începând cu secolul al XV-lea. Satul Bucov, a cărui suprafață cuprindea plantații cu viță-de-vie, se afla în proprietatea logofătului Stanciu (1492), iar o parte din satul Călugăreni aparținea Mănăstirii Snagov (1464). Localitatea a fost denumită, ulterior, Valea Călugărilor, iar în prezent se numește Valea Călugărească. Din perioada următoare, cele mai multe documente care atestă existența plantațiilor cu vii în zonă aparțin voievodului Radu Șerban (1602-1611).

De asemenea, Mihai Macici amintește, în volumul menționat mai sus, consemnările asupra acestei podgorii. Astfel, în scrierile mai vechi apare denumirea de Săcueni, care face referire la ținutul aflat între Prahova și Buzău, recunoscut pentru vinurile deosebite pe care le producea.

Italianul Domenico Sestini aprecia aceste vinuri ca fiind printre cele mai bune, dar avertiza că ”unele din ele trec în Ardeal, unde negustorii le supun la falsificații periculoase”. De asemenea, Stanislav Bellanger scria, în 1846, că ”vinurile din Piatria, Sakoeni și Râmnic au o calitate care le apropie mult de cele de Vouvray. Galbene ca topazul […]”. Totodată, călugărul bulgar Baksic susținea, după vizitarea țărilor române în secolul al XVII-lea, că ”Viile cele mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lângă Dealu Mare, de lângă Ploiești […], mult mai vestite atunci decât podgoria de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc.”

În secolul al XVII-lea, în jurul localității Bucov, se constituise deja o podgorie. Situarea acesteia în apropierea orașelor București, Ploiești și Buzău a atras în această zonă, de-a lungul timpului, numeroase personalități ale țării, cu diferite funcții în conducerea statului, dar și multe familii avute, care alegeau aceste meleaguri pentru odihnă, îndeosebi în perioada culesului viilor. Astfel, au apărut aici construcții prevăzute cu crame și pivnițe. În 1692, Constantin Brâncoveanu a construit, la Tohani, o biserică, o cramă și un conac la care poposea în drumul său spre Focșani. În 1711, Constantin Brâncoveanu a adunat oștirea Țării Românești la Urlați, în județul Prahova, unde își întemeiase o casă domnească, înconjurată de plantații viticole, cunoscute în prezent sub numele de Via Domnească.

În unele documente, pe lângă paharnici, cămătari, pitari și serdari, apar ca proprietari de vii în zonă preoți și militari. Până în secolul al XIX-lea, însă, numeroase vii se aflau în proprietatea bisericilor și a mănăstirilor, ceea ce explică originea denumirilor precum ”Valea Călugărească”, ”Valea Popii”, ”La Călugări” etc. În secolul al XIX-lea, pe o parte din vii se punea sechestru pentru achitarea a diverse datorii, iar unele documente de sechestru din anii 1846-1857 atestă existența plantațiilor de vii și în localități precum: Valea Ursoii, Dealul Dobrotarilor (Ceptura), Vadul Săpat, Dealul Nucet, Valea Popii, Valea Largă etc. După 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirești, suprafețe întinse de vii au trecut în proprietatea statului, dar erau, de regulă, date în arendă mănăstirilor.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a făcut daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. A fost identificată pentru prima dată pe teritoriul locuit de români, în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării, și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884.

Înainte de invazia filoxerei, în podgoria Dealu Mare se obțineau cantități foarte mari de vin. Pe atunci, vinurile albe de Dealu Mare se obțineau din Gordin, Bășicată și Tămâioasă, iar cele roșii din Negru vârtos, Negru moale și Băbească neagră, notează prof. Liviu Dejeu în volumul ”Viticultura”. După invazia filoxerei, însă, multe plantații au fost distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare.

Cu toate acestea, au rămas suprafețe întinse de vii, ocupația principală a locuitorilor rămânând viticultura. Cantitățile de vin nu au mai fost, însă, așa de mari, dar puteau asigura atât consumul local, cât și un eventual comerț. La scurt timp după invazia filoxerică, a început refacerea viilor. Astfel, în 1893, a luat ființă Pepiniera Viticolă Pietroasa, iar în 1894 — o școală de altoitori, pentru refacerea viilor cu vițe altoite. În 1924, pe teritoriul pepinierei viticole s-a înființat Stațiunea Viticolă și Oenologică Pietroasa, prima unitate de cercetare de profil din țară, care, în scurt timp, a devenit ”leagănul științei viticole românești”, după cum afirma academicianul Gherasim Constantinescu.

Tot în podgoria Dealu Mare, a luat ființă, în 1950, Stațiunea Experimentală Viticolă Valea Călugărească, devenită, în 1967, Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație, în prezent cunoscut sub numele de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească.

Podgoria Dealu Mare cuprinde centrele viticole Boldești, Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Cricov, Breaza, Pietroasa, Merei și Zorești, notează Mihai Macici.

Dealu Mare este cunoscut drept patria vinurilor roșii, producerea acestora situându-se pe primul loc în centrele viticole Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Breaza, Merei și Zorești, prin urmare în cea mai mare parte a podgoriei. Acest fapt se datorează condițiilor prielnice obținerii acestor vinuri, la care se adaugă factori precum dispunerea viilor pe versanți expuși la soare, o temperatură mai mare în perioada de vegetație a viței-de-vie, precipitații moderate și nu în ultimul rând cultivarea unor soiuri valoroase.

La Boldești și Cricov, pe primul loc se află producerea vinurilor albe, iar la Pietroasa — îndeosebi producția de vinuri dulci, dar și vinuri roșii foarte bune.

Astăzi, în podgorie se cultivă soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, pentru vinuri albe, și Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir, pentru vinuri roșii, potrivit prof. Liviu Dejeu, în volumul menționat mai sus.

AGERPRES/(Documentare—Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)