ROMANIA

Viața fericitului Ieremia Valahul.

Începutul

Fericitul Ieremia Valahul s-a nãscut la 21 iunie 1556 într-un cãtun din Moldova care apare în biografiile sale cu denumirea de Tzatzo. La botez primeşte numele de Ion. Pãrinții sãi erau Stoica Costişte şi Margareta Barbat care constituiau o familie cu adevãrat creştinã. Mama sa a avut un rol important în transmiterea primelor noțiuni creştine, începând cu propria sa comportare. Dupã Ion au mai urmat alți şase copii: doi bãieți şi patru fete. Pe toți mama i-a învãțat ca un educator înãscut şi crescut la şcoala lui Isus. A încercat astfel sã-i copleşeascã pe micuți, de la primele semne de înțelegere, cu personalitatea lui Isus în contextul Sfintei Familii din cãsuța Nazaretului. În acelaşi timp le transmitea copiilor chipul şi comportarea Preacuratei Fecioare Maria. Nu uita a le vorbi şi despre iad, despre pedeapsa veşnicã, despre diavol etc în contradicție cu fericirea veşnicã în rândul sfinților cu Dumnezeu în Sf. Treime.

De frica iadului şi cu imaginea tatãlui, când i-a arãtat cã aşa cum se înalțã la cer pãsãrile aşa se înalțã cãlugãrii, lui Ion îi încolțeşte gândul de a se face cãlugãr. Mama sa care cunoştea realitãțile unor mãnãstiri decãzute îi spuse cã “Existã o țarã minunatã unde trãiesc creştini buni şi cãlugãri sfinți… peste munți, spre miazãzi. Se cheamã Italia unde înfloreşte credința adevãratã şi unde trãieşte papa, locțiitorul lui Cristos pe pãmânt”. Copilul îi rãspunde: “Acolo voi merge şi eu, mamã!”

Cãlãtoria

În anul 1574 Ion pleacã din satul sãu natal şi se îndreaptã spre Alba-Iulia, cu gândul de a porni mai departe, spre Italia. Pentru cã era analfabet şi nu se putea orienta în spațiu el invocã mereu în cãlãtoria sa pe Arhanghelul Mihail. Pe un drum nu lipsit de peripeții, cu un total abandon în brațul Providenței, Ion ajunge la Alba-Iulia, pe atunci reşedința principelui Ștefan Bathory. Pânã în momentul când Dumnezeu avea sã hotãrascã plecarea, tânãrul valah avea sã lucreze ca zilier la ridicarea zidurilor cetãții. Și Dumnezeu a hotãrât. Avea sã plece ca însoțitor al medicului italian Pietro Lo Iacomo care îl tratase pe bunul principe de Alba-Iulia. Astfel în timpul Paştelui anului 1576 plecã din Alba-Iulia şi sosi la Bari în vara aceluiaşi an. Aici a rãmas 18 luni.

Prin purtarea de grija a acelui medic Ion este angajat ca bãiat de prãvãlie la o farmacie, cu toate cã intra într-o lume nouã care-l uimea şi îi trezea încã semne de întrebare. Dar cuvintele mamei de odinioarã I-au dat putere. A început sã se simtã bine în bisericuța fraților capucini unde farmacistul Del Core, prieten cu cãlugãrii îl prezentase ca pe un tânãr serios şi evlavios. Bucuria franciscanã avea sã facã sã încolțeascã în mod tainic un nou început poate nici de el sesizat la acel moment. La un moment dat dezamãgit de viața creştinilor din Bari, dupã o deosebitã frãmântare se hotãrãşte sã plece la Napoli unde ajunge, printr-o recomandare, la o familie profund credincioasã care-l cunoscuse deja şi îi apreciase calitãțile. Ajungând în timpul Postului Mare a fost un foarte credincios ascultãtor al predicilor, nu de puține ori cu descrieri apocaliptice, încât impresionau chiar şi pe cei ce nu aveau prea multe socoteli cu dreptatea divinã. Totuşi, cu prilejul sãrbãtorii Paştelui toatã atmosfera de feerie şi extaz bazat pe distracții, mâncare şi bãuturã îl dezamãgirã şi se hotãrî sã ia drumul mãnãstirii.

Intrarea în mãnãstire

Astfel Ion ajunse la mãnãstirea “Sfântul Efrem cel Vechi”. Dupã ce vrednicul provincial, pãrintele Urbano din Giffoni îl trecu prin câteva probe specifice acelora care doresc sã intre în mãnãstire, impresionat de simplitatea, sinceritatea şi hotãrârea lui îl încredințã griji fratelui Pacifico din Salerno care avea deja faimã de sfânt, pentru a face Noviciatul din Sessa Aurunca. Acest frate Pacifico i-a supraviețuit fratelui Ieremia şi avea sã fie unul din martorii principali la procesul informativ asupra virtuților acestuia.

Dupã ce fãcurã un drum de 63 km pe care Ion se dovedi a fi un om al tãcerii, rugãciunii şi milosteniei, ajunserã la Sessa în amurg când clopotele sunau de Îngerul Domnului. Aici tânãrul valah începu sã trãiascã într-o autenticã viațã de mãnãstire prin tãcere, rugãciune, lecturi spirituale şi muncã. Fratele Pacifico l-a pregãtit, vorbindu-i despre frumusețea şi valoarea harului vocației cãlugãreşti, despre îndatoririle vieții monahale, despre spiritul cu care trebuie urmate învãțãturile evanghelice pentru a împlini cât mai bine voința lui Dumnezeu.

Prin felul în care se comporta tânãrul novice trezi admirație în rândul cãlugãrilor care începeau sã-l vadã ca pe un înger.

Ceremonia înveşmântãrii a avut loc în ziua de 8 mai 1578. În acest cadru la întrebarea Maestrului:
– Ioane, ce anume ceri de la Dumnezeu?
– Cer, rãspunde Ion cu glas hotãrât, haina sfântului Francisc pentru a mã sfinți.

Atunci Ion îşi auzi şi noul nume: IEREMIA. Înțelesese cã intrase într-o nouã lume şi devenise alt om. Toatã viața sa avea sã lupte pentru cultivarea virtuților. Se bucura astfel de o pace interioarã deosebitã şi nu se gândea deloc cã i-ar putea-o tulbura cineva sau ceva. În ceilalți vedea doar virtuțile şu nu defectele. Având deosebitã devoțiune pentru Isus Euharisticul, se împãrtãşea zilnic, ceea ce îl ducea spre culmea bucuriei şi fericirii.

Printre aceste stãri binecuvântate fratele Ieremia avea sã aibã şi ispite diavoleşti care-l fãceau sã se îndoiascã de nou sa stare, întrebându-se dacã a fost bine cã şi-a pãrãsit pãrinții care l-au crescut, unde s-a simțit bine, unde era educat creştineşte de mama sa etc.

Ziua de 8 mai 1579 a fost ziua profesiunii sale cãlugãreşti când s-a dãruit total lui Dumnezeu şi Bisericii. A doua zi dupã profesiunea cãlugãreascã, fratele Ieremia porni, din porunca Pãrintelui Provincial, spre mãnãstirea Sfântul Efrem cel Vechi din Napoli, unde urma sã îndeplineascã slujba de bucãtar şi unde avea sã se distingã prin acea caritate care a constituit trãsãtura fundamentalã a întregii sale vieți.

Pe urcuşul sfințeniei în viața mãnãstirii

Slujba de bucãtar a fãcut-o ca pentru Dumnezeu. Totul strãlucea de curãțenie în bucãtãrie. Se strãduia ca nimeni sã nu aibã motiv de nemulțumire. Iatã câteva din cuvintele sale:

“… când lucrezi din iubire fațã de Domnul, totul merge bine: dar dacã nu munceşti cu dragoste, ci din silã, e jale. Pentru cã, dacã le cade greu mâncarea, frații nu pot studia, nu-şi pot vedea de îndatoririle lor şi nu le mai vine sã laude Providența. Nu este un pãcat mic sã pui piedicã laudelor lui Dumnezeu, care se gândeşte la noi ca un Tatã bun”. (Emmanuele da Napoli, Vita del Servo di Dio frate Geremia da Valacchia dei Minori Cappuccini della Provincia di Napoli, Napoli 1775, 45)

Fratele Ieremia era duşmanul bârfei şi al flecãrelii şi dorea nespus de mult ca între frați sã domneascã virtutea caritãții. Cuvintele sale mergeau direct la suflet atât pentru preoți cât şi pentru mireni. Nu ştia sã vorbeascã decât despre Dumnezeu şi tocmai de aceea era cãutat. Ascetismul fratelui Ieremia nu se manifesta în exterior prin rigiditate, asprime sau pesimism ci-l slujea pe Dumnezeu cu bucurie şi înveselea pe toți care se apropiau de el. Necãutând niciodatã preamãrirea sa ci numai gloria lui Dumnezeu pãrea a-şi spune mereu: “Trebuie ca Domnul meu sã fie mulțumit de mine”.

Un confrate care observase cã în timpul rugãciunii chipul fratelui Ieremia strãlucea de o luminã cereascã, îi destãinui cu simplitate cã ar dori sã experimenteze şi el ceva asemãnãtor.

– Dragul meu, îi spuse, zâmbind, fratele Ieremia, dacã Dumnezeu ți-ar dãrui harul extazului, tu ai fi obligat fațã de El, dar dacã tu împlineşti o faptã de caritate fațã de sãraci, atunci El se simte obligat fațã de tine!

Ca sã nu fie rob al simțurilor Ieremia fãcea anumite acte de mortificație ca: posturi îndelungate, biciuiri zilnice ş.a. Astfel în persoana fratelui Ieremia încep sã prindã contur anumite daruri cereşti. De exemplu, trecând prin fața unei case, îşi astupã nasul şi strigã: “Doamne, ce duhoare de pãcate vine din casa aceea!” Persoane care erau de fațã i-au verificat spusele. Altãdatã unei femei de stradã i-a spus câteva cuvinte şi i-a fost deajuns pentru ca aceasta sã-şi schimbe viața. Fratele Ieremia a mai fost înzestrat cu darul de a şti cum sã lupte împotriva celui mai de temut duşman al sufletului: mândria. Bogãția sa spiritualã considera cã este darul exclusiv al lui Dumnezeu.

E adevãrat cã Dumnezeu se arãta fațã de el nespus de generos ceea ce era mult mai mult decât bietele laude umane. Totuşi avea sã treacã şi umilul cãlugãr valah prin “noaptea întunecoasã” despre care vorbeşte sf. Ioan al Crucii. El însã nu lãsa sã se vadã nimic din drama sa interioarã. Era pentru el o bucurie sã-l slujeascã pe Domnul sãu şi în suferințã. Nu umbla dupã mângâierile lui Dumnezeu. Cãuta pe Dumnezeul mângâierilor.

Infirmierul minunat

Fratele Ieremia a trecut prin mai multe mãnãstiri dar biografii sãi nu le enumerã pe toate. Se ştie precis cã a fost în mãnãstirea sf. Efrem cel Vechi, în cea de la Pozzuoli (1583) precum şi în mãnãstirea Sfintei Zãmisliri din Napoli (sf. Efrem cel Nou). Prezența sa era totdeauna o razã de luminã.

Cel mai mult a petrecut la sfântul Efrem cel Nou unde în calitate de infirmier a dus o activitate de apostolat unicã şi aproape cea mai mare parte a vieții. Vedea în bolnavi mãdulare suferinde ale lui Cristos şi de aceea se apropia de ei cum s-ar fi apropiat de Isus însuşi. Pentru el nu avea importanțã dacã bolnavul se poartã bine sau nu dacã are vreo boalã gravã sau nu, molipsitoare sau nu. Fãcea totul cu minuțiozitate, dragoste, neobosit şi total dezinteresat. Cu mãiestrie înnãscutã pãstra o curãțenie desãvârşitã şi chiar crea un ambient plãcut. Seara târziu, când toți se retrãgeau spre odihnã, umilul nostru frate mergea în capela infirmeriei unde se ruga, dialoga cu Isus şi-l adora… şi erau bolnavi contagioşi, canceroşi, atinşi de podagrã sau grave boli de piele sau chiar psihici. Despre chipul de înger al umilului copil de moldovean avea sã se vorbeascã din ce în ce mai mult.

În fața bolnavilor apãrea cu o fațã iradiind de bucurie, inspirându-le încredere şi fãcând pe cãlugãrii bolnavi sã înțeleagã sensul suferinței: unirea acesteia cu Jertfa Mântuitorului pentru salvarea omenirii. Nu fãcea nici o diferențã între cãlugãrii simplii şi cei cu diferite ranguri în ierarhie sau proveniți din aristocrație. Știa cum sã se poarte cu fiecare în parte chiar cu bolnavii psihici.

Simpla sa prezențã sau atingere le aducea bolnavilor mângâiere şi alinare în dureri. Respecta cu scrupulozitate disciplina mãnãstirii şi distribuirea medicamentelor prescrise de medic. Dacã fratele Iermia a încãlcat ceva vreodatã era concurența pe care o fãcea în cerşit celorlalți confrați dar în favorul cãlugãrilor bolnavi sau al caselor sãrace pe care le remarca în calea sa. Astfel cã de multe ori ajungea la mãnãstire cu traista goalã dupã ce de fapt o umpluse.

Uneori fratele Ieremia recurgea la vindecãri prin rugãciune asociatã cu credințã, puritate, umilințã, caritate…; a ajuns sã vindece boli cum erau migrena, ipohondria, obsesii diavoleşti ş.a. Cãlugãrul valah se slujea de semnul crucii pe care-l fãcea pe fruntea bolnavului, rostind cuvintele: Potentia dei Patris, Sapientia dei Filii, Virtus Spiritus Sancti liberet te ab omni malo, Jesus, Maria, Franciscus (Puterea lui Dumnezeu Tatãl, Înțelepciunea lui Dumnezeu Fiul, Tãria Spiritului Sfânt sã te scape de orice rãu, Isus, Maria, Francisc). Aceste vindecãri erau sãvârşite total dezinteresat, fratele Ieremia, neacceptând nici o platã.

Cazul pãrintelui Martin

Când acest cãlugãr îngrijea bolnavii pãrea cã nu simte mirosul neplãcut şi priveliştea respingãtoare ce constituiau efectele unor boli. Dimpotrivã îi îngrijea pe cãlugãrii bolnavi ca pe nişte copii. Aşa a fost cazul pãrintelui Martin, fost ofițer în armata regelui Filip al II lea al Spaniei, care pãrãsind falsa strãlucire a vieții a îmbrãcat haina sf. Francisc. A cerut însã lui Dumnezeu sã pãtimeascã pentru pãcatele trecute. Și astfel în mod inexplicabil a venit peste el o boalã grea: a ajuns sã fie acoperit de rãni urât mirositoare. Nimeni dintre cãlugãrii infirmieri n-a putut sã stea în preajma lui mai mult de câteva zile. Aşa a ajuns în grija fratelui Ieremia care l-a slujit pânã la sfârşitul vieții. Când pãrintele Martin a plecat spre veşnicie rãnile urât mirositoare au dispãrut, pielea a devenit netedã, emanând o mireasmã plãcutã. E de menționat cã în timp ce îngrijea pe acest cleric consacrat suferinței, fratele Ieremia a fost cercetat de un înger care I-a transmis urmãtorul mesaj: caritatea este înaintea poruncii bolnavului (de exemplu în situația când acesta din bun simț cautã sã mai renunțe la serviciile cãlugãrului infirmier).

Ce a mai fãcut Dumnezeu prin fratele Ieremia?

Spiritul de caritate era deja cultivat în sufletul lui Ion încã din sânul familiei şi în special de la mama sa prin a cãrei influențã au fost ajutați mulți sãraci în diferite perioade de crizã. Nu de puține ori când era vorba de ajutorarea sãracilor afirma: “Aşa spunea mama”.

Au fost situații concrete când a cerut zestre de la oameni bogați pentru câte o fatã sãracã pentru a nu ajunge prostituatã, chiar afirmând cã dacã va fi ajutatã va ajunge o mamã bunã. Și nu dãdea greş. Altãdatã lua apãrarea servitorilor fațã de stãpânii lor sau chiar atenționa pe judecãtorii vremii sã fie drepți în judecãțile lor pentru cã deasupra lor este marele Judecãtor. Când ştia cã se întâlneşte cu copiii îşi umplea buzunarele cu castane, mere şi alte bunãtãți. Aceştia se adunau în jurul lui, iar el îi învãța sã se roage, cânta împreunã cu ei un cântec marian iar la despãrțire îşi fãgãduiau grabnicã revedere.

Aceste “peisaje” create de fratele Ieremia în raport cu cei sãraci, cu cei bogați, cu copiii etc. au devenit ceva obişnuit şi nimeni nu se mai minuna chiar dacã soția preşedintelui Camerei Regale, Doamna Vincenza de Silva cobora din trãsurã şi-i sãruta mâna cu respect.

Devoțiunea fațã de Preacurata

Fratele Ieremia a avut o devoțiune deosebitã fațã de Maica Domnului cãreia îi spunea “Mãicuța”. Pentru el Preacurata Fecioarã Maria era Corãscumpãrãtoarea neamului omenesc şi oriunde ar fi întâlnit icoana ei, chiar pe stradã, îngenunchea, se adâncea în rugãciune şi apoi împreunã cu mulți care-l înconjurau cântau “Salve Regina”.

Printre altele el spunea cã nu trebuie doar s-o invocãm pe Maica Domnului ci şi sã-i imitãm virtuțile dintre care cele mai evidente erau: umilința, curãția, generozitatea, prudența, spiritul de jertfã etc. Apoi îi descria chipul ei de mamã care se apropie de copiii ei de pe pãmânt şi îi ajutã deoarece le cunoaşte fiecare ungher al sufletului. Marinarilor le spunea despre Nãscãtoarea de Dumnezeu: “este steaua voastrã”; bolnavilor: “este salvarea voastrã”; pãcãtoşilor: “este avocata şi speranța voastrã”; tuturor: “Ea este Doamna şi Regina noastrã”.

Atât cãlugãrilor cât şi laicilor le recomanda sã cinsteascã cele nouã luni de locuire a Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Mamei Sale, recitând nouã “Salve Regina”: dimineața – de trei ori, pentru întoarcerea pãcãtoşilor; la amiazã – de trei ori, pentru cei aflați în agonie şi seara – de trei ori, pentru sufletele din purgator. În acelaşi timp, aceastã devoțiune trebuia sã le obținã celor ce o practicau curãția inimii, umilințã adâncã şi iubire aprinsã.

Într-o noapte, pe când fratele Ieremia se ruga profund i-a apãrut Preacurata Fecioarã Maria cu Fiul în brațe şi scãldatã în luminã. Într-un târziu, deşi nu îndrãznea s-o priveascã, la încurajarea Ei umilul cãlugãr a întrebat-o:
– Stãpâna mea, tu eşti Reginã şi nu porți coroanã?
– Coroana mea este Fiul meu!

Deşi fratele Ieremia a încercat sã ascundã aceastã minune a arãtãrii Maicii Domnului nu a reuşit şi pânã la urmã a trebuit sã dezvãluie aceastã tainã. Dupã ce a relatat totul mulțimii aflatã în stare de euforie, dupã ce cu toții au intonat cântecul Salve Regina şi aceştia s-au retras, rãmânând singur cu confratele sãu, fratele Ieremia a constatat cã nu mai avea nici cingãtoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahalã, pe care o purta de peste treizeci de ani.

Prințesa de Bisignano, Isabella della Rovere, aflând vestea aparției a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care dupã descrierea minuțioasã a cãlugãrului a încercat sã redea într-o picturã imaginea Preacuratei cu Pruncul în brațe. Prințesa porunci sã se facã mai multe copii care se rãspândirã în tot viceregatul. Devoțiune cãtre Maica Domnului a luat o amploare deosebitã în acele locuri.

La un moment dat fratele Ieremia fiind grav bolnav, iar medicul nemaidându-i şanse de supraviețuire, a trimis sã-i aducã acea icoanã a Preacuratei. I s-a încredințat voinței sale iar a doua zi era vindecat complet, fiind din nou capabil sã se ocupe de cei sãraci, bolnavi şi necãjiți.

În luptã cu diavolul

Fratele Ieremia avea sã aibã în vedere mereu cel mai periculos pãcat: orgoliul şi vanitatea. De aceea diavolul porni împotriva lui printr-un atac fãțiş. Apãrea ca un animal ciudat printre gunoaie şi în spatele uşii de la intrarea în corul capelei. Satana i-a spus fratelui Ieremia scopul sãu: de a-i face pe cãlugãri sã renunțe la rugãciune prin neputința somnului, sau de a nu sãruta pãmântul atunci când fac închinãciunile; aceasta îl deranja nespus pe îngerul decãzut.

Altãdatã, când fratele Ieremia ieşea seara târziu de la capelã, îl zãri pe diavol în semi-întuneric sub forma unui monstru oribil ce scotea nişte sunete asemenea unor grohãeli, mieunãturi, nechezãturi… şi începu sã vorbeascã disprețuitor şi blasfemitor, arãtând cã numai forța lui Dumnezeu îl mai opreşte sã nu distrugã universul. Apoi diavolul îşi dezvãlui identitatea, spunând cã este duhul necurãției în care îi atrage pe tineri dar în mod special pe preoți, aceasta din urmã fiind una din cele mai mari izbânzi ale sale. Alte efecte malefice pe care le mai face sunt: umplerea de orgoliu a celor învãțați, fãcându-i sã uite de Autorul ştiinței, provocarea de nemulțumiri şi rãzvrãtire în mãnãstiri ca şi dezbinãri de tot felul.

Fr. Ieremia l-a blestemat, a fãcut semnul crucii iar monstrul a dispãrut. Cãlugãrul valah se întoarse atunci din nou în capelã, unde se prosternã în fața Sfântului Sacrament pânã târziu în zori.

În comuniunea sfinților

Fratele Ieremia iubea Biserica, pe Sfântul Pãrinte Papa pentru care era gata sã-şi dea viața. Suferea din cauza dezbinãrii creştinilor, plângea pentru eretici şi se ruga pentru refacerea unitãții Bisericii prin mijlocirea în special a Sfintei Fecioare, Arhanghelului Mihail, Sfinților Petru şi Paul şi invoca ajutorul sufletelor din purgator.

Din biografia sa se remarcã relațiile acestui deosebit cãlugãr cu lumea de dincolo. Dumnezeu a permis ca unii oameni care trecuserã pragul morții sã i se arate. Astfel este cazul fratelui Ignazio de la mãnãstirea Sf. Efrem cel Nou care dupã ce a decedat i s-a arãtat fratelui Ieremia, spunându-i cã este în purgator şi are nevoie de rugãciuni şi Sfinte Liturghii. Dupã ce acestea s-au oficiat i s-a arãtat din nou într-o aurã de luminã, spunând cã merge spre rai. Apariții de acest fel i s-au arãtat mai ales la mãnãstirea sf. Efrem cel Nou.

Atunci când un frate care ținea foarte mult la cãlugãrul venit din Valahia îi propune sã cearã o învoire pentru a-şi vedea țara, ținutul natal şi pe mama sa, Ieremia îi rãspunde: – Am vãzut-o pe mama aici. Mi-a apãrut mai strãlucitoare decât o stea, de o frumusețe cereascã, spunându-mi: “Mã duc în cer! La revedere, fiule!”

Mijlocitor al sãracilor

Deşi Ieremia Valahul s-a consacrat îngrijirii bolnavilor şi ajutorãrii sãracilor tot el considera cã o slujire mai importantã este rugãciunea. Astfel, când prindea momentul se retrãgea şi se ruga având şi posibilitatea de a auzi glasul vreunui bolnav care avea nevoie de ajutorul lui.

Se simțea investit cu misiunea de ambasador al celor umili pe lângã Regele cerului şi al pãmântului cãruia îi prezenta cererile lor, lipsurile şi suferințele lor pentru viața sufleteascã şi trupeascã. Sã nu ne închipuim cã fãcea rugãciuni lungi. De obicei rostea Tatãl nostru şi Bucurã-te Marie, dar foarte rar, meditativ şi repetând de mai multe ori o cerere. Se ruga nu numai pentru sãraci şi bolnavi dar şi pentru frații cãlugãri cãrora le descoperea starea lor sufleteascã şi primeau haruri pe care nu le ceruserã dar erau potrivite cu necesitãțile lor spirituale şi materiale.

Ca o consecințã a rugãciunilor sale sunt demne de amintit douã minuni: una la mãnãstirea Sf. Efrem cel Vechi, împreunã fiind cu fratele Placido, a reuşit sã alunge omizile din grãdinã prin stropire cu apã sfințitã şi semnul crucii. Nici pânã astãzi la aceastã mãnãstire nu au mai apãrut omizi; şi o alta când împreunã cu fratele Tommaso din San Donato, fiind la adunat crengi pentru mãturi, dupã ce au mâncat modesta gustare (brânzã cu pâine) li s-a fãcut sete şi ca prin miracol au gãsit struguri într-un loc unde fusese clar cã nu au fost acolo când au sosit. Dar au mai fost astfel de minuni prin mijlocirea fratele Ieremia pe care nu le mai menționãm.

Acelaşi fațã de toți

Cãlugãrul valah nu fãcea diferențe între oameni în sensul cã nu era impresionat de rangurile nobiliare şi nici de mizeria celor mai de jos. Iubea adevãrul, mustra dar cu blândețe, acuzând pãcatul dar nu şi pe pãcãtos. Nu tolera minciuna, necinstea, înşelãtoria, linguşirea fațã de superiorii religioşi sau civili precum şi orice formã de fariseism.

În spiritul Sfântului Francisc şi pentru el simplitatea era sora înțelepciunii. Îmbina imparțialitatea cu obiectivitatea iar în cazul pãcãtoşilor gãsea scuze nu pentru rãul în sine ci pentru bietul om care-l sãvârşise. Nu suporta bârfele şi încerca sã gãseascã drum spre cei mai înveterați pãcãtoşi care aveau şi înalte demnitãți lumeşti cum a fost cazul lui Pedro Giron, Duce de Osuna, vicerege.

Ierta din iubire

Pentru cã aşa fãcea şi el, fratele Ieremia îndemna mereu pe frații cãlugãri sã ierte şi sã iubeascã fãrã limite. Chiar dacã cineva a atentat la viața ta sã-l ierți, sã-l iubeşti, sã-i rãsplãteşti cu bine. Orice cuvinte de jignire, de insultã, înjurãturi, nu-l puteau face sã urascã şi nici chiar sã aibã reținere pentru persoanele respective. Pe cei care îl jigneau, fratele Ieremia îi rãsplãtea cu fapte de caritate. Altãdatã îşi lua asupra sa greşeli ale confraților la care el nu era pãrtaş, suportând în locul lor şi pedepsele cum de exemplu în acel timp era autobiciuirea.

Pãrintele Emmanuele da Napoli, în biografia Fericitului, ne spune: “Mergea el dupã cel care îl jignise, îl îmbrãțişa pe cel care îl lua în râs, fãcea bine celui care îl calomnia. Ca sã ajungã la acest eroism al caritãții, deseori a fost la un pas de moarte. El însuşi a mãrturisit directorului sãu spiritual cã, ori de câte ori i se întâmpla ceva neplãcut, i se stârnea în suflet o furtunã atât de puternicã, încât i se pãrea cã inima i se despicã în douã. Simțea cum i se umflã venele, gata sã-i plesneascã, dar cu ajutorul puternic al harului, ca sã nu îi scape nici cel mai mic semn de nemulțumire, nici mãcar un oftat, obişnuia sã-şi spunã în gând: “Crapã, animalule, mori, mãgarule, dar nu rãspunde şi nu ține supãrare”.

Cu prețul acestor lupte, fratele Ieremia a reuşit sã înfrângã total duhul trufiei şi sã se ridice la fericirea cântatã de sfântul Francisc din Assisi: “Fericiți cei care iartã din iubire pentru tine şi care de tine, o, Preaînalte, vor fi încununați”.

Ascultare, ascezã, sãrãcie, curãție… pe urmele lui Cristos

Ieremia Valahul a trãit într-o perpetuã ascultare fațã de superiorii sãi, fãrã ezitare şi fãrã comentarii. Singura problemã era sã nu fie împotriva conştiinței şi a regulii Sfântului Francisc. E posibil ca el sã nu fi ştiut maxima sfântului Augustin: Oboedientia felicitatis mater – ascultarea este mama fericirii. Ascultând de superiori era sigur cã face voința lui Dumnezeu. De aici veneau seninãtatea şi liniştea sa sufleteascã. Chiar când avea o suferințã fizicã, fratele Ieremia nu o mãrturisea şi împlinea porunca superiorului fãrã ezitare.

Pentru fratele Ieremia, bogãția cea mai mare era aceea de a nu avea nimic dupã spusele sfântului Grigore de Nazianz. Numai astfel putea fi liber ca pasãrea cerului. Educat şi format în spiritul sfântului Francisc, îşi oferise tot ce avea mai bun Domnului. Dar, amintindu-şi de cuvintele pãrintelui serafic: “Lucruri mari i-am fãgãduit Domnului, dar el ne-a fãgãduit şi mai mari, i se pãrea cã ceea ce îi oferise lui Dumnezeu erau lucruri de nimic: doi bãnuți”.

Timp de treizeci şi cinci de ani a purtat aceeaşi hainã cãlugãreascã ce devenise împestrițatã de petece. Când a fost necesar a dat camera sa unui bolnav iar el dormea pe unde apuca. Întrebat de frați de ce nu are şi el o chilie ca toți ceilalți cãlugãri, rãspundea în glumã: “N-am cu ce plãti chiria!” Mânca de obicei un pumn de boabe fierte, deoarece, dupã spusele sale, îi fãceau mai bine la stomac decât carnea. Aceastã austeritate nu o impunea însã şi altora. Nu disprețuia nimic, nici un fel de resturi, ierburi uscate la soare, surcele şi vreascuri risipite prin grãdinã, etc. Se gândea la cuvintele lui Cristos: “Adunați fãrâmiturile, ca sã nu se piardã” (Ioan 6,12).

Pãrintele Francesco din Napoli spunea cã cititorii pot lua exemplu de la frumusețea spiritualã a acestui slujitor al lui Dumnezeu, care, disprețuind tot ceea ce este trecãtor în aceastã lume şi în noi, a ştiut sã se dezlipeascã de toate atât de mult încât sã ne dãruiascã o imagine vie a lui Cristos: a lui Cristos Rãstignit. În zâmbetul şi privirea sa se remarca ceva deosebit. Reflecta desãvârşita puritate interioarã. Putea privi cu bucurie frumusețea altuia, dând mãrire Creatorului pentru ea, deoarece “toate sunt curate pentru cei curați” (Tit 1,15). Avea obiceiul sã spunã: “fãrã curãție şi fãrã umilințã nu se poate ajunge în rai”.

Cine îi priveşte portretul fãcut de un pictor contemporan îşi dã seama cã are în fațã un om cu inima curatã, care îl vede pe Dumnezeu, un chip ce poartã amprenta posturilor, a vegherilor de noapte, a pocãinței aspre. Fratele Ieremia a mai mãrturisit, plin de recunoştințã fațã de Dumnezeu, cã a dobândit prin mijlocirea Sfintei Fecioare şi a Îngerului pãzitor, marele har de a nu fi întinat niciodatã, nici mult, nici puțin, votul curãției. Prin lucrarea Spiritului Sfânt, privirea celor curați cu inima strãbate opacitatea materiei, ajungând la realitãțile cereşti.

Ieremia Valahul era primul care aplica sfaturile ce le dãdea altora. Cu permisiunea superiorilor aduna seara pe frații mai râvnici pentru rugãciune, conversații spirituale, promițând prin propriul exemplu o trãire mai profundã a Evangheliei şi a Regulii franciscane. Cu acest grup de frați a organizat adorația euharisticã astfel încât zi şi noapte un frate sã se afle îngenuncheat în fața altarului mare, aducând Dumnezeiescului Rãscumpãrãtor o ofrandã de supunere şi de recunoştințã fațã de iubirea infinitã care l-a fãcut sã rãmânã pururi cu noi, aşa cum stã la dreapta Tatãlui, pânã la sfârşitul veacurilor.

Fãcãtorul de minuni

Ieremia Valahul a fãcut numeroase minuni care în mare parte constau din vindecãri de boli incurabile aducãtoare de mare suferințã şi moarte. Documentele vremii consemneazã astfel de fapte miraculoase, menționându-se numele şi familia celui vindecat, localitatea, martorii, medicul ce a constatat minunea, boala de care a fost vindecat.

Dupã ce am vãzut cã a fãcut minuni asupra sa personal, prin rugãciuni la Preacurata iatã cã fratele Ieremia se îndreaptã cu umilințã şi milã spre cei suferinzi, neținând cont din ce pãturã socialã fãceau parte. Avea o singurã rezervã: nu voia sã fie el lãudat sub nici o formã. Astfel spunea: “… eu te însemn şi Dumnezeu sã te vindece” şi dispãrea.

Din multele vindecãri exemplificãm câteva.

În 1614 la infirmeria “Sfintei Zãmisliri” fratele Arcangelo Arcella din Napoli, a fost vindecat prin mijlocirea fratelui Ieremia de o tumoare malignã la un braț care normal trebuia amputat spre a-i salva viața. Medic era Pãrintele Serafino din Marcogliano, apreciat pânã şi la curtea Viceregelui.

Deşi se ferea categoric de ispita mândriei cu variantele ei, în fratele Ieremia umilința a fost învinsã doar de milã. În 1619 Preşedintele Camerei Regale, Lorenzo de Franchis, în pofida asistenței dermatologului, nu reuşise sã se vindece de o exemã care îi acoperea tot trupul cu o crustã groasã şi durã, respingãtoare la vedere. L-a vindecat fratele Ieremia care i-a curãțat crusta cu un colț al mantalei, dezmierdându-l ca pe un copil. Boala nu a mai apãrut.

Silvia din Lucera, o slujnicã în casa Acuzio, suferind de o erupție pe piele din cauza unei boli de ficat, ajusese sã nu mai poatã face nimic cu mâinile pe care le învelea cu bandaje. A vindecat-o fratele Ieremia dupã ce fãcu semnul crucii deasupra mâinilor. O altã serie de minuni era aceea de a ajuta femeile sã nascã atunci când apãreau complicații. Avea o dragoste deosebitã pentru copii.

Astfel cu umilințã, credințã şi iubire, fratele Ieremia a parcurs ultimii ani pe acest pãmânt, printre altele, fãcând semnul crucii, rostind formula Potentia Dei Patris, Sapientia Dei Filii, Virtus Spiritus Sancti liberet te ab omni malo, Iesus, Maria, Franciscus şi vindecând pe cei suferinzi asemeni Domnului sãu.

În cazul când nu se întâmpla dupã voia celor care apelau la el fratele Ieremia le spunea: “Nu trebuie sã vã întristați dacã nu s-a întâmplat dupã dorința voastrã. Nu toate lucrurile ce par bune în ochii voştri sunt la fel în ochii lui Dumnezeu. Noi trebuie sã ne abandonãm voinței divine. Aceasta este datoria noastrã şi meritul nostru”.

S-a sfârşit

Astfel firul vieții pãmânteşti a fratelui Ieremia se apropia de capãt unde era “sora moarte”.

Avea sã facã un ultim sacrificiu, mergând doisprezece kilometri pe jos spre Torre del Greco la vila D’Avalos pentru a vindeca un nobil de renume, fratele mai mic al marchizului de Pescara, Mare Vistiernic al Regatului Spaniei etc. Era timp de iarnã în 26 febr. 1625 iar vremea era geroasã cu viscol, ploaie… Era însoțit de fratele Pacifico. Întors cu greu la mãnãstirea Sfintei Zãmisliri a cãzut la pat în chilia fratelui Placido. Dupã ce a fost consultat de medic, acesta îi spuse cã nu era ceva grav, fiind vorba de o simplã broşitã. Valahul însã era de altã pãrere…

Boala avea sã se agraveze tot mai mult. Fratele Ieremia spunea cuvinte ca: “Mã duc sã mã odihnesc în Patria mea”, “Eu mã duc în altã țarã”, “Acum am sã mor şi am sã mã duc sã-mi întâlnesc prietenii”, “Acum chiar cã vreau sã mã duc sã mã întâlnesc cu şchiopii şi schilozii noştri… Numeroşi oameni din toate categoriile sociale au venit sã îl vadã, sã îl audã pentru ultima oarã deoarece vestea cã fratele Ieremia era pe moarte s-a rãspândit cu repeziciune.

În 5 martie Pãrintele Francesco Severini a intrat la fratele Ieremia şi l-a îmbãrbãtat, vorbindu-i de Sfânta Fecioarã dar i-a inspirat şi umilința bazatã pe marea milostivire a lui Dumnezeu şi pe Sângele prețios al lui Cristos, pentru ca din slãbiciune sã nu cadã în pãcatul mândriei. Și n-a cãzut. În final privi cu încredere Crucifixul şi icoana Sfintei Fecioare, se ridicã puțin, întinzând brațele ca pentru a întâmpina pe cineva şi şopti zâmbind: “Da, Isuse, vin! Mulțumesc!” Îşi dãdu sufletul în mâinile Pãrintelui ceresc, bucuros sã moarã asemeni lui Isus, în urma unui act de ascultare şi iubire. Avea şaizeci şi nouã de ani, dintre care patruzeci şi şapte trãiți în cãlugãrie.

Vestea morții fratelui Ieremia rãsunã în piața din fața mãnãstirii într-o expresie care cuprindea toatã viața umilului țãran din Moldova: A MURIT SFÂNTUL

Mulțimile îl asalteazã

Dupã ce se aflã vestea morții fratelui Ieremia în seara zilei de 5 martie, mulțimile asaltarã mãnãstirea. Cãlugãrii nu mai ştiau ce sã facã. Ba îl mutau în sacristie, ba în bisericã, ba în bucãtãrie… L-au îmbrãcat de câteva ori deoarece iubitorii de relicve rupeau din veşmintele sale. Noaptea târziu se mai liniştirã spiritele şi atunci Pãrintele provincial hotãrî ca ceremonia înmormântãrii s-o facã de dimineațã imediat dupã Utrenie. Trupul fu închis într-un sicriu de lemn, transportat în bisericã şi depus în mormântul gata pregãtit din Capela Crucifixului numitã şi capela relicvelor.

La cinci zile dupã înmormântare, în toiul nopții, trupul a fost din nou dezgropat pentru a fi pus într-un sicriu de plumb oferit de principesa de Stigliano. Nu era alterat şi nu devenise rigid asemenea unui cadavru obişnuit. Sicriul de plumb a fost aşezat în cel de lemn şi astfel a fost coborât din nou în mormânt iar deasupra lui a fost aşezatã lespedea de piatrã.

În sfârşit fratele Ieremia se putea odihni în pace!

Dragostea nu va pieri niciodatã

Dupã trecerea în eternitate a fratelui Ieremia dragostea sa fațã de cei suferinzi nu a încetat. Prin mijlocirea sa Dumnezeu a continuat sã tãmãduiascã bolnavi incurabili.

Iatã câteva exemple: Beatrice Gagliardi suferea de mai bine de un an de hemoragie la ochiul stâng, niciun medic neputând-o vindeca. Odatã ajunse la sicriul fratelui Ieremia unde cei care o însoțeau îngenunchearã iar fata îşi atinse ochiul de trupul Fericitului. Când se ridicã era complet vindecatã. Putea citi normal şi cu ochiul bolnav care nu mai sângera.

O gingãşie deosebitã avea fratele Ieremia fațã de cei în vârstã. Este cazul doamnei Violante Colucci în vârstã de optzeci şi cinci de ani. Deşi era bolnavã, la dorința ei a fost dusã la mãnãstirea Sfintei Zãmisliri de unde luã o relicvã dupã ce s-a rugat cu credințã. Întoarsã acasã a fost cuprinsã de o febrã puternicã iar medicul nu i-a mai dat nici o şansã. Primi Sfintele Sacramente. Fiul ei, Andrea, care o iubea foarte mult şi nu se putea obişnui cu gândul de a o pierde, se închise în camerã, îngenunche şi se rugã fierbinte fratelui Ieremia sã-l ajute. Apoi aşezã pe pieptul mamei sale relicva, o bucãțicã din haina Fericitului. În aceeaşi clipã bãtrâna deschise ochii, se mişcã, privi în jur şi rosti în şoaptã numele fratelui Ieremia. A doua zi medicul care veni sã se intereseze când o vor înmormânta pe bãtrânã, vãzu uimit minunea. Peste câteva zile, doamna Violante avea sã sãrbãtoreascã Paştele cu cei dragi din familie.

La un an de la moartea fratelui Ieremia izbucni o groaznicã epidemie de ciumã. Nimic nu o putea birui. Printre cei loviți a fost şi Rosa Maiurni, slujitoare în casa doamnei Isabella Galdieri. Stãpâna i-a dat servitoarei un fragment din haina lui Ieremia Valahul. Acesta şi l-a aplicat pe gât. Dupã ce a cuprins-o un semn adânc se trezi cu o tuse violentã încât vomã din abundențã sânge amestecat cu o substanțã neagrã gãlbuie. Apoi se simți uşuratã. Febra, durerile mari de cap, setea arzãtoare, crampele la stomac, durerile din articulații, totul dispãruse. Era vindecatã. A doua zi medicul care veni sã vadã dacã mai era vie constatã: “Numai o minune vã putea scãpa de aceastã boalã: a fost forma cea mai gravã cu putințã”.

Drum lung spre procesul de canonizare

Faima atâtor minuni, viața de sfințenie a fratelui Ieremia şi toate elementele necesare l-au fãcut pe cardinalul Decio Carafa, Arhiepiscop de Napoli, sã înceapã procesul informativ obişnuit, la numai şapte luni de la moartea acestuia. La 25 septembrie 1627, papa Urban al VIII-lea semna introducerea procedurii, numind comisia de instruire a procesului apostolic. Au depus mãrturii sub jurãmânt 147 de persoane.

În 1631 Sfântul Scaun a supus procesul de beatificare unei noi proceduri în virtutea cãreia procesul avea sã fie reluat în 1672. La 29 decembrie 1674 cauza era înaintatã Sfintei Congregații a Riturilor. Papa Cement al X-lea dispunea inițierea noii etape, iar la 3 martie 1677, fericitul Papã Inocențiu al XI -lea semna decretul pontifical de continuare a lucrãrilor. În tot acest timp minunile fratelui Ieremia continuau.

La 6 iulie 1680, Sfânta Congregație a riturilor ordona cercetarea amãnunțitã a cazului, iar la 3 septembrie 1682 Sfântul Scaun confirma validitatea procedurilor şi a probelor înaintate; Cardinalul Innico Caracciolo, Arhiepiscop de Napoli, a fost desemnat sã procedeze la recunoaşterea moaştelor şi la strãmutarea lor într-un loc mai potrivit. Actele referitoare la strãmutarea moaştelor, înaintate Sfintei Congregații a Riturilor la 28 noiembrie 1682, au dispãrut în mod inexplicabil.

La 26 septembrie 1687, Papa Inocențiu al XI-lea a dat indultul pentru discutarea caracterului eroic al virtuților Slujitorului lui Dumnezeu într-o singurã adunare plenarã a Sfintei Congregații a Riturilor. Din motive necunoscute, aceastã discuție nu a avut loc. Când beatificarea pãrea sigurã, din motive exterioare cauzei, dar care nu se cunosc, lucrãrile au stagnat, iar venerabilul Ieremia Valahul avea sã stea în umbrã timp de douã veacuri şi jumãtate.

Providența însã l-a scos la luminã. În martie 1905 cãrturarul Gheorghe Sion avu surpiza sã gãseascã la un anticar din Roma o carte veche, cu coperțile scorojite, intitulatã Vita di Fra Geremia Valacco. Era prima biografie a fericitului scrisã de Francesco Severini da Napoli. Aceasta ajunse în mâinile lui Nicolae Iorga şi la Academia Românã în 1914. Demersurile episcopilor catolici şi a nunților apostolici au fost fãrã rezultate deoarece documentele procesului din secolul al XVII-lea erau puțin cunoscute. În 1926 istoricul de la Cluj Ilie Dãianu, luptãtor memorandist, publicã lucrarea Un sfânt pribeag român.

Hotãrâtoare însã a fost inițiativa profesorului ortodox Grigore Manoilescu, publicist cunoscut şi om de culturã care a publicat în 1944 o scurtã biografie a lui Ieremia Valahul din seria de portrete Români dãruiți altor neamuri. Manoilesu mai gãsi în 1946 o prelucrare a biografiei scrise de Francesco da Napoli, realizatã de filosoful Francesco Orestano cu titlul Un eroe romeno in terra italiana. Astfel el se hotãrî sã se dedice cauzei reluãrii procesului de canonizare al fratelui Ieremia Valahul.

A fãcut cercetãri amãnunțite în biblioteci şi arhive din Italia, în mãnãstirile franciscane în care trãise fratele Ieremia. Era indispensabilã identificarea mormântului. Acesta trebuia, potrivit deducției lui Manoilescu, sã fie în mãnãstirea Sfintei Zãmisliri, într-o capelã aflatã lângã sacristie, şi anume în locul pe unde era petrecutã funia clopotului. Mãnãstirea însã fusese desființatã în 1865 şi transformatã mai întâi în închisoare, apoi în casã de corecție şi în sfârşit în ospiciu-penitenciar. Cu ajutorul prof. Giulio Cremona, director al ospiciului şi pasionat pentru arheologie, în ziua de 16 iunie 1947, în prezența provincialului capucinilor, pe baza aprobãrilor civile şi bisericeşti de rigoare, Manoilescu avu bucuria sã desfacã mormântul. S-a desfãcut planşeul iar sub lespezi s-a gãsit un sarcofag de marmurã, iar în interiorul acestuia un sicriu de lemn, descompus de umezealã şi conținând rãmãşițele pãmânteşti ale fratelui Ieremia. Printre bucãțile de moloz aflate în mica încãpere, a fost gãsitã o placã dreptunghiularã de marmurã cu inscripția: Hic iacet Fr. Ieremia a Valacchia. Q Obyt die V Marty MDCXXV.

În 14 octombrie 1947 s-a procedat la recunoaşterea canonicã a osemintelor slujitorului lui Dumnezeu, în mãnãstirea capucinilor din Napoli, iar în februarie 1948 rãmãşițele pãmânteşti ale fratelui Ieremia s-au transferat la Roma unde au fost înhumate în biserica San Lorenzo de Brindisi de pe Via Sicilia, la 5 martie.

Astfel avea sã se reia procedura de beatificare de la punctul în care rãmãsese în 1687, procedându-se conform normelor comune stabilite de Codul de Drept canonic în vigoare. În 18 decembrie 1959, Sfântul Pãrinte Ioan al XXIII-lea promulgã decretul prin care era recunoscut caracterul eroic al virtuțiilor fratelui Ieremia.

La 12 decembrie 1961, rãmãşițele pãmânteşti i-au fost readuse în mod firesc la Napoli şi înmormântate în biserica Neprihãnitei Zãmisliri. Mormântul aflat în bisericã este ținta unui continuu pelerinaj. Nu au lipsit nici de data aceasta minunile cum este aceea a vindecãrii fratelui Rufino Scardino, terțiar capucin sau al Mariei Gazia Le Donne în vârstã de şase ani.

La 30 octombrie 1983, Sfântul Pãrinte papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe fratele Ieremia Valahul la cinstea altarelor, declarându-l “Fericit”, în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc în Piața “Sf. Petru” din Roma.

Cu acest prilej, papa l-a numit pe Ieremia “un fiu al României, a acelei nobile națiuni care poartã în limbã şi în nume amprenta Romei […] Declararea ca Fericit a acestui slujitor fidel al Domnului, dupã trei secole de tãcere misterioasã – a continuat Sfântul Pãrinte – este rezervatã zilelor noastre marcate de o preocupare continuã, la nivel internațional, pentru ecumenism şi solidaritate între popoare. Fericitul Ieremia Valahul, venind din România în Italia, a unit prin trãirea sa Orientul cu Occidentul, trasând o punte simbolicã între popoare şi între Bisericile creştine”.

Apoi Sfântul Pãrinte a spus în limba românã: “Adresându-mã vouã, românilor, în limba voastrã, mã bucur cã ați cerut sã fie aşezatã în candelabru aceastã fãclie aprinsã. Voi ați descoperit mesajul lui şi v-ați unit în jurul persoanei lui, care sintetizeazã şi exprimã tradiția voastrã creştinã şi aspirațiile voastre. În istoria voastrã bimilenarã, atât de bogatã, cu atâtea valori de credințã, Ieremia Valahul este primul român care este ridicat oficial la gloria altarelor”. (Osservatore Romano, 31 oct. 1983, p. 2)

Comments are closed.