Vin din familii chinuite, unde au asistat la scene de neinchipuit. Intr-un asezamant de langa Radauti, un proiect realizat de Biserica cu ajutorul statului incearca sa le repare sufletele zdruncinate de viata.

Ora 6 dimineata. O dimineata racoroasa de toamna. Cativa pusti zgribuliti ies dintr-o casa frumos colorata si se indreapta catre o curte in care sunt adunati mai multi copii. Zeci, si tot vin. Sunt veseli, plini de viata, pusi pe sotii. Uitandu-te la ei ai zice ca ai nimerit intr-o tabara. Doar prezenta unei maicute care ii supravegheaza si ii indeamna sa alerge te pune pe ganduri.

Zarva asta se intampla in fiecare dimineata la intrarea in Radauti, in asezamantul sfantul ierarh Leontie. Copii orfani, abandonati sau scapati de chinurile parintilor, toti alcatuiesc aici o mare familie. Cu maica Ecaterina, psihologul asezamantului, facem un tur al locului. Inca nu s-a luminat de ziua.Prima oprire, casa numarul 2, casa fetelor de gradinita si clasele mici. Am nimerit exact in momentul in care toata lumea incerca sa isi convinga podoaba capilara stea prinsa in codita. Fiecare copil din acest loc are in spate o drama. Tina a ajuns aici acum 3 ani dupa ce mama a plecat de acasa iar tatal s-a apucat de baut.

Si povestea Alinei este la fel. Si cam asa suna toate povestile. Aici insa cu timpul au invatat sa zambeasca, sa uite si sa mearga mai departe. Sa se bucure de copilarie. Dupa ce maica face ultimele verificari in tinuta fetelor ne mutam in casa baietilor. Ceva mai lenesi decat fetele. Inca sunt la masa. Intr-o alta casa sunt fetele din clasele de gimnaziu, in alta baietii si asa mai departe, in total zece case.

Se face ora 7 si toata lumea se imbarca in microbuzul asezamantului spre scoala. Pana in Radauti sunt mai bine de 2 kilometri. Drumul e tot o veselie. Ajunsi in scoala, copiii din asezamant se pierd printre colegii lor si nu exista nici un semn care sa arate ca ar fi altfel fata de ceilalti. Tina isi ocupa locul in banca. S-a trezit devreme si deja a razbit-o foamea.

Povestea asezamantului din Radauti incepe acum 15 ani. Atunci s-a pornit contructia acestui loc, care acum arata ca un mic orasel, cu case colorate, asezate in evantai in jurul unei biserici. In 2001, staretul manastirii Bogdana, parintele Iustin, a profitat de faptul ca raportorul european Emma Nicholson critica felul in care noi romanii aveam grija de copiii nevoiasi, si a pus pe masa guvernului un proiect in care cerea infiintarea unui asezamant la Radauti. A fost aprobat. Statul a dat 15 la suta din bani iar restul au venit din donatii si contributia manastiri Bogdana. Totul a costat mai bine de 10 milioane de euro.

Copii s-au intors de la scoala. De fiecare data cand staretul ajunge aici, pustii sunt fascinati de barba lui. Povesteste cum a inceput totul. ”Era manastirea Bogdana in centrul orasului Radauti si acolo noaptea veneau si sunau copiii, din astia necajiti, desculti, pe la miezul noptii”.

Zece ani s-a chinuit cu cativa calugari sa ridice acest loc si abia in 2011 a reusit sa taie panglica si sa-i primeasca pe copiii adunati din 7 case de copii desfiintate de statul roman in nordul tarii. Spune ca nu de putine ori, chiar oameni din Biserica l-au etichetat drept nebun. A mers mai departe si acum, in asezamant sunt 124 de copii.

“Fara lipsa de modestie, dar suntem datori sa facem lucurul asta. Ca parinti. Ca toata lumea ne zice parinte. Nu e nevoie sa ai fizic copil. Dar toti ne sunt copii.” Cu acest gand a inceput la radauti un proiect nou si unic pentru Romania. O colaborare intre stat si biserica. O parte din banii pentru intretinere acestui loc vin de la stat. Prea putini insa.

“Legea da voie la 80 la suta aportul Consiliului Judetean si 20 la suta Manastirea Bogdana. Dar acel 80 la suta si 20 la suta pe perioada de vara acopera doar 53 la suta din necesarul copiilor si pe timp de iarna 39 la suta.” Restul vine de la credinciosi si de la manastire. De pilda, mare parte din mancare vine din gospodaria manastirii.

De multe ori e nevoit sa treaca dincolo de granita, in Ucraina, si sa aduca mancare care acolo e mult mai ieftina. O armata de bucatarese roiesc in bucatarie in fiecare zi si tot meniul este avizat de un medic nutritionist. In total in asezamant sunt 60 de angajati. Doar 2 sunt din partea manastirii. Restul sunt civili. Si asta pentru ca staretul nu vreau sa transforme asezamantul in scoala religioasa. Pe cei mici nu-i obliga nimeni sa tina posturile. Fiecare din cele zece case are cate 3 educatori selectati in primul rand dupa dragostea pe care le-o arata copiilor. Muncesc in schimburi asfel incat tot timpul cineva sa fie alaturi de copii, sa ii hraneasca, sa ii ajute la teme.

In asezamant este in permanenta medic. Iar un psiholog buchiseste in fiecare zi cu cei care au probleme.

Remus a ajuns aici pe cand nici nu implinise 2 ani. “Plangea continuu si l-a luat in brate parintele director”. Am nimerit in asezamant in ziua in care Andrew, un pusti nascut in Anglia si abandonat de parinti aici, se muta din casa copiilor de gradinita in casa scolarilor. Imediat e preluat de noii colegi care ii fac instructajul. Toata averea lui e aduna intr-o cutie de carton. Are 3 jucarii. Un tanc, o masinuta de curse si un dinozaur.

Andrew mai are o sora in asezamant. Mai mare. Sunt ani de cand mama nu l-a vizitat. Familia lui e insa aici, preocupata acum sa construiasca o casa dintr-o cutie de banane. El e Sebi, abandonat de familie, el e Alex. Toata lumea mestereste la casa din carton.

Dupa un perete, maica Ecaterina zambeste. “Pentru ei sunt prietena, sora mama.. .psiholog nu prea. Nu m-am asezat niodata in scaun de psiholog. Avem o camera dar acolo mergem cand vrem sa discutam foarte privat. Dar eu sunt pretutindeni. Eu nu fac consiliere. Eu nu stau la cabinet cu pixul in mana si anticipez. Si trebuie sa anticipez pentru ca altfel nu ii putem ajuta. Si anticipez orice lcuru. Daca s-a indragostit trebuie sa anticipez lucrurile…”

Mandria locului este casa de activitati. Aici au sali de calculatoare, ateliere si o expozitie de pictura. De cativa ani, in asezamant se face terapie prin culoare. Un profesor sta aici cateva zile pe luna si le descopera taine picturii. Iar rezultatele sunt uluitoare.

Larisa este aici de la inceput. A castigat mai multe premii in strainatate si tablourile au inceput sa se vanda pe bani frumosi. Pe tatal ei nu il cunoaste, mama e plecata in Italia. A vorbit cu ea ultima data acum 7 ani.

Iar Vasilica abia acum a ajuns in clasa a patra pentru ca parintii au tinut-o departe de scoala. “De 7 ani nu-i cam stiu. Si nu imi pare rau pentru ca am cunoscut aici o familie noua. A venit tata la mine sa ma vada si pur si simplu am avut o frica in mine cand am vazut si am fugit in casuta. Dupa a venit fratele lui si nici la el nu am vrut sa stau. Nu stiu de ce am facut asta dar nu mi-a parut rau.”

Grija principala aici sunt minte si suflet. In primul rand, se lucreaza la castigarea increderii, la repararea unor suflete care au fost adanc zdruncinate de viata. In asezamat sunt drame mai presus de orice imaginatie.

“A participat la varsta de 5-6 ani la o crima. Tatal lui a omorat cu toporul pe altul. Si avem cazuri dificile. La care trebuie sa reparam sufletul lor”, spune parintele Iustin. Iar legislatia deocamdata nu ajuta. De multe ori statul ii scoate pe copii din asezamant si ii reda familiei, unde sunt batuti, pusi sa cerseasca, abuzati. Asezamantul de la Radauti este prima institutie de acest gen care a dat in judecata statul pentru ca a recupera un copil dintr-o familie. Si a reusit.

“A acoperi nevoiele primare nu e foarte greu. Pentru ca ei cer foarte putin, se satura si cu o felie de paine daca le-o dai sau pot dormi si pe patura. Ei se adapteaza foarte usor, dar sa inteleaga ca pot avea o masa normala, ca sarbatorile sunt incununate de mese, ca pot sa doarma pe lenjerie curata”, spune maica Ecaterina. “Trebuiesc pregatiti pentru familie mai departe pentru ca ei n-au avut modele, n-au avut parinti. Copii lor sa nu trebuiasca sa ajunga intr-un astfel de asezamant. Trebuie sa daruiasca afectiune. Unii dintre ei chiar nu stiu cum sa daruiasca afectiune. Am avut copii care in momentul in care le spuneam despre familie, spuneau ca nu inteleg conceptul. Nu au model. Si e foarte greu. Incerc sa modelez o persoana care la un moment dat va trebui sa se transforme in acel tata sau mama pe mai departe pentru copii lor. Si daca nu reusim sa ii facem buni cetateni, buni crestini, atunci munca noastra este in van.”

Pana acum 7 copii de aici au ajuns deja la facultate iar 3 si-au gasit de munca si sunt exemple „ca se poate” pentru restul copiilor.

Se lasa seara. Adunati in biserica pustii canta despre un Craciun bun. In casa numarul 7, casa de carton e gata. Andrew s-a acomodat in noua familie. L-am gasit ceva mai tarziu in vizita in casa fetelor. E veselie mare. E aici si Alex cu fratele mai mic, Matei, un fel de mascota a locului.

Noaptea, intr-un colt al asezamantului munca abia incepe. Se coace paine pentru copii si pentru cateva magazine. Banii obtinuti se intorc aici. Pentru ca e nevoie de sustinere in fiecare clipa ca acest colt de lume sa functioneze. In casa 2 fetele se roaga pentru parintii lor, chiar daca multe dintre ele nu i-au vazut niciodata. ”Doamne, cat este de bine cand e mama langa mine. Doamne cat este de rau ca nu-l vad pe tatal meu. Mama tata ma iubeste si de mine se ingrijeste…”

Ziua e gata. Incolonat,e fetele merg la culcare. Asa se inche o zi in asezamantul din Radauti. Privind la acesti copii realizezi ce a reusit sa faca aici staretul Iustin: un colt de Romanie vie care isi lucreaza viitorul. Pana acum proiectul de la Radauti, in care statul colaboreaza cu Biserica ramane o noutate pentru Romania. De aici are de invatat si statul, si Biserica ,si noi toti. Modelul ar trebui multiplicat si imprastiat prin toata tara pentru a le oferi copiilor cu probleme o sansa si pentru a ajuta viitorul acestei tari.

sursa protv.ro

Sursa: ortodox.md