Roger Mena – “Mexicanul” este un personaj de-a dreptul fabulos, retras în Munţii Apuseni, pe Dealul Răşinarului din localitatea clujeană Răchiţele, comuna Mărgău. Fotograf profesionist, colaborator la revista de modă OTTO şi nu numai,  deşi a trăit în S.U.A. şi în Germania, a preferat să se stabilească în urmă cu zece ani în România. De aici, din munţi, Roger călătoreşte circa o jumătate de an prin toată lumea, cu munca, iar sutele de oaspeţi străini care-l vizitează permanent pleacă de la noi cu impresii de neuitat! El spune că în România se simte ca-n Mexic, deoarece oamenii sunt la fel cu cei din ţara lui: ori săraci-săraci, ori bogaţi-bogaţi, iar instituţiile statului – în totalitate corupte!

Ghidul nostru, „Poetul Apusenilor”

Poposim în Răchiţele, după circa o oră şi jumătate de condus „strâns” de la Cluj-Napoca şi ne întâlnim cu renumitul Teofil Răchiţeanu, supranumit şi “Poetul Apusenilor”. Cel care a fost vizitat de-a lungul timpului, de cei mai importanţi scriitori ai ţării, inclusiv de Geo Bogza, “tatăl” reportajului românesc. De altfel, Răchiţeanu reprezintă “atracţia” culturală a zonei, aşa cum cea turistică este cascada “Vălul miresii” aflată la doar câţiva kilometri de sat. Poetul urcă în maşina noastră, chiar din faţa clădirii impozante, cu etaj, a punctului sanitar – unde şi locuieşte, împreună cu soţia, medicul oamenilor de aici – nu înainte însă de a ne cere permisiunea să cumpere o pâine de la brutăria aflată la doar câţiva metri de locuinţa sa. Asta, pentru că, pe drumul spre gospodăria lui Roger, doreşte să i-o lase bătrânei lui surori. „Am fost zece copii la părinţi şi numai noi doi am mai rămas” – ne mărturiseşte poetul, ajuns la vârsta de 73 de ani, dar care arată mai tânăr cu cel puţin douăzeci. El este, de altfel şi părintele spiritual al „Mexicanului”, cel care l-a ajutat pe acesta să se stabilească în zonă. Începe poetul, avertizându-ne că avem de parcurs circa şase kilometri până la „obiectivul” nostru: “L-am cunoscut pe Roger în urmă cu circa 14 ani, când a venit să viziteze cascada “Vălul miresii”. Se împotmolise în troienele de zăpadă chiar în apropierea cabanei mele, situată lângă cascadă. L-am ajutat să se deszăpezească, apoi în alte câteva rânduri l-am găzduit la mine, fiindcă se îndrăgostise de zonă. Era împreună cu prietena lui de atunci, iar la un moment dat mi-a solicitat să-i găsesc o locuinţă ca s-o cumpere. I-am găsit o casă de lemn în Dealul Răşinarului, a unei rudenii de-a mele, unde s-a instalat apoi definitiv după ce-a cumpărat-o”. Poetul mărturiseşte în continuare că între timp Roger s-a despărţit de vechea prietenă şi acum trăieşte cu o tânără minunată, cu care se înţelege foarte bine. Adaugă, apoi, cu o notă de admiraţie în glas: “Îi place enorm să muncească, la el acasă şi pe la oamenii din sat – dar, la fel, îi pune pe oaspeţii săi străini, la cosit, tocmai ca să-i deprindă cu traiul în natură. Astă vară au fost mai mulţi asiatici la el, pe care i-a învăţat să cosească şi în funcţie de hărnicia lor le şi dădea de mâncare. Cine nu munceşte nu capătă de mâncare – spunea el, mai în glumă, mai în serios. Cât despre relaţia lui cu mine, aceasta e excelentă: politicos, săritor, îmi cumpără toate cărţile când acestea apar şi mi-e foarte recunoscător, fiindcă îmi datorează totul aici”.   Maşina şerpuieşte pe serpentinele „Dealului Răşinarului” şi-l rugăm pe poet să ne evoce istoria numelui dealului. Acceptă şi ne-o povestește, ea reprezentând dealtfel şi un capitol dintr-o carte a sa: „Răchiţele se întinde pe şapte văi şi şapte dealuri, precum Roma. Acest deal, al Răşinarului este cel mai înalt şi a fost locuit la început prin 1514 – în mijlocul pădurilor virgine – de răsculaţii lui Gheorghe Doja care s-au ascuns aici de autorităţi. După multă vreme urmaşii lor au primit din partea autorităţilor nume, gen Răşinaru Ion, Răşinaru Maria, etc., pornind de la ocupaţia lor de bază: colectarea răşinilor de brad. Şi de atunci dealul a căpătat această denumire”.

“Străinii învaţă tot ce-i românesc şi să ducă o viaţă simplă”

Ajunşi la gospodăria “Mexicanului”, acesta ne întâmpină şi ne indică locul unde să parcăm. Apoi ne pofteşte, amabil, în locuinţa sa rustică şi ne aşezăm la o masă din lemn masiv, nu fără să remarcăm laptop-ul, prezent pe un scaun alăturat, la îndemâna artistului. În încăpere trebăluieşte şi Mores, un tânăr voluntar suedez, pe care mi-l prezintă. Începe Roger, fără prea multe introduceri: “Prietenul meu a venit să cunoască în amănunt experienţa noastră de la ţară, în cadrul unui program pe care îl derulăm, în totalitate privat. Până acum au fost aici circa 150 de oaspeţi, din întreaga lume şi cu toţii au învăţat – la mine şi la prietena mea Suzana – despre tot ce-i românesc şi cum este să ai o viaţă simplă, pentru că noi nu ne-o complicăm. Au plecat cu idei minunate despre ţara noastră, cea reală”. Râde cu poftă de butada lui.  Îl rog să înceapă cu începutul şi să ne povestească parcursul său, început chiar în ţara natală, Mexicul. La care, la fel de dezinvolt şi binevoitor, Roger răspunde: “M-am născut în urmă cu 46 de ani la Ciudad de Mexico şi de acolo m-am dus la studii la Universitatea din Arizona, la “small business management”, adică managementul micilor afaceri. Nu am lucrat în domeniu, ci am preferat să abordez fotografia comercială, astfel că de douăzeci de ani lucrez la cataloage de modă, în Austria, Germania şi Spania. Colaborez cu renumita revistă de modă OTTO, dar şi cu altele. Iar ca şi fapt divers, cu ani în urmă le-am făcut fotografii primului ministru de atunci al Angliei, Margaret Thatcher şi fotomodelului Claudia Schiffer, ca să dau doar două din numele personalităţilor pe care le-am imortalizat la viaţa mea”. Arată apoi că România a vizitat-o pentru prima dată în 1998, când muncea în Germania, iar după aceea, încântat de frumuseţea locurilor şi oamenilor s-a hoărât să se stabilească la noi. Zâmbeşte din nou şi continuă: “După ce-am prospectat în câteva rânduri locul, fiind găzduit la domnul profesor Răchiţeanu, am reuşit totuşi, în 2006 să mă stabilesc aici, pe Dealul Răşinarului – tot cu ajutorul său – după lungi formalităţi birocratice legate de cumpărarea casei şi terenului. Atunci eram cu altcineva, însă între timp ne-am despărţit. Ei i-am lăsat apartamentul de la Cluj iar eu am păstrat gospodăria de aici. Apoi mi-am continuat viaţa la munte, cu munca pământului, cules de plante, cosit, etc… De altfel, ca să-mi pot găzdui prietenii, am transformat o şură într-un dormitor, iar ceilalţi dorm în corturile pe care le instalăm în curte. Avem şi un work-shop legat de panouri solare, energie eoliană şi alte surse neconvenţionale de energie – lansat prin site-ul meu – dar şi despre plante, păsări şi viaţa în natură. Iubita mea stă la Cluj de marţi până vineri, fiind profesoară de engleză acolo – iar restul zilelor stă aici, cu mine – aşa că avem treabă până-n noiembrie. Când vine însă iarna ne bucurăm la gura sobei de viaţa de aici împreună cu vecinii şi sătenii”.

“Străinii pleacă de la mine cu o altă idee despre România”!

La întrebarea despre greutăţile pe care le-a întâmpinat în viaţă, Roger îmi răspunde următoarele: “Nu am avut probleme nici în Mexic, după cum n-am avut niciunde în lume. Şi nu am avut greutăţi în viaţă, aşa cum am văzut la conaţionalii mei. Şi-n Mexic, şi-n România oamenii sunt la fel: tot săraci, muncesc non-stop şi nu rămân cu nimic după aceea. De asemenea, la fel ca-n România şi mexicanilor copiii le pleacă la oraş pentru o viaţă mai bună. Identică e situaţia şi-n politică – exact ca-n România, corupţia din Mexic e totală şi de aceea în România mă simt, practic, acasă. Doar că în România nu există criminalitate mare, bande care să ucidă şi droguri la vedere, deşi începe şi aici treaba asta. Însă acolo e cu adevărat cumplit. It-s safer for me in România (n.n.- În România e mai sigur pentru mine). Oricum, în România nu văd alte fenomene negative în afară de factorul politic.” Referindu-se la felul cum îşi câştigă banii necesari traiului, Roger mărturiseşte: “Eu îmi câştig banii prin fotografiile cataloagelor de modă. Nu-mi fac banii aici şi nu am primit nimic, de la nimeni, în România – decât prietenie şi ospitalitate, ceea ce nu-i puţin deloc. Mă duc în străinătate, câştig bani şi-i cheltuiesc aici. Iar când vin străinii la noi, cumpărăm doar produse de la localnici – lapte, brânză, cartofi, miere, etc. Ne deplasăm maxim până la Huedin ca să ne procurăm ce ne trebuie, însă numai de la producătorii din zonă. Desigur, de toate în afară de zahăr, sare, ulei sau cafea. Aşa ajutăm noi comunitatea şi toată lumea se miră de ce nu intrăm vreodată în magazine. O facem pentru că tocmai aici se găsesc de toate iar localnicii, din păcate, nu ne urmează sfatul. Ei se miră de ce nu cumpăr banane. Nu le cumpăr pentru că filosofia mea spune să mâncăm numai fructe locale. De asemenea consider că fiecare zonă ne poate oferi o dietă excelentă, nefiind nevoie să se cumpere lucruri exotice, care costă bani mulţi şi nu ajută la nimic. Deci, repet, viaţa nu mi-a fost niciodată grea pentru că gândesc permanent pozitiv ”.   Recunoaşte totuşi că a întâmpinat anumite probleme –  însă doar când a emigrat dintr-o ţară în alta, fiind nevoit să-şi schimbe modul de viaţă – şi asta s-a petrecut când a părăsit Mexicul pentru S.U.A., apoi S.U.A. pentru Germania – şi, în fine, când a ales România şi a renunţat să mai locuiască în Germania. Remarcă, totuşi că adaptarea la România i-a fost cea mai uşoară, invocând asemănările dintre oameni mărturisite anterior. “Însă, un lucru excepţional e faptul că românii n-au avut prejudecăţi faţă de mine – ce caut eu, un mexican, aici, în munte. Acum, realmente, pot să mă bucur: uitaţi-vă ce frumos îşi schimbă natura culorile şi deja îmi închipui cât de frumos va fi aici de Crăciun şi de Revelion! Iată ce-mi doresc eu să obţin prin proiectul meu: după o vizită la mine străinii să plece cu o altă idee despre România! Şi până acum cred că am reuşit pe deplin acest lucru”! Iar mesajul său, adresat românilor este unul cu adevărat tulburător: “Aş vrea să le transmit românilor că nu trebuie să lase România şi să plece în străinătate, la muncă şi la un alt mod de viaţă. România e fabuloasă şi le poate oferi foarte multe – doar că trebuie să aibă ochii deschişi şi mintea limpede. Aici se poate realiza tot ce-şi doreşte un om. Dacă eu am venit aici fără aproape nimic, fără avere şi-am realizat atâtea, nu se poate ca ei să nu reuşească”!

Toderaş, profesorul de “răchiţeleano-spaniolă”

Roger se uită la ceas şi adaugă, elegant, că în curând trebuie să meargă până la vecinul său preferat, Toderaş, ca să-l ajute la tăiatul lemnelor pentru iarnă. Bărbatul de 76 de ani este singur, soţia i-a murit în urmă cu câţiva ani, iar cei şapte copii i s-au stabilit în Arad, Germania şi numai o fată de-a lui a rămas în sat, aşa că s-a oferit, împreună cu prietenul său din Suedia să pună umărul la tăierea lemnelor de iarnă. Îi propun să ne ia cu ei, ca să-l cunoaştem şi noi pe Toderaş. Roger acceptă cu plăcere, însă nu înainte de a ne povesti o întâmplare ieşită din comun trăită împreună cu vecinul său: “Eu îi vizitez permanent pe vecini şi pot spune că până acum le-am făcut fotografii tuturor. Odată, când vecinul Toderaş făcea pălincă am dat şi eu o mână de ajutor. Două zile am stat să-l ajut iar treaba mea era să pun lemne şi să amestec  tot timpul conţinutul din cazan. La un moment vine vecinul Toderaş – însă s-a apropiat prea tare de foc, fiind pe cale să i se aprindă pantalonii. I-am spus într-o spaniolă amestecată cu româna – fiindcă atunci nu ştiam o boabă româneşte: domnule aveţi grijă să nu CHEMEAZĂ (n.n. – de la CHEMAR – A ARDE, în spaniolă). Iar el a înţeles ce i-am spus şi a doua zi când cazanul era cald mi-a adus o pereche de mănuşi şi mi-a zis: asta te ajută să nu te CHEMEAZĂ. Şi aşa am început, împreună cu vecinul Toderaş să fabricăm cuvinte pe care la început numai noi le înţelegeam, iar acum le ştiu şi alţii. De fapt, împreună cu vecinul Toderaş şi cu dl. profesor Răchiţeanu am învăţat limba română. Şi îndrăznesc să gândesc puţin mai departe: poate se va afla peste decenii că limba română de la Dealul Răşinarului s-a schimbat puţin şi datorită influenţei lui Roger – Mexicanul ”. Râde, din nou, cu aceiași poftă şi pornim spre gospodăria lui Toderaş. Însă îl mai rog un lucru: să-i fac o fotografie, cu sombrero-ul “Made in Huedin” pe cap. Acceptă şi-l scoate dintr-o debara, apoi facem fotografia. “Pentru că nu există pălării mexicane în România, m-am dus la un meşter din Huedin şi l-am rugat să-mi facă una cu boruri mai mari, ca să o pot folosi când muncesc la câmp. Şi mi-a făcut-o”, mărturiseşte el. Ajungem la Toderaş care deloc meşter la cuvinte, s-a mulţumit să ne mărturisească puţine lucruri – însă din suflet – despre Roger:   “Om bun, corect, ajută la orice şi pe oricine i-o cere. Toată lumea îl cunoaşte, iar noi ne petrecem Crăciunul şi Revelionul împreună, când îmi vin copiii acasă. Astăzi o să mă ajute să tai lemnele pentru iarnă”. Îi mulţumesc lui Toderaş şi fac împreună cu Roger câţiva paşi spre maşina care ne aşteaptă, pe drumul noroios de pe buza prăpastiei. Decorul toamnei ne taie respiraţia, iar Roger îmi mai spune ceva: “Pentru mine viitorul se leagă de viaţa mea de aici, simplă, austeră, pe care o consider un mare succes. Nu mă concentrez pe probleme globale fiindcă ştiu un lucru: la Răchiţele mă pot dezvolta firesc – din toate punctele de vedere – şi pot trece mai uşor de greutăţile ce întotdeauna apar. Fac tot ce trebuie ca să fiu sigur că atunci când moartea va veni la mine aceasta să mă găsească fericit”!

Autor Sorin Grecu

Sursa: gazetadecluj