ROMANIA

Moş Nicolae este considerat o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus.

Potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, citat de site-ul CreştinOrtodox.ro, în tradiţiile româneşti Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură.

Moş Nicolae este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor.

În nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Acesta împarte astăzi, asemănător lui Moş Crăciun, daruri celor mici.

Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată în încălţările lor în noaptea de 5/6 decembrie.

Ca sfânt, Moş Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele, conform tradiţiei creştine, el pedepsind pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă lovindu-i cu nuiaua peste mâini.

Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic, spune Ion Ghinoiu.

Sânnicoară reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre. “Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (verbul nikao – “a învinge”, substantivul nike- “victorie”), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele şi, implicit, frecvenţa lui în onomastica greacă” (Ionescu c., 1975, p. 219).

Tradiţiile populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi ale numelui grecesc, sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurând victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: “la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace” (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicală musceleană.

Aceleaşi simboluri optimiste apar şi din legenda ardeleană despre Sânnicoară şi Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca şi din tradiţia bucovineană care susţine că Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou “în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori” (Pamfile, 1914, p. 157).

Legendele şi tradiţiile dedicate lui Sânnicoară, în esenţa precreştine, vorbesc de puterea sa neobişnuită invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca stăpân al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat, de grija purtată sufletelor etc.

Dacă la informaţiile etnografice şi folclorice de mai sus se adaugă contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca şi poziţia sa privilegiată în Panteonul românesc, se poate afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se aseamănă cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei şi Samedrului.

Ion Ghinoiu afirmă că sunt indicii că unele atribuţii ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei şi de sărbătorile de iarnă.

Sursa: financiarul