ROMANIA

Câţi dintre voi ştiu că unele dintre cele mai mari actriţe, cântăreţe şi savante ale lumii, de la începutul secolului trecut, au origini româneşti? Apropo.ro a întocmit un clasament al româncelor faimoase din perioada interbelică şi vă prezintă în a doua parte încă 20 de nume care au marcat istoria universală.

“Errol Flynn s-a logodit cu o prinţesă adolescentă”, titra publicaţia The Milwakee Sentinel, secolul trecut.

Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o prinţesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de şarmul şi siguranţa de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prinţesa Irene Ghica era româncă şi considerată “exotică”, toată lumea fiind de părere că relaţia lor va dura.

Cei doi s-au cunoscut la Paris şi au petrecut împreună vacanţe luxoase pe Coasta de Azur, înconjuraţi de prieteni bogaţi şi excentrici. Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: “n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de această tânără româncă, bogată şi independentă, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume”. Între timp, Irene spunea: “Îmi place că Errol ştie să îşi ţină gura când vreau linişte”.

Totul s-a încheiat prost pentru prinţesa noastră, după ce s-a aflat că actorul ducea viaţă dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna lui Patrice Wymore, cu care s-a şi căsătorit. Irene Ghica s-a întors la Paris, unde a locuit cu mama ei.

 

Irene Ghica

Lisette Verea (n. 1914, Bucuresti – d. 2003, New York)

Lisette Verea este considerată o vedetă a cabaretului românesc din anii ’30. Era foarte apreciată şi pentru vocea ei, fiind prima care a cântat celebra piesa “Ionel, Ionelule”, compusă de Claude Romano (pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea). Pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, Lisette, care era evreică, a părăsit ţara şi s-a mutat permanent în SUA. Numele ei figurează pe o listă de pasageri ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941.

Cariera ei cinematografică a început în 1932, primul film în care a jucat fiind “Chemarea dragostei”, în regia lui Jean Mihail. A avut apoi rol principal într-o ecranizare a piesei “Trenul fantomă”, semnată de Arnold Riedley.

Când Claude Romano a fost ameninţat cu concedierea de directorii Teatrului “Alhambra”, dacă nu va fi compus o melodie de succes, el a lansat celebra piesă “Ionel, Ionelule”, în 1937. Primele interprete ale melodiei au fost Lulu Nicolau şi Lizette Verea, un duet de succes al epocii. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu, directorul teatrului “Comoedia” din Bucureşti, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea – George Groner, în comedia muzicală “Dragoste pe note”.

În SUA, Lisette Verea a jucat în “A Night in Casablanca”, produs de fraţii Marx – Groucho, Harpo şi Chico -, în 1946. Artista a mai apărut în opereta “The Merry Widow”, dar cariera ei cinematografica a fost scurtă din cauza accentului neplăcut în limba engleză.

Lisette a murit în 2003, în New York, iar necrologul i-a fost scris de The New York Times.

Lisette Verea

Mitza Bricard

În anii ’50, Christian Dior era cea mai importantă casă de modă haute couture din Paris. Rivalii brand-ului erau Pierre Balmain şi enigmaticul designer spaniol Cristobál Balenciaga. Niciunul dintre aceştia nu avea, însă, susţinerea de care se bucura Dior, graţie celor trei “muze” ale sale, care îl ajutau la crearea colecţiilor. Raymonde Zehnmacker, Marguerite Carré şi românca Mitza Bricard – designer de pălării, stilist şi şefa departamentului de creaţie.

După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit afacerea din umbră, a organizat o conferinţă de presă, în cadrul căreia a declarat că cele trei femei vor fi continuat să lucreze la casa Dior. “Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra colecţiilor”, spunea atunci Rouët. De altfel, ea a impus în modă şi în colecţiile lui Dior nuanţele de lila şi imprimeurile “panthere-jungle”.

În anii ’50, Mitza Bricard era tot tiimpul în preajma lui Dior, fiindu-i şi prietenă bună. Invidiată de Parisul secolului trecut, ea devenise subiect de cancan mai ales pentru că ar fi fost tentată de relaţiile cu bărbaţi mai tineri decât ea. Se spune că Mitza avea mereu la încheietura mâinii o eşarfă mică, “leopard-jungle”, pentru a acoperi semnul durerii unei mari iubiri. Ea nu purta niciodată lenjerie intimă, însă era tot timpul acoperită cu bijuterii somptuoase. Turbanul, perlele şi pantofii stiletto erau preferatele ei. Întrebată ce flori preferă, Mitza Bricard a răspuns simpu: “Cartier!”

Despre ea, faimosul Dior spunea: “Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganţa este singura raţiune de a trăi”.

 

Mitza Bricard

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti – d. 22 iunie 1963, Bucureşti)

“Privighetoarea” din mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti a apărut în premiera pe scenă în 1921, iar la 21 de ani s-a angajat la Teatrul “Cărăbuş”. În aceeaşi perioadaă a imprimat prima ei romanţă, “Mansarda”, iar în 1938 a debutat la radio şi din acel moment avea să devină cea mai cunoscută interpretă de muzică populară.

Supranumită de Nicolae Iorga “Pasărea măiastră”, Maria Tănase a lucrat la Teatrul “Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, iar în 1939 a mers la Expoziţia Universală din New York (New York World’s Fair), unde au mai venit George Enescu, prof. Dimitrie Gusti şi Constantin Brâncuşi. Acolo a cântat cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca.

În 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile artistei, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Motivul real era că din cercurile de prieteni ale Mariei Tănase făceau parte şi evrei (folcloristul Harry Brauner şi jurnaistul Stephan Roll).

În martie 1941, Maria a plecat într-un turneu artistic în Turcia, unde a devenit “cetăţean de onoare”, desemnată chiar de preşedinte.

A avut o relaţie cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, şi s-a căsătorit cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), în 1950. Pentru că nu a putut avea copii, în 1960 Maria Tănase a adoptat o tânără de 16 ani, pe nume Minodora Nemeş.

În primăvara anului 1963, într-un turneu la Hunedoara, a aflat că era bolnavă de cancer pulmonar. După ce a întrerupt turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască, s-a întors acasă, iar o lună mai târziu a decedat în Spitalul Fundeni, nu înainte de a scrie un testament. Repertoriul ei cuprinde aproape 400 de cântece din toate regiunile României.

 

Maria Tănase

Maria Prodan Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris – d. 13 decembrie 2002, Londra)

Maria Elena Viviane Eva Bjørnson a fost fiica Miei Prodan, născută în Cluj, şi a unui om de afaceri norvegian pe nume Bjørn Bjørnson, nepotul dramaturgului câştigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson. Bjørn era însurat cu altă femeie când a cunoscut-o pe Mia Prodan şi iniţial a refuzat să îşi recunoască fiica. Mia l-a da în judecată şi a câştigat, iar Bjørnson a fost obligat să plătească pentru întreţinerea Mariei.

Considerată una dintre cele mai impotante scenografe din Anglia, cu o carieră de peste 30 de ani, Maria Prodan Bjørnson a realizat scenografia celebrului musical “Fantoma de la Operă”, în regia lui Andrew Lloyd Weber, pentru care a obţinut, în 1988, douăpremii Tony, pentru costume şi decoruri.

La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a îndrumat-o spre scenografie. Susţinută de mama ei, ea a urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Şi-a început cariera în 1970, la “Citizens Theatre” din Glasgow, a mai lucrat pentru “Scottish Opera” şi pentru Wexford Festival, iar recunoaşterea ei a venit odată cu spectacolul “The Tempest”, pus în scenă la “Royal Shakespeare Company”, în 1983. Producătorul Cameron Mackintosh i-a propus apoi să lucreze pentru “The Phantom”, prima ei producţie comericală, pentru care a fost premiată. Maria a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din Praga, în 1975, şi Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creaţia ei pentru “Fantoma de la operă” a devenit reper în domeniu şi a restabilit standardele din scenografie.

Maria Prodan a moştenit de la Bjørn Bjørnson 2 fabrici, una de perne şi saltele şi una de flori din mătase, o fermă de vulpi şi câteva case de vacanţă pe coasta Norvegiei. A donat mare parte din banii moşteniţi şi câştigaţi unor asociaţii caritabile din România, a infiinţat Asociaţia scenariştilor şi autorilor români, a susţinut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka şi a sprijinit în carieră studenţii la design.

Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producţiile “Il Trovatore”, pentru Opera din Paris, “Les Troyens”, pentru Opera Metropolitană, şi “The Little Prince”, pentru Houston Grand Opera.

 

Maria Prodan Bjørnson

Mica Ertegun

Mica Ertegun, născută Ioana Maria Banu, este unul din cei mai importanţi designeri de interior din New York. Mica a emigrat în SUA după venirea comuniştilor la putere şi trăieşte de mai bine de 60 de ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton şi Phil Collins. Ahmet a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, şi a susţinut un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.

Mica Ertegun şi-a făcut o carieră în design interior, iar anul acesta Universitatea Oxford a anunţat bursele Mica şi Ahmet Ertegun, donaţiile filantroapei depăşind 30 de milioane de euro.

“Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfăţat. Nu am copii. Ce altceva era să fac cu banii – să-mi cumpăr diamante? Mulţi oameni donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să investesc în educaţie”, a declarat Mica.

Tatăl ei, George Banu, a fost medic şi apropiat al familiei regale din România. În 1947 Banu a fost închis. La insistenţele lui şi pentru a-şi putea scoate familia din ţară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier pe nume Ştefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a reuşit să ajungă în Elveţia, iar de acolo s-au mutat la Paris, unde Mica a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în Canada, unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario, cu ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în încercarea de a obţine eliberarea tatălui ei din închisoare. George Banu suferea de cancer şi, in ciuda eforturilor fiicei sale, a murit închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun, care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia.

În 1947, Ahmet a înfiinţat casa de discuri Atlantic Records, iar în 1961 el şi Mica s-au căsătorit. Românca şi-a descoperit în acea perioadă pasiunea pentru design-ul interior şi a deschis o companie numită MAC II, iar astăzi creaţiile ei sunt recunoscute în toate lumea.

 

Mica Ertegun

Maria Virginia Andreescu Hareţ (n. 1894, Bucureşti – d. 1962, Bucureşti)

Maria, nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit prima femeie-arhitect din lume şi a fost soţia savantului Spiru Haret.

Născută in 1894 la Bucureşti, Maria Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani şi s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodarie şi de cei trei fraţi ai săi. A studiat acasă şi a făcut în privat liceul, iar la 18 ani a intrat prima la Şcoala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educaţiei Naţionale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei organizat la Bucureşti, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

Multe dintre proiectele sale au fost realizate în Bucureşti: pe bd. Schitu Magureanu – palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate; pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă şi Gheorghe Şincai; alte clădiri de stat sau particulare.

 

Maria Virginia Andreescu Hareţ

Maria Cutzarida-Crăţunescu (n. 10 febr. 1857, Călăraşi – 16 nov. 1919, Bucureşti)

Maria Cutzarida a devenit prima femeie medic şi prima care a obtinut titlul de doctor în medicină, din România. De numele ei se leagă şi începutul mişcării feministe de la noi, precum şi cele dintâi demersuri din domeniul asistenţei sociale, prin înfiinţarea primelor creşe din ţară.

Maria a studiat la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, unde, în 1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Ulterior s-a transferat la Montpellier, unde a absolvit Facultatea de medicină, dar stagiile de spital şi de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici a primit titlul de doctor în medicină, în 1884. Pentru a obţine libera practică în ţară, Maria – căsătorită Crăţunescu – şi-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu “magna cum laude”.

După revenirea în ţară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. În 1886, a devenit şeful catedrei de igienă la Azilul “Elena Doamna”. S-a ocupat de asistenţă medicală în Fabrica de Tutun din Bucureşti, îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, a infiinţat prima creşă internă din România, iar în 1898 a pus bazele “Societăţii Materna”, în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi. În 1904 a renunţat la cabinetul particular, dedicându-se total “Societăţii Materna”. Spre sfârşitul vieţii a acordat îngrijiri medicale la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul Primului război mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani.

A doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fost Olga Secară Tulbure.

 

Maria Cutzarida-Crăţunescu

Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgovişte – d. 26 ianuarie 1944, Bucureşti)

Smaranda Gheorghiu a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mişcarea feministă a secolului trecut şi membră a mai multor societăţi culturale. A devenit prima femeie exploratoare a Polului Nord.

Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Ea scris celebrele versuri: “Vine vine primăvara / Se aşterne-n toată ţara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”.

La sfârşitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat şi de poetul Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o “Maica Smara”. A colaborat la cele mai importante ziare şi reviste ale vremii, între care “Convorbiri literare”, “Fântâna Blanduziei”, “Literatorul”, “Tribuna”, “Universul”, a fost membră a unor organizaţii culturale – “Dante Alighieri”, “Storia et Arte di Roma”, “Alianţa Universală a Femeilor” – şi a participat la diverse congrese internaţionale, ca reprezentantă a României.

Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România şi multe ţări din Europa şi din Asia, apoi a scris cărţi şi a ţinut conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat oraşul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.

În parcul Mitropoliei din Târgovişte şi în parcul Cişmigiu din Bucureşti au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

 

Smaranda Gheorghiu

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 – d. 21 martie 2008)

A fost primul medic neurochirurg din România şi totodata prima femeie care a efectuat o operaţie pe creier.

A urmat Liceul de Fete Fălticeni şi Şcoala Centrală de Fete “Marica Brâncoveanu” din Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină Umană din Bucureşti. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucureşti. A intrat în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei româneşti, şi de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu, care în 1945 i-a devenit soţ. Sofia Ionescu a spus într-un interviu ca este prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei.

După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor asupra Bucureştiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de cotitură. “Această operaţie mi-a decis viaţa pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, şi mi-a adus-o la 180 de grade faţă de ceea ce îmi propusesem eu, o viaţă liniştită de medic internist în oraşul meu natal, Fălticeni”, a declarat Sofia.

În 1945 şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie şi tot atunci s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În 1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului “Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 a obţinut gradul de medic primar neurochirurg II. Sofia Ionescu a avut contribuţii remarcabile în domeniul neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operaţiile pe măduva spinării şi creier, şi a semnat numeroase lucrări stiinţifice, apărute în “Acta chirurgica Belgica”, “Journal de chirurgie”, “Neurologia”, “Psihiatria”, “Neurologia”, “Neurochirurgia”, “Revue Roumaine d’ Endocrinologie”.

Numărul articolelor şi comunicărilor ei prezentate în ţară şi în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenţiei, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a lungul anilor cu premii şi diplome importante, totul culminând cu acordarea celei mai înalte distincţii din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, acordată în martie 2008.

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Ştefania Mărăcineanu (n. 18 iunie 1882, Bucureşti – d. 15 august 1944)

Chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, Ştefania Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate şi a surprins-o pe Marie Curie când şi-a susţinut la Paris teza despre radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci.

A studiat la Liceul “Elena Doamna” din Bucureşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A fost profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. Doi ani mai târziu şi-a susţinut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul “Tres Honorable” şi a rămas şase ani în Paris pentru a studia efectul radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive, timp în care a făcut observaţii revolutionare.

În 1930 s-a întors în România şi a reusit să înfiinţeze primul Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de declanşare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori. În 1935, Ştefania a fost consternată când premiul Nobel pentru chimie a fost câştigat de Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Irene Joliot-Curie folosise mare parte din observaţiile Ştefaniei, fără să menţioneze. Ştefania a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris, dar i-a fost recunoscut meritul post-mortem.

Savanta care a studiat şi relaţia dintre cutremure şi precipitaţii, s-a lansat în diverse ipoteze controversate, cum ar fi influenţa razelor de soare sau a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens în comunitatea ştiinţifică din Franţa, Germania şi Anglia, iar disputa a devenit atât de aprinsă încât Ştefania Mărăcineanu a fost izolata de grupul de la laboratorul Curie.

În 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza iradierii.

 

Ştefania Mărăcineanu

Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu (n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935)

Prima româncă avocat şi prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în drept la Universitatea din Paris a fost şi prima femeie din lume care a devenit Doctor în drept. A obţinut licenţa în ştiinţe juridice în 1887, iar în 1890 a devenit prima femeie din Europa care a obţinut doctoratul în drept. În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, prezidat de renumitul avocat şi om politic Take Ionescu.

Totuşi, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănişteanu dupa şase ani de la admiterea în Barou şi s-a retras din avocatură, continuând să fie, însă, activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societăţii Domnişoarelor Române, care îşi propunea să lupte pentru creşterea gradului de educaţie în rândul femeilor.

Mihail Fărcăşanu i-a publicat biografia în 1947, sub pseudonimul Mihai Villara.

 

Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912 – d. 6 octombrie 2003)

Despre Elisabeta Rizea cu siguranţă că n-au auzit prea mulţi. S-a născut într-o familie de ţărani, în apropiere de Curtea de Argeş şi a fost nepoata fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de Securitate în 1948. Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenţei ţăranului romîn în faţa Evului Mediu comunist. Câţi mai ştiu astăzi că pentru a învinge sătucul de munte Nucşoara trupelor de Securitate şi Miliţie le-au trebuit zece ani şi mobilizarea celui mai mare număr de securişti pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste?

În 1945, după ocuparea ţării de armatele şi consilierii sovietici, Elisabeta Rizea şi soţul ei, Gheorghe Rizea, s-au alăturat Rezistenţei anticomuniste din munţi Muscelului (sud-estul munţilor Făgăraş), sprijinind cu mâncare, haine, unelte, bani şi informaţii grupurile de partizani cunoscute după numele comandaţilor Arsenescu şi Arnăuţoiu.

Elisabeta Rizea a fost arestată pe 18 iunie 1949 şi ţinută în detenţie, fără judecată, doi ani, în faimoasa închisoare din Piteşti, unde a fost pusă in lanţuri şi aruncată într-o celulă de maximă securitate. Comuniştii nu se jucau! Sentinţa pronunţată împotriva ei a fost: 7 ani de temniţă pentru “favorizarea infractorului”. Eliberată în primăvara anului 1958, după 9 ani de detenţie cumplită, Elisabeta a continuat să ia legatură cu ofiţerii şi cu consătenii din Rezistenţă. Când conducatorul rezistenţei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat, în 1961, Elisabeta Rizea a fost reţinută din nou şi condamnată la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată, iar sentinţa i-a fost prelungită cu 25 de ani.

A fost transferată la Mislea, închisoarea centrală a femeilor-deţinut politic şi torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. Rizea a ieşit din închisoare în 1964. Aproape 30 de ani a fost ţinută sub supraveghere strictă şi era chemată mereu la interogatorii, ea şi soţul ei fiind consideraţi “duşmani ai poporului”. 35 de ani mai târziu, povestea femeii a fost publicată în ziarele româneşti şi prezentaă în documentarele despre perioada comunistă.

 

Elisabeta Rizea

Maria Rosetti (n. 1819 – d. 1893)

Prima femeie ziarist din România era “oacheşă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria bine cu însufleţire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea şi îl împrăştia în jurul ei. Cu puţine obiecte rânduia o cameră de-ţi era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai că a prăpădit stofa, dar ieşea ceva graţios şi îi punea o mică garnitură care o deosebea de toate celelalte”, aflăm din corespondenţa familiei Brătianu.

Maria Rosetti a fost modelul picturii “România revoluţionară”, a lui C.D. Rosenthal. O muză nu doar pentru revoluţionari în sine sau pentru lumea artistică, ci şi pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Când revoluţionarii de la 1848 erau urmăriţi pentru a fi arestaţi, Maria le-a fost alături, îndrumându-i pe Dunăre, cu fiica ei de câteva luni în braţe, pe care o botezase Liberté Rosetti. “Mama Rose”, cum era denumită de Sabina Cantacuzino, sau “Gitana”, cum era strigată de Ion C. Brătianu şi Alexandru Golescu, a fost nu doar redactor de succes, ci şi editoarea publicaţei “Mama şi copilul”, revistă literară săptămânală în care apareau articole şi traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicaţii Maria Rosetti coresponda cu micii cititorii şi le oferea sfaturi.

Maria a militat toată viaţa pentru ideea de maternitate şi a organizat diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul “Voinţa Naţională”, care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile românce din generaţia ei. Maria Rosetti a devenit şi personaj de carte, în romanul “Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu.

 

Maria Rosetti

Marina Ştirbei (n. 19 martie 1912, Austria – d. 15 iulie 2001, Franţa)

Fiica prinţului George Ştirbei, nepoata lui George Valentin Bibescu şi verişoara lui Bâzu Cantacuzino, a obtinut brevetul de pilot gr. II, în 1935, după un stagiu la Şcoala de Pilotaj, condusă de Ioana Cantacuzino.

În 1936, Marina a ocupat locul I la primul concurs aerian organizat în România şi a participat la un mare raid în nordul Europei, singură la bordul avionului, pe ruta Bucureşti-Stockholm. A devenit apoi prima româncă ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică. A participat la prima Conferinţă tehnică internaţională de ajutorare aeriană, în1937, la Budapesta. La iniţiativa ei au fost obţinute două avioane sanitare care puteau transporta câte doi răniţi şi o însoţitoare. În 1938, a participat, în calitate de membru în comitetul de conducere al Crucii Roşii Române, la manevrele militare regale din Galaţi, iar după ce a zburat pe un avion sanitar, i-a venit ideea creării unei escadrile sanitare militare, cu personal navigant feminin, după modelul organizaţiei feminine finlandeze “Lotta Svard”.

La 25 octombrie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul Gheorghe Jienescu, a fost constituită Escadrila Sanitară (“Escadrila Albă”), cu sediul pe aerodromul de la Băneasa. Trei aviatoare au fost aduse în noua unitate: Mariana Dragescu, Virginia Thomas şi Nadia Russo. Supranumele “Escadrila Albă” venea de la faptul că avioanele mici, tip RWD-13, de fabricaţie poloneză, au fost iniţial vopsite în alb, având pe aripi şi pe partea laterala a fuzelajului cruci roşii şi tricolorul desenat spre extremităţi. Ulterior, pentru că sovieticii nu ţineau cont de avioanele sanitare şi le bombardau, spre sfârşitul anului 1941 acestea au fost vopsite în culori de camuflaj.

În februarie 1942. Marina s-a căsătorit cu prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu, naşii lor fiind Marta Bibescu şi George Matei Cantacuzino. După instalarea comunismului în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul ei a fost arestat în 1947, iar ea şi cei doi copii ai lor au ajuns să trăiască din vânzarea bunurilor rămase, din mila prietenilor şi din ajutorul Crucii Roşii. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Martei Bibescu, prin intermediul Crucii Roşii.

 

Marina Ştirbei

Menţiuni:

Elena Caragiani-Stoenescu (b. 13 mai1887 – d. 29 martie 1929) – Prima femeie aviator din România a zburat prima dată în 1912, însoţită de instructorul ei de călărie, Mircea Zorileanu. S-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, a dat toate examenele şi a primit, la 27 de ani, Brevetul Internaţional de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat în 22 ianuarie 1914 de Federaţia Aeronautică Internaţională.

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 Bucureşti- d. 17 februarie 1947 Paris) – Scriitoare franceză de origine română, a fost dublă laureată a premiului Academiei Franceze şi a avut o idilă cu regele Ferdinand, interzisă de Casa Regală. A debutat în anul 1886, publicând la Paris volumul “Chants d’Aurore”, premiat de Academia Franceză.

Ella Negruzzi (n. 11 septembrie 1876, Iaşi – d. 19 decembrie 1949, Bucureşti) – Juristă româncă şi figură proeminentă în mişcarea feministă din România, în perioada interbelică. A fost preşedinta Asociaţiei “Emanciparea femeii”. După instaurarea fascismului în Germania, Ella s-a remarcat ca luptătoare împotriva războiului, a făcut parte din organizaţia “Grupul avocaţilor democraţi”, înfiinţată în 1935, a înfiinţat organizaţia “Frontul feminin”, în1936, dar s-a remarcat şi în publicistică.

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 – d. 25 noiembrie 1973) – Sora inginerului Dimitrie Leonida şi prima femeie inginer din lume a fost şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. Membră a Crucii Roşii în timpul războiului, Elisa a fost decorată cu “Medalia de Război a Republicii Franceze”. A fost profesoară de fizică şi chimie, a evidenţiat calităţile bentonitei în filtrarea vinului şi a contribuit la cercetarea bogăţiilor minerale ale României. Din 12 noiembrie 1993, fosta stradă Salcâmi nr. 9 din Bucureşti se numeşte ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.

Zsofia Toma – Prima româncă arheolog a studiat la Cluj, unde a primit titlurile academice. În 1875 a descoperit, în Turdaş, Alba Iulia, locuinţe neolitice, fiind cea care a făcut primele săpături. Situl de aici a dat şi numele “Culturii Turdaş”.

Comments are closed.