Foto: (c) ALEX MICSIK/ AGERPRES ARHIVA

Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit “Nababul” pentru fabuloasa sa avere, preconiza inițial că suma necesară ridicării acestei clădiri era de 400.000 lei (în acea vreme, leul era la paritate cu francul francez). La final, cheltuielile au însumat peste 700.000 lei. La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitați aleși de proprietar cu mare grijă au fost rugați să respecte o serie de reguli: bărbații urmau să poarte toate decorațiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curții regale. Oaspeții de onoare au fost perechea princiară moștenitoare: Ferdinand și Maria.

Îmbinând robustețea stilului baroc cu gingășia rococo și cu elemente Art Nouveau, clădirea respiră și astăzi măreție și opulență. Marmură albă și verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereți lambrisați, ceramică pictată, parchet american de stejar și multe altele, în cele mai opulente stiluri, împodobesc Palatul Cantacuzino. Piesele de mobilier se înscriu în aceeași tendință. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum și sculpturi realizate de Fr. Storck și Em. W. Becker. Palatul era recunoscut în Bucureștiul de altădată prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino împreună cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele și audițiile muzicale, la care George Enescu era un obișnuit, erau binecunoscute și se bucurau de prezența numelor sonore din aristocrația română și străină.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

După moartea “Nababului”, clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soției sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul — cunoscut și sub numele “Palatul Cantacuzino” — a găzduit în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, președinția Consiliului de Miniștri.

Între 15 aprilie 1943 și 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne.

Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice. În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu; iar la Paris George Enescu înceta din viață. În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Enescu”, dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu național. Actul de donație din 1967 oferea Muzeului ”George Enescu” întreaga clădire, deși Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, își avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, în subordinea căruia Muzeul ”George Enescu” trebuia să fie permanent.

Palatul Cantacuzino în 1956
Foto: (c) BOTEA/ AGERPRES ARHIVA

Muzeul expune documente și obiecte personale ale muzicianului, aici se află, alături de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome și medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii Franceze de Onoare.

Edificiul — declarat monument de arhitectură — are patru niveluri: un subsol înalt alcătuind soclul construcției, un parter cu ferestre în arc de cerc și cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Fațada sa are ca element dominant intrarea, ușor decroșată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră și ocrotită de o marchiză în formă de scoică.

Intrarea în Palat, străjuită de leii din piatră
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Interior al Palatului Cantacuzino, 2009
Foto: (c) LIVIU SOVA/ AGERPRES ARHIVA

Dintre spațiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont și G.D. Mirea și coloane de marmură roz.

AGERPRES/(Documentar — Marina Bădulescu, redactor foto: Vlad Rușeanu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)