Un amfiteatru roman a fost descoperit la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Florin COPCEA / AGERPRES FLUX

Consolidarea stăpânirii romane în Peninsula balcanică la sfârșitul secolului I î.Hr., a făcut ca Imperiul roman să se fixeze definitv pe malul drept al Dunării. Această apropiere a romanilor de triburile geto-dace de la nordul Dunării a contribuit la dezvoltarea relațiilor de schimb dintre aceștia. După ce împăratul Tiberiu a transformat Moesia în provincie romană, în anul 15 d.Hr., a început construirea drumului militar din Cazanele Dunării.

Expedițiile legiunilor romane pe teritoriul Daciei, care pătrundeau prin teritoriul mehedințean de azi, au culminat cu cele două războaie (101-102 și 105-106 d.Hr.), punând stăpânire pe aceste meleaguri o perioadă de 165 de ani. După încheierea primul război dintre daci și romani (101-102), aceștia din urmă au concentrat trupe și materiale și au început construirea unui gigantic pod peste Dunăre la Drobeta. Punctul Pontes-Drobeta a fost ales ținânu-se seama de necesitățile strategice, economice și tehnice ale Imperiului și ale noii provincii Dacia. Construcția terminată în 105 d.Hr., avea 1.135 m lungime, 14,55 lățime și 20 de piloni în apa Dunării, fiind una dintre mai îndrăznețe lucrări de inginerie romană ale renumitului arhitect Apolodor din Damasc.

Picior pod construit de Apolodor din Damasc

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

În timpul stăpânirii romane, datorită prezenței unor importante drumuri care traversau teritoriul actual al județului Mehedinți, s-au dezvoltat mai multe așezări, printre care Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Dierna (Orșova), Ad Mutrium (azi Butoiești) ș.a.

În jurul anului 324, împăratul Constantin cel Mare reactivează politica de cucerire și consolidare a stăpânirii romane la nord de Dunăre. În cadrul acestor acțiuni a fost construit marele val de pământ, cunoscut sub numele de ”Brazda lui Novac”, care pornea de la gura râului Topolnița, traversa Oltenia și Muntenia prin zona subcarpatică până la Mizil.

Ruinele castrului roman de la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Chiar dacă în secolele IV-VII populația autohtonă daco-romană a avut de înfruntat atacuri ale popoarelor migratoare, stabilitatea sa în perioada secolelor VIII-XI, a fost demonstrată de descoperirile arheologice de la Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Ostrovu Banului, Ostrovu Mare ș.a. (așezări de tip rural cu bordeie, ceramică, unelte de fier, podoabe din bronz etc.).

Izvoarele documentare ale Evului Mediu, între care Gesta Hungarorum, cronica notarului Anonymus al regelui Bella al IV-lea, cât și lucrarea cu caracter hageografic ”Legenta Santi Gerhardi Episcopii” îi menționau pe românii din Banat sub numele de vlahi, fiind organizați politic, având așezări, conducători (voievozii Gelu, Glad și Menumorut) și cetăți întărite, precum Orșova (Castrum Urscia).

Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205-1235), a luptat sub zidurile Vidinului, cucerind vechiul pământ românesc al Țării Severinului, organizându-l ca ”Banat”. Cel dintâi ban de Severin amintit este Luca (1233). Slăbirea influenței bulgare, dar și a celei maghiare, a constituit un prilej potrivit pentru întărirea organizațiilor românești dintre Carpați și Dunăre, al cărei rezultat a fost recunoașterea lui Basarab I ca mare voievod al Țării Românești. Vlaicu Vodă (1364-1376) a fost ban al Severinului în 1366, fiind ctitor al Mănăstirii Vodița.

Cetatea Severinului se află în parcul Dragalina din orașul Drobeta Turnu — Severin


Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Mircea cel Bătrân a reintrat în posesia Severinului în 1389, intitulându-se și al ”Banatului de Severin domn”. A întemeiat o dregătorie special cu caracter militar ”Bănia Severinului”. Aici s-a întâlnit Mircea cu Sigismund regele Ungariei, în 1406, pentru a pune bazele unei alianțe și a hotărî măsurile ce trebuiau luate împotriva pericolului turcesc. După 1432, misiunea apărării Dunării este încredințată lui Iancu de Hunedoara, care este și Ban al Severinului.

După căderea Constantinopolului, în 1453, atacurile turcești asupra cetăților dunărene necucerite (Belgrad, Severin) se întețesc. În 1521, Soliman Magnificul cucerește Belgrad, iar în 1524, Severin.

După 1495, când la Craiova este atestată documentar o bănie a întregii Oltenii, în cetatea de la Strehaia a continuat să funcționeze o bănie de Mehedinți, subordonată celei de la Craiova. Această bănie a jucat un rol militar important (până la sfârșitul secolului al XVI-lea), în politica voievozilor români, de apărare a țării.
Unul dintre cele mai remarcabile momente, în această perioadă, l-a constituit, și pentru Mehedinți, domnia lui Mihai Viteazul. Marele domn a inclus în acțiunile sale politice și militare și Oltenia, supranumită, la acea vreme, ”Țara Mehedințiului”, deoarece acest județ se întindea până la Predești lângă Craiova, până dincolo de Calafat, la Dunăre, și până dincolo de Rogojel și Ciuperceni, înspre Gorj.

Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XVII-lea, Mehedinți și, respectiv, Cerneți devin loc de popas și tabără pentru domnitorul țării și oastea sa chemată să ia parte la luptele angajate de otomani spre centrul Europei. Totodată, transformarea Timișoarei și a împrejurimilor în pașalâc turcesc la 1658, apoi a Orăzii, au sporit temerile voievozilor și partidei boierești care se formase. În acest context, în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Radu (1658-1659) ființează, la Cerneți, una dintre căpităniile de margine ale țării, iar așezarea cunoaște o însemnată dezvoltare, devenind oraș și reședință a județului până la 1841.

Ridicarea acesteia la rang de mare căpitănie de către voievodul martir Constantin Brâncoveanu a fost motivată de faptul că țara trebuia apărată, mai ales în partea sa vestică, aflată în calea armatelor otomane spre Viena, și după 1683, în calea armatelor imperiale habsburgice.

Lupta de interese și războaiele dintre cele trei mari imperii vecine — otoman, țarist și habsburgic — au avut în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, urmări din cele mai grave asupra Mehedințiului. Județul a devenit câmp de luptă pentru confruntările militare din zona strategică a Porților de Fier și a Dunării, a fost prădat și ars. Între 1718 și 1739, teritoriul mehedințean, împreună cu întreaga Oltenie, s-au aflat sub dominație habsburgică.

Conducătorul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, dar și cei mai mulți panduri din oastea sa erau mehedințeni. În 1826, sub comanda căpitanului Lupu Mehedințeanu, locuitorii acestor meleaguri au continuat lupta împotriva asupririi naționale și sociale. Înrolați în armata tânărului general Gheorghe Magheru, mehedințenii au înfruntat, în 1828, pe turci la Sisești, dar și în alte localități ale județului.

După Pacea de la Adrianopol (1829), datorită relațiilor comerciale externe tot mai intense, precum și a poziției geografice pe Dunăre, județul Mehedinți începe să se dezvolte în mod armonios din punct de vedere economic și social-cultural.

Începutul revoluției de la 1848 și citirea proclamației de la Islaz au avut un puternic ecou și la Mehedinți. În cadrul armatei conduse de generalul Gheorghe Magheru s-a format un contingent de 1.300 de mehedințeni, însă sub presiunea armatelor ruso-turce, tabară militară a fost dizolvată. Chiar dacă a fost înăbușită, revoltele împotriva nedreptăților au fost continuate.

Unirea Principatelor Române a fost primită cu mult entuziasm de mehedințeni, la Turnu Severin și Cerneți. Și primirea domnului Al. I. Cuza la 25 iunie 1859, când a vizitat județul, și a principalului său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, aflat de asemenea în vizită în județ, în 1864, au fost întâmpinate cu tot atât de mult entuziasm.

Participanți activi la războiul de independență, mehedințenii s-au distins în mod deosebit pe câmpurile de luptă de la sudul Dunării. În bătăliile de Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan numeroși soldați s-au remarcat prin curajul lor.

Patru decenii mai târziu, în anii grei ai Primului Război Mondial, ostașii din Mehedinți au luptat cu eroism la Orșova și Cerna, în Munții Mehedințiului, în câmpia Severinului, la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, județul Mehedinți a fost grav afectat, atât uman, cât și material. La 26 august 1944 au loc lupte grele la Turnu Severin, iar între 26-28 august a avut loc eliberarea Orșovei, în contextul actului de la 23 august 1944, când Armata Română a început lupta de eliberare a teritoriului național. În septembrie 1944 au loc luptele de apărare a Clisurii Dunării, dar și a fruntariilor naționale din această parte a țării.

În ceea ce privește organizarea teritorial-administrativă a țării, județul Mehedinți apare atestat documentar, pentru prima oară, la 27 ianuarie 1483, iar până în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea figura drept cel mai mare județ (între toate cele 17) al Țării Românești.

După 1838, peste 50 de sate ale județului Mehedinți, învecinate județelor Dolj și Gorj, au fost arondate acestora, micșorându-i substanțial suprafața. Totuși, în 1878, județul Mehedinți (cu reședința la Turnu Severin din 1841) se situa pe locul 4 ca mărime între județele țării.
O dată cu împărțirea pe regiuni a țării în 1950, fostul județ Mehedinți (5.320 kmp), cu opt plăși, trei orașe și 428 de sate, a devenit regiunea Severin, cu reședința la Caransebeș, în 1952 a intrat în componența regiunii Oltenia, iar la 17 februarie 1968 a redevenit județul Mehedinți, cu reședința la Turnu Severin (numit din 15 mai 1972 Drobeta-Turnu Severin) — dată la care orașul a fost declarat municipiu.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor arhivă foto: Vlad Rușanu; editor: Marina Bădulescu)