Foto: (c) pilotmagazin.ro

La hotarul dintre Călimănești și Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalță o vilă impunătoare, un mic castel care în vederile de epocă domina Valea Oltului și care astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezărește printre copacii cu care pădurea a copleșit locul. Este Vila Cantacuzino pe care comuniștii au botezat-o Vila “23 August’, completând astfel istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperișului său.

Vila Cantacuzino în perioada interbelică
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Vila a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care începând cu secolul al XVII-lea a dat Tării Românești și Moldovei mai mulți domnitori.

Ion (Iancu — Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploiești în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Șerban Cantacuzino, având ca strămoș pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparținea ramurii Cornenilor. Nu știm când a ajuns prima dată la Călimănești dar îl regăsim cu siguranță implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al șantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase și la construirea căii ferate Ploiești-Sinaia-Predeal sub supravegherea lui Anghel Saligny și la cea de la Buzău la Mărășești. Tot el construiește prima fabrică de ciment “Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

“Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino a cărei naștere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soție a lui I.G. Cantacuzino”, spune Fenia Driva, bibliotecară și scriitoare care s-a ocupat de cercetarea fondului “Ioana Cantacuzino’ de la Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vâlcea.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Ioana Cantacuzino își petrece copilăria la Călimănești, unde face și Școala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al școlii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură, și în mod deosebit de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fișe și notițe, precum și o corespondență bogată, păstrată la Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul “Ioana Cantacuzino’.

Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă care obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internaționala, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumește “Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.

”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Șerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moștenit la Călimănești, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcția pentru Cultură Vâlcea. 

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și în final este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce anterior fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese “Duduia’, acum era considerată “spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată iar ei i s-a repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.

În cartea “Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu și-a găsit liniștea. “Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat încă o dată țărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.

Vila Cantacuzino
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”, spune Rizea.

Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva micul oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu calești, vara și sănii, iarna. Mai sunt și altele strânse ca o colecție de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)