Foto: (c) facebook.com/RohiaMaramures

De mănăstirea Rohia se leagă destinul actualului arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, IPS Iustinian Chira (93 de ani), dar și a scriitorului-monah Nicolae Steinhardt.
O vreme a cochetat cu ideea unei mutări pentru a scrie la Rohia și regretatul poet Ioan Alexandru, care a finanțat prin anii ’70 construcția cunoscută sub numele de ‘casa poetului’, în care au trăit câțiva ani monahul Nicolae Steinhardt, dar și alți viețuitori ai lăcașului de cult.

“Rohia rămâne o emblemă a Maramureșului care se remodelează la nevoile creștinilor, dar impune și un concept cultural firesc bisericii prin implicare și dăruință. Anual, organizăm împreună cu frații mănăstirii Rohița tabere de pictură, sculptură și fotografie pentru tineri, iar în colaborare cu editura Polirom (Iași), tipărim integrala operei Steinhardt. Contribuția noastră e una cât se poate de benefică, vine în sprijinul iubitorilor culturii cât și a tinerilor atrași de viața creștină’, a spus starețul Mănăstirii Rohia, arhimandritul Macarie Motogna.

Legenda mănăstirii povestește că preotul Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul Rohia, a ridicat mica biserică a mănăstirii în memoria fiicei sale Anuța, pe care a pierdut-o la vârsta de 10 de ani, după ce aceasta i-a cerut preotului în vis să ridice lăcașul de cult la poalele Dealului Viilor din apropierea satului Rohia, lucru care s-a și întâmplat. La ridicarea micii bisericuțe din cărămidă, pământ și lemn, acum demolată, preotul a fost sprijinit de sătenii și oamenii de dare cu mână ai vremii, în condițiile economice dificile de după Primul Război Mondial. Actul funcțional trimis de ctitor, preotul Gherman, Episcopiei Clujului din 18 iunie 1925, stipulează: ‘mănăstirea a fost dată, canonic, sub jurisdicția Eparhiei; prin construirea ei, a fost preamărit Dumnezeu care alină suferințele oamenilor, și acest locaș de cult este prim așezământ de acest feliu, în Ardealul alipit’.

Bisericuța de mici dimensiuni a fost construită pe un pisc muntos cu fața îndreptată spre răsărit, iar pe frontonul pridvorului de la intrare a fost pictată fresca ‘Adormirea Macii Domnului’. Interiorul bisericii a fost numai tencuit și văruit, însă cu trecerea anilor pe pereți s-au adunat icoane cu scene din viața Mântuitorului Iisus Hristos, icoane cu sfinția și icoane praznicale. Până la demolarea bisericuței, ornamentația interioară a fost asemănătoare caselor de rugăciune din care făceau parte altarul și mica turlă din lemn învelită cu șindrilă.

Sfințirea bisericii a avut loc pe 15 august 1926 și, potrivit presei vremii de la Cluj, a fost un moment de mare bucurie pentru ortodocșii transilvăneni, slujba fiind oficiată de episcopul Clujului, Nicolae Ivan, înconjurat de 36 de preoți din ținutul Maramureșului, Bistriței, Lăpușului și Clujului. Corul Catedralei din Cluj s-a deplasat la Rohia pentru a participa la sfințire, iar publicațiile timpului au estimat că peste 10.000 de persoane au participat la slujba religioasă.

Documentele lăcașului din Rohia susțin că prin aprobarea Sfântului Sinod hramul a fost stabilit pe 15 august, de Sfântă Maria, și așa s-a reînnodat firul tradiției monastice ortodoxe în Transilvania după 217 ani de pauză.

Între anii 1940-1944, lăcașul de cult este administrat de numai doi călugări, după ce câțiva dintre viețuitori aleg să părăsească mănăstirea după cedarea Transilvaniei spre Ungaria prin Dictatul de la Viena. După război, viața monahală reintră pe făgașul normal, însă prin anii ’50, de această dată sub comunism, odată cu reducerea numărului de călugări, în mănăstire rămâne pentru o perioadă de timp administrator și preot pe atunci tânărul Iustinian Chira, acum arhiepiscop al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. La numai 23 de ani, Iustinian avea să devină starețul Rohiei în vara anului 1944, iar timp de aproape 30 de ani a avut una dintre cele mai îndelungate stăreții în care a promovat munca, a construit și s-a rugat împreună cu credincioșii

Pe când era stareț la Rohia, Iustinian Chira a cultivat o frumoasă prietenie cu cel care avea să devină faimos peste ani: poetul Ioan Alexandru. Corespondența dintre cei doi, publicată de Iustnian Chira la începutul anului 2000, avea să scoată la lumină dorința poetului de a se retrage temporar la Mănăstirea Rohia pentru a crea. De altfel, poetul a finanțat din bursa sa germană de studii o parte din construcția unei case obișnuite cu etaj care avea să capete numele de ‘casa poetului’, în care el nu avea însă să locuiască vreodată. Apoi relațiile dintre cei doi s-au răcit, iar la moartea sa poetul avea să fie îngropat la mănăstirea Râmeți, în județul Alba.

La recomandarea filosofului Constantin Noica, după mai multe pelerinaje prin anii ’70, avea să se decidă pentru a rămâne la mănăstirea Rohia fostul deținut politic, convertit la ortodoxie, scriitorul de origine evreiască Nicolae Steinhardt. Timp de nouă ani cât a trăit la Rohia, Steinhardt avea să fie tuns în monahism, deși Securitatea n-ar fi dorit acest fapt. Pe lângă participarea la programul bisericii, el avea să pună la punct celebra bibliotecă care numără peste 45.000 de volume. În martie 1989, monahul Nicolae, așa cum era cunoscut după numele de botez, avea să se stingă din viață pe patul de spital din Baia Mare, sub privirea unuia dintre cei mai devotați prieteni, Florian Rasmoș.

După 1989, faima mănăstirii Rohia a crescut după ce mass-media a început să prezinte trecutul evreului convertit la ortodoxie în temnițele comuniste, Nicolae Steinhardt, iar obștea a început să organizeze anual întâlniri în cinstea lui.

Administrația Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului a demarat, în urmă cu cinci ani, un ambițios proiect arhitectonic: construcția unui centru cultural dedicat memoriei scriitorului monah, menit să deservească o serie de activități culturale, teologice, studiilor și diferitelor manifestări legate de biserica ortodoxă.

Se poate spune că astfel, dintr-o mănăstire modestă, cu aer bătrânesc îmbietor, Mănăstirea Rohia s-a transformat în ultimii 20 de ani într-o citadelă a monahismului transilvan.

AGERPRES/(AS — autor: Leontin Cupar, editor: Marius Frățilă)