Tradiția Ignatului — tăierea porcului
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ziua de 20 decembrie este cunoscută și sub numele “Ignatul porcilor”, când mulți români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiții, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun și celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ioan. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre anul vechi și anul nou, se sconta pe funcția regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o noua viață se naște, aceea a noului an.

În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstițiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi și anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial anul nou în lumea romană: începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu putea depăși apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toți membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie și de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuțite bine ascuțite, o butelie de gaz sau paie — pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină și șoric.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Bărbații sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiția cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar și gospodăria este sfințită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaților, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat și se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat.

Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un țol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunțe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casă.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ion Creangă povestește în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: “La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

Femeia, de obicei, se ocupă de împărțirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuțitul pe fruntea animalului, zicând ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoși” și termină de tranșat porcul.

Se pune deoparte carne pentru cârnați, caltaboși, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până și picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul știe să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice nație din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi și coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră și slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toți vor degusta la masa din ziua Nașterii Domnului.

După tranșarea și sortarea cărnii, gospodina casei pregătește o masă, numită tradițional “pomana porcului”, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjește carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părțile porcului: mușchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face și o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toți mesenii și, in mijlocul mesei, pune și un castron cu murături.

De obicei, masa se așează în curte, în fața casei, se mănâncă în picioare și, alături de mâncare, se bea țuică fiartă.

Pomana porcului se împarte comunității, săracilor, dar mai mult apropiaților. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele și adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.

Prepararea specialităților de Crăciun din porc
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile și tradițiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează: cârnați, piftie, tobă, caltaboși, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineața de Crăciun, o parte din ele sunt împărțite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morții familiei.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Obiceiuri și superstiții
În tradiția românească întâlnim o serie de obiceiuri și superstiții legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toți membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineața la păsări.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se păstrează, pentru că se spune că este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curții.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui și se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfințită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se folosește și pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor și vițeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji și farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.

Sângele animalului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.

Părul de porc se păstrează și cu el se afumă copiii atunci când se crede ca sunt deochiați. Cu el se afumă și adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiția spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării și preparării specialităților din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci — spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei — atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătorii.

Dacă în inima porcului se găsește mult sânge ”înghețat”, este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

În anumite zone ale țării, este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc și să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceștia să crească rumeni și sănătoși. Fetele din casă ședeau deoparte și, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenți, furau sânge și se stropeau pe frunte ori își desenau dorințele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curățenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

În casă este adusă mai întâi căpățâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat și Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos”, cu miere și nuci, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ținută cu sfințenie de femeile însărcinate, pentru a naște prunci întregi la trup și minte.

Pedepsele aplicate celor considerați vinovați de nerespectarea interdicțiilor — căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare — erau atribuite unei divinități răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă și cu apucături de căpcăun, “mânca lumea”.

În același timp, în poveștile ce circulau în satul din sudul Moldovei, la începutul secolului al XX-lea, ea apărea ca o ființă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acțiunile ei malefice și a o împiedica să se apropie de casă, femeia “ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopții, în curte și să imite cântecul cocoșului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoșului, Inatoarea se retrăgea speriată. Așadar, în acest ceremonial, se sconta pe funcția protectoare a cocoșului — chiar dacă era vorba numai de imitarea sunetelor lui — care, în calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă și să stingă focul, ca Inatoarea să nu fie atrasă de lumină și să revină. Ea căuta lumina focului, întrucât locul pe unde putea intra era hornul casei. Dacă era întuneric, ea nu reușea să găsească calea de acces către interiorul locuinței și pleca definitiv. Dar, până să părăsească satul, ea încerca să se răzbune pe oricine îi ieșea în cale. De aceea, se spunea că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind încărcate cu energie, obiectele metalice puteau ține la distanță de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, împiedicând-o să se apropie de cel pe care îl întâlnea în peregrinările ei diurne sau nocturne pe pământ.

După credințele comunităților rurale din Banat, Inatoarea putea fi împiedicată să se apropie de casă dacă în dimineața de Ignat, după ce se tăia porcul, se înconjura de trei ori curtea cu o cârpă aprinsă. Fumul degajat de cârpa aprinsă o forța să se îndepărteze.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)