Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FLUX

Dacă depresiunea Horezu constituie un centru ecumenic și cultural românesc, străbătut de axa sfintelor mănăstiri Hurezi, Bistrița și Govora, adevărate școli și tipografii de carte veche, regiunea Olănești aduce cu sine un alt culoar spiritual, mituri și legende, spiritualitate și noblețe. Nu mai puțin de patru mănăstiri urcă spre munte din Valea Cheii, până sus, în adâncul pădurilor de fag ale Munților Căpățânii. Acestea sunt Sărăcinești, Iezer, Pahomie și Pătrunsa, dispuse ca niște trepte spre cer, unde pelerinii merg alături de apele reci ale râului Cheia.

După ce pelerinul trece de sfântul schit Iezer, locul unde în urmă cu sute de ani s-a produs cel mai crud asasinat, zeci de călugări fiind omorâți pentru a destăinui locul unde a fost îngropată comoara lui Mihai Viteazul, drumul se afundă în pădurile din Munții Căpățânii, ajungând la un lăcaș de cult despre care nimeni nu știe când a fost zidit — Pahomie sau ”schitul haiducilor”. Biserica centrală este pe trei sferturi acoperită de stânca sub care a fost construită. Este o biserică simplă, sub formă de navă cu un pridvor mic și sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă.

Lăcașul de cult se află la poalele Muntelui Buila din Masivul Căpățânii, pe Valea Cheii, la 7 km. de schitul Iezer, pe drumul care duce apoi la Schitul Pătrunsa, ”schitul copiilor” cum mai este cunoscut.

Istoria schitului Pahomie este păstrată de memoria celor bătrâni de la poalele muntelui, fiindcă date scrise despre începuturile lui nu s-au păstrat. Nici măcar pomelnice, “e ca și cum Dumnezeu l-a ridicat, fără să spună nimănui”, spune istoricul vâlcean Ion Popescu.

”După tradiție, schitul ar fi fost durat în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către postelnicul Popa, devenit în călugărie Pahomie, feciorul stolnicului Iordache Pâșcoveanu’, Valeriu Anania în lucrarea sa ”Cerurile Oltului’. Iordache Pâșcoveanu, căsătorit fiind cu Ancuța, fiica lui Preda Brâncoveanu, era prin urmare, unchi al marelui voievod.

Dar ca în toate poveștile Căpățânilor, există și o altă legendă, spune istoricul Ion Popescu, care leagă începuturile schitului de amintirea banului Barbu Craiovescu, unchi al domnitorului Neagoe Basarab și întemeietor al Mănăstirii Bistrița. Se spune că Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistrița, pe care a pus tunurile și i-a smuls până și copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoțitorii banului se afla și căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus așa deoarece “pribegii au zăbovit mai mult timp aici și pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur’, spune prof. Ion Popescu. Cei doi ar fi întemeiat schitul drept mulțumire că au supraviețuit ascunși în acest loc.

Prezența unui haiduc la ridicarea unui schit, păstrată în memoria colectivă, este explicată de Valeriu Anania în cartea menționată mai sus: “(…) o ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Țara Jianului și a Vladimirescului. Zice-se că peștera de deasupra schitului — azi năpădită de trunchiuri și rădăcini — slujea odinioară drept adăpost a haiducilor (…) După un veleat de hoție și omor, ei își schimbau numele și, în parte năravurile, călugărindu-se”.

Așadar, schitul Pahomie se pare că a fost întemeiat de haiduci, schimbând astfel imaginea acestor hoți de codru, pentru că acești fugari după ce “oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, spune prof. Popescu. Este astfel o imagine care vine să îmblânzească figura tâlharului valah care la bătrânețe schimba pușca cu sutana călugărească, venind spre Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor din vremurile de răzvrătit.

Primele date scrise despre schit apar în două documente: în 1793, pe timpul domnitorului Alexandru Moruzi și în 1798, pe timpul lui Constantin Hangerii. În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului se consemnează că biserica schitului era total ruinată, iar în 1945 se mai zăreau doar o parte din zidurile roase de vreme și temeliile a trei chilii, adaugă profesorul Ion Popescu.

Schitul haiducilor a fost readus la viață de ieromonahul Veniamin de la Schitul Pătrunsa, cu sprijinul preotului Boboacă, a locuitorilor din Bărbătești, a preoților și protopopului din Horezu, episcopului Iosif al Râmnicului și Argeșului și al patriarhului Justinian.

Denumirea pe care o mai are lăcașul, schitul de la Izvorul Frumos, are legătură cu o cascadă din apropierea bisericii centrale. De altfel întreg complexul monahal este așezat într-o căldare de munte, pe malul Cheii. De aici, drumul se duce spre inima munților, în sălbăticie. Pahomie este hotar pentru mulți pelerini pentru că mergând mai departe pădurea devine tot mai deasă, mai întunecată, iar apele râului Cheia devin repezi și aleargă din cascade în cascade, acolo unde doar vulturii se încumetă să trăiască.

“În acești codrii au trăit și s-au născut poveștile haiducilor fioroși, spaima poștelor și conacelor boierești din zona Olănești, care, la vârsta senectuții, și-au ascuns definitiv viața de blam sub crucea sfântă a lui Hristos”, încheie povestea schitului Pahomie, istoricul vâlcean.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)