Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Această perspectivă, precum și faptul că așezarea cunoscuse, datorită poziției sale de graniță și vamă, o dezvoltare mai rapidă decât alte orașe ale Moldovei, a făcut ca în Focșani să existe oameni cu bani, care, la unison cu autoritățile centrale, recunoscătoare pentru rolul jucat de oraș în crearea României, dar și în spiritul național patriotic ce a animat în următoarea jumătate de veac după 1859 societatea românească, să contribuie la ridicarea unor monumente de arhitectură urbană. Din fericire, în comparație cu multe alte localități ale țării, acestea au constituit obiectul unei preocupări cvasipermanente de conservare din partea localnicilor. Ca urmare, și astăzi clădiri impresionante ca valoarea arhitecturală și artistică fac din Focșani un agreabil loc de popas turistic pentru descoperirea ori reîmprospătarea amintirilor și valorilor culturale din anii de glorie ale națiunii române 1859-1918.

Creațiile vechi arhitectonice din Focșani sunt, în același timp, mărturii ale continuității, originalității și specificității civilizației românești din zonă, precum și filonului european al acesteia. Despre câteva aceste edificii, cu o istorie încărcată și imagine actuală tonică, va fi vorbire și în rândurile următoare.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

“După un drum prin șes… iată Focșanii… Străzi minunate… frumoase clădiri administrative printre care se deosebește o Prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german”, mărturisea pe la 1932 Nicolae Iorga. De la renumitul istoric și om de cultură român până la Nicolae Titulescu, toate marile personalități politice, culturale și de conducere ale țării și-au adus contribuția la îmbogățirea istoriei acestei clădiri.
La început, în acest edificiu a funcționat Prefectura ținutului Putna, apoi Prefectura Vrancea, iar din 1977 edificiul găzduiește Primăria Focșani. Și astăzi acest edificiu, declarat monument istoric, reprezintă una dintre construcțiile de referință ale orașului. Amplasată pe trei paliere, demisol, parter și etaj, cele peste 80 de încăperi, printre care și două mari săli de ședințe ori ceremonii, edificiul este creat din punct de vedere arhitectural în stilul tradițional românesc specific clădirilor ridicate în ultima pătrime a secolului al XIX-lea și primele trei decenii din cel următor. Cel mai atrăgător și mai interesant element de construcție este desenul de pe țigla acoperișului. O compoziție decorativă având motive populare realizată de pictorul Elena Stoiciu.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Unui erou al Războiului de Independență din 1877, maiorul Gheorghe Pastia, îi datorează Focșaniul două edificii, Teatrul Municipal și Ateneul Cultural, ce se constituie și astăzi în podoabe de arhitectură și focare culturale ale municipiului.

“Subscrisul maior G. Pastia, ca urmaș al unei vechi familii din Focșani, (…) văzând necesitatea viu simțită de toți concetățenii mei de a avea un local propriu de teatru, clădire care pe lângă că ar fi o podoaba a orașului, dar va fi și un templu de educațiune și cultivare a sufletului (…) ar contribui mult să înalțe spiritul și sentimentul național al concetățenilor mei. În acest scop donez, prin acest act, orașului Focșani (…) suma de trei sute mii lei”, scria eroul mecena din Focșani în actul de donație făcut la 3 martie 1908, document al cărui original se păstrează la filiala Vrancea a Arhivelor Naționale ale României. În schimbul acestui dar făcut urbei sale, maiorul dorea ca terenul necesar construcției să fie pus la dispoziție gratuit de autorități, edificiul să poarte inscripția “Teatrul Maior Gheorghe Pastia”, iar familiei sale să-i fie destinată o lojă pe care să o frecventeze descendenții săi până la a cincea generație. După decesul său și al soției, edificiul urma, conform dorinței ctitorului său, să devină și să rămână proprietatea “comunității” din Focșani.

Potrivit documentelor vremii, ale căror copii se află în posesia conducerii de astăzi a teatrului, Comisia de concurs pentru alegerea proiectului localului de teatru, alcătuită din maestrul actorilor din acea vreme Constantin Nottara, inginerul arhitect Ion Mincu și Gheorghe Băicoianu, finanțist, a reținut din cele patru proiecte prezentate lucrarea inginerului arhitect Constantin Ciugolea. La 11 septembrie 1909 se pune piatra de temelie a construcției teatrului în prezenta primului-ministru, ministrului industriei și comerțului și ministrului justiției. Cu acest prilej, a fost emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului, maior Gheorghe Pastia, al primarului orașului I.G. Poenaru, al inginerului arhitect Constantin Ciugolea și a antreprenorului arhitect Sebastian Vasilescu.

După mai multe momente de impas, ca urmare a lipsei de fonduri, depășite prin noi donații făcute de familia Pastia, la 21 noiembrie 1913, în prezența autorităților locale, a donatorului și a unor artiști importanți din acea perioadă are loc inaugurarea edificiului cu spectacolul “Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, în montarea Companiei Dramatice a Teatrului Național din Iași, aflată sub conducerea lui M. Sadoveanu.

“Posteritatea îi va venera memoria așa cum se cuvine acestui om devotat binelui obștesc și desbrăcat de lăcomia de avere. Noi, însă, care trăim astăzi în jurul său suntem fericiți că-i putem aduce cele mai sincere și mai vii mulțumiri pentru opera sa (…) răsplata demnei și patrioticei sale abnegațiuni”, spunea primarul Focșaniului, Th. M. Bassarabianu, în1913, la inaugurarea Teatrului maiorului Gheorghe Pastia.

Publicul prezent la spectacolul inaugural a rămas uimit de stucatura bogată în ornamente și acoperită cu foiță de aur, conținând elemente de baroc și renascentiste. Sala de spectacole avea, însă, drept principală caracteristică o acustică perfectă datorata construcției sale în stilul teatrelor naționale din Odesa și Berlin. Mecanismul de scenă, mobilierul, pictura și partea decorativă sunt realizate după modelele din Berlin, Viena, Paris și Bruxelles, ca urmare a unor deplasări pentru documentare finanțate tot de filantropul din Focșani.

De la primul spectacol și până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial se bucură de foarte multă popularitate atât în țară, cât și peste hotare, fiind cunoscut ca unul “pilot” pentru cultura românească. Spre acest lăcaș de cultură minunat, ce împrumuta la scară mai mică interioarele impresionante al Teatrului de Operă din Odesa, vor gravita actori de prestigiu, care se vor afla în distribuția unor piese de teatru din repertorii de valoare mondială, dar vor concerta și renumiți muzicieni români între care George Enescu și tenorul Nicolae Leonard.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Începând cu 1923 ctitorul Teatrului din Focșani, supărat pe faptul că autoritățile admiseseră în incinta clădirii activitatea unor asociații având caracter religios ori filantropic, iar sala mare fusese pusă la dispoziția cinematografului local, creându-se importante deteriorări, Gheorghe Pastia a cerut primăriei, în 1928, dreptul de a controla aceasta activitate. El atenționa asupra stării deplorabile “de murdărie și de neîngrijire ce se afla la acest edificiu cultural”.

Maiorul Pastia a revenit în 1929 cu un ultim document, prin care spera să trezească “indolența și reaua voință” a autorităților timpului. Și-a scris testamentul, prin care lăsa, totuși, darul său de suflet, “copilul său”, Teatrul Municipal, în proprietatea exclusivă a Primăriei Focșani. Aceasta realizează o primă lucrare de restaurare abia în 1978, fără a se consolida în suficientă măsură structura de rezistență a clădirii. Lucrări de reabilitare substanțială au fost începute în anul 1992 și finalizate în 1994, urmărindu-se includerea edificiului cultural în categoria monumentelor istorice de interes național categoria “A”.

Maiorul Gheorghe Pastia, focșăneanul care își pusese, mai întâi, viața în slujba cuceririi țării independenței României în 1877, după 1886 și-a dăruit mare parte din avere și întreaga putere de muncă pentru realizarea Teatrului Municipal, a mai contribuit cu energia și banii săi la ridicarea unei a alte construcții ce dă, și astăzi, personalitate indiscutabilă Focșaniului: Ateneul Popular.

În secolul al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, noțiunea de “Ateneu” desemna “așezămintele în care oamenii de litere și științe fac cursuri și lecturi publice, însă neoficiale”, având menirea de a contribui la propășirea culturală a unei comunități și prin susținerea unor manifestări artistice, editarea unor publicații, înființarea de școlii pentru adulți ori școlii de muzică.

Cu începere din 1926, efortul financiar al filantropului Pastia s-a canalizat și în direcția construirii unui local pentru Ateneul Popular din localitate. S-a ocupat de procurarea materialelor, a încheiat angajamente cu maiștri, a efectuat plăți, a supravegheat și a condus lucrările pe șantier. La 29 mai 1927, în interiorul perimetrului Pieței Unirii de astăzi, a avut loc depunerea pietrei fundamentale la Ateneul Popular în prezența ministrului de interne Octavian Goga, a lui Vasile Goldiș, Petru Groza și altor senatori, deputați, prefecți și primari.

Construit în stilul românesc de un grup de arhitecți coordonat de renumitul Ion Mincu și în componența căruia mai intrau Petre Antonescu, Sebastian Vasilescu, Frederich Hamel, recepția Ateneului Popular a avut loc, însă, din cauza dificultăților financiare și războiului, abia în anul 1945. Accesul în clădire, a cărei construcție prevăzută cu subsol, parter și etaj este ridicată pe temelie de piatră, se face trecând o ușă în patru canate. Din holul principal, se ajunge fie în sala mare destinată spectacolelor și conferințelor, fie la etaj, unde se intra separat pe o scară de mozaic, către balconul sălii de spectacole ori spre cele trei camere amplasate pe latura de nord.

Existența și “sufletul” Ateneului focșănean a mobilizat întreaga intelectualitate a orașului. În rândul acesteia s-a aflat C.I. Lupu, profesor la Liceul “Unirea” din localitate, cel care, timp de peste 15 ani, a susținut conferințe în fiecare seară de duminică.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În preajma Ateneului Popular, pe locul Pichetului de graniță nr.47, se află construit monumentul “Borna de hotar” ce amintește de fosta graniță care despărțea orașul în două părți având administrații diferite: Focșanii Munteniei și Focșanii Moldovei.

Cele două entități au existat ca târguri separate aproape jumătate de mileniu despărțite fiind de pârâul Milcovel. Pe malurile sale se aflau vămile celor două Principate, pichetele de grăniceri și bornele de hotar, între care cea mai importantă era cea de la Pichetul de grăniceri nr.47, din fața bisericii “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Ambele târguri au continuat să existe separat, chiar și după unirea Principatelor, până în anul 1862 când s-a realizat unirea administrativă a țării. Din acel moment a început amenajarea pieței din fața bisericii “Sfântul Ioan Botezătorul”, mai ales după 1863, când, prin Legea secularizării averilor mănăstirești, așezământul monahal a fost desființat, biserica mănăstirii devenind biserică de mir, iar pe locul fostei mănăstiri a fost amenajată actuala Grădină Publică din Focșani.

Liga Culturală a Românilor și Cercul Studenților Putneni decid ridicarea unui monument simbolic dedicat ruperii definitive a fracturii dintre români din dreapta și stânga Milcovului, al unității și solidarității românești. A fost inaugurat în prezenta lui Nicolae Iorga, a oficialilor timpului, delegații ale comunităților românești din toate provinciile românești, la 13 septembrie 1931, an în care la Focșani a avut loc Congresul Ligii Culturale, care împlinea 40 de ani de activitate.

Monumentul este opera sculptorului Ion Jalea (1887-1983), fiind realizat din piatră în forma de trunchi de piramidă și ornamentat pe cele patru laturi cu plăcii din bronz care înfățișează stemele celor doua Principate Române. Pe placa monumentală se poate citi: “Cetățenii Orașului Unirii Principatelor au ridicat acest semn de amintire a unui trecut de credință biruitoare. În acest loc era odinioară Pichetul de graniță nr.47, la hotarul Milcovului, care despărțea cele două țări surori Moldova și Țara Românească”. Borna de hotar a devenit unul dintre principalele simboluri ale Unirii, unde, la 24 Ianuarie, cu ocazia festivităților, se depun coroane de flori.

De-a lungul timpului amplasamentul monumentului a fost strămutat în diverse locuri din municipiul Focșani. Mai întâi, borna a fost mutată în fața fostului hotel “Cimbru”, unde a funcționat Vama Principatelor și unde astăzi se află clădirea principală a Muzeului Unirii. O nouă locație aleasă de autoritățile comuniste a fost fixarea monumentului în spatele cinematografului “Balada”. După anul 1989, a fost readus în fața Muzeului Unirii pentru ca la 26 septembrie 2011, cu ocazia implementării proiectului de “Recalificare urbană perimetrul istoric Piața Unirii și Grădina Publică”, monumentul să fie reamplasat în Piața Unirii, în zona Bisericii “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Multă vreme cea mai reprezentativă clădire a Focșaniului, dar și de referință pentru istoria arhitecturii românești, edificiul care găzduiește Tribunalul Județean Vrancea a fost construit special pentru funcționalitatea ce o are și în prezent, la inițiativa unui prefect de Putna, P. Panaitescu. Dosarele fondului respectivei instituții publice relevă faptul că încă din 1908 acesta făcuse demersurile necesare pentru ca, pe locul din Focșani ce se numea în urma cu un secol “Chetrele de moară”, să se ridice Palatul de Justiție. Lucrările au început un an mai târziu, înălțându-se o construcție interesantă din punct de vedere arhitectural, a cărei destinație a fost “detensionată” de conceperea ei în stilul școlii românești de arhitectură, școală printre inițiatorii căreia se număra și focșăneanul Ion Mincu, devenit celebru în domeniu. Inaugurarea edificiului, inclus în prezent în patrimoniul național, s-a desfășurat în data de 12 aprilie 1912.

Din memorialistica și documentele de după inaugurarea activității reiese că “Sala Pașilor Pierduți” a Palatului de Justiție din Focșani a găzduit și evenimente de altă factură decât cele de ordin justițiar. Printre acestea s-a numărat Balul Congresului Ligii Culturale pentru unitatea spirituală a tuturor romanilor, dat în onoarea participanților veniți la Focșani din toate provinciile românești. În toamna anului 1931 lucrările Congresului Național al Ligii a fost prezidat la Focșani de Nicolae Iorga.

Situată față în față cu Teatrul Municipal “Maior Gheorghe Pastia”, clădirea filialei locale a Băncii Naționale, clasificată monument istoric, este una reprezentativă pentru perioada începutului de secol XX, făcând parte dintr-un ansamblu de clădiri monumentale, construite în stil arhitectonic neoclasic. Zidurile groase, ușile impunătoare, ghișeul, sala pentru public fac din acest imobil sediu ideal pentru o instituție financiară ce lucrează cu publicul, amintind, în același timp, de viața economică intensă a Focșanilor de odinioară. Documentele existente vorbesc despre faptul că terenul pe care s-a construit acest imobil a intrat în posesia Băncii Naționale a României prin anul 1914. Construcția a început mai târziu, clădirea fiind data în funcțiune în anul 1923.

Finanțele naționale pentru ținutul Putna și, mai apoi, pentru ținutul Vrancei au fost administrate din această clădire până în anul 2000, când Regia Autonomă “Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” a închiriat-o Băncii Transilvania și SC Transfond. Din anul 2003, imobilul a trecut în posesia Curții de Conturi.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Focșani a fost “dotat” cu importante instituții de învățământ, valoroase atât din punct de vedere al calității prestației cadrelor didactice, dar și arhitectural. Două dintre ele au primit chiar patronime amintind de cel mai semnificativ eveniment din istoria orașului. Colegiul “Unirea”, constituit în 1866 ca o primă unitate de învățământ secundar din zonă și între primele din România, a fost “împroprietărit” în anul 1900 cu actualul edificiu, construit în nota arhitecturii monumentale românești, în care încă funcționează. Este inclus în categoria monumentelor arhitectonice naționale.

În anii ocupației germane (1917-1918) sediul unității de învățământ liceal este transformat în spital, iar școala își încetează activitatea. În perioada interbelică baza materială a școlii se dezvolta prin înființarea unui amfiteatru, a unei săli de bibliotecă, iar în 1928 ia naștere primul muzeu de istorie și etnografie din ținut, inițiat de profesorul Alexandru Arbore.

În cadrul liceului au funcționat Liga Culturală, Societatea Literară (1898), publicațiile Revista noastră și Milcovia (1930), precum și primul muzeu de istorie și etnografie din ținutul Putnei. Mari personalități ale științei și culturii românești au fost profesori sau elevi la “Unirea”. Între aceștia D.Caian, Ovid Densușianu, C.G. Giurăscu, Anghel Saligny, Simion Mehedinți, Ion Mincu, Duiliu Zamfirescu, Virgil Huzum.

Al Doilea Război Mondial și cutremurul din 1940 au afectat clădirea, distrugându-se cărți și valoroase materiale didactice. În perioada comunistă, procesul industrializării excesive a făcut ca această unitate de învățământ să cunoască o decădere din punct de vedere cultural, fiind transformată din liceu teoretic în liceu industrial auto. În prezent, în clădirea reabilitată în totalitate după 1990, funcționează una dintre unitățile de învățământ de elită nu numai din județul Vrancea, dar și la nivelul țării.

La 20 septembrie 1839 Primăria orașului Focșani cumpără de la Costache Elefteroiu locul din “mahalaua Arion pe șosea”, pentru a zidi un local destinat Școlii de băieți. Ulterior, a fost inițiată o colectă publică, la care a contribuit domnitorul Mihail Sturza cu suma de 5000 de lei, precum și alte personalități ale târgului. Între anii 1840 și 1844 s-a zidit clădirea, iar în 1844 a început procesul de învățământ în noul local, fapt consemnat într-un ordin al Eforiei școalelor.

Printre profesorii școlii se numără și Gheorghe Rarincescu, al cărui bust, sculptat de cunoscutul plastician Corneliu Medrea în 1911 se află amplasat și astăzi în curtea școlii, iar printre elevii de marcă s-a aflat Gheorghe Apostoleanu, care a fost profesor la Universitatea din Iași, prieten al domnitorului A.I. Cuza și promotor al mișcării unioniste din Focșani. Între anii 1853 și 1854 școala s-a mutat în casele Apostoleanu, localul fiind cedat apoi trupelor rusești. În perioada 1916-1917 localul școlii a fost întrebuințat de trupele de ocupație germane, aici fiind instalat un spital. Cursurile școlii s-au reluat după 1919, când edificiul a fost reparat, căpătând și patronimul “Alexandru Ioan Cuza”.

Evoluția social-economică a orașului Focșani și a județului Putna a determinat înființarea la începutul secolului XX a Școlii Comerciale Superioare. Această unitate de învățământ a fost inaugurată într-un local special construit, în anul 1927, în prezenta ministrului cultelor din guvernul Averescu-Goga. Întreaga construcție, prin arhitectura ei masivă și proporțională în același timp, are un aspect impunător, fiind proiectată de autorii planurilor Ateneului Popular și Liceului “Al. I. Cuza”. Este proiectată în stil neoromânesc, având o clădire care domina zona prin cele două niveluri și mansardă, săli de clasă spațioase, accesul la etaj făcându-se pe o scară interioară din lemn și fier forjat.

Școala Comercială Focșani, declarată monument istoric, avea statutul unui colegiu, acorda burse elevilor eminenți, deschidea seria promovării elevilor din mediul rural și din orașe mici, dispunând de un internat și cantina.

Sediul central al Bibliotecii Județene “Duiliu Zamfirescu” este, de asemenea, o clădire de patrimoniu. Datând din secolul al XIX-lea, a fost construită în stilul eclectic cu influențe din Europa apuseană având ca elemente decorative ancadramente la ferestre și la intrarea principală din stuc.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În Focșani există o serie de case trecute în nomenclatorul monumentelor istorice ce au fost construite de intelectuali, oameni de afaceri ori din administrația locală, opere arhitecturale care conferă o notă distinctă orașului, reprezentând una din exponentele unei societăți elitiste și înstărite la vremea finalului de secol XIX și început de veac XX.

“Este arhitectura urbană a unui oraș a cărui evoluție marchează o dezvoltare economică și rafinamentul unei categorii sociale care își construia rezidențe de mari proporții, reprezentative pentru această epocă de influență europeană, rezidențe care să îi reprezinte mai ales în plan social”, menționează Traian Negulescu, directorul Direcției de Cultură a Județului Vrancea.

Stârnind nu numai interesul specialiștilor în istorie ori arhitecților, dar și admirația celor ce străbat pe străzile orașului, între cele 29 de asemenea obiective se află Casa Alaci edificată de o familie de târgoveți armeni, proiectată în stilul eclectic de la sfârșitul secolului al XIX-lea, astăzi constituind, după reabilitările efectuate după 1989, sediul Muzeului de Istorie și Etnografie.

Tot în zona fostului cartier armenesc se află Casa baronului Capri, imobil construit în stilul arhitectonic neoromânesc, cu influențe ale neoclasicului european de la începutul secolului XX. Caracteristice îi sunt proporțiile monumentale ale intrării principale printr-o marchiză la stradă, deschiderile largi la uși și ferestre a căror ancadramente originale cu elemente de arhitectura decorative compozite s-au păstrat în partea de răsărit a clădirii.

Casa Saligny, situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere a bisericii monument istoric Săpunari, se constituie într-un obiectiv care a conservat și încă mai conservă stilul arhitecturii tradiționale românești din orașele târguri în perioada veacurilor XVIII—XIX. Arhitectura casei, al cărei ctitor a fost George Brăileanu, un renumit medic focșănean, se încadrează în perioada în care Focșaniul se alinia la standarde europene. Construcția se remarcă prin arhitectura fațadei principale. Orientată spre strada, casa are un fronton în stil baroc și o nișă alveolară în plan central unde este amplasată o statuie, care reprezintă un personaj feminin de dimensiuni naturale, drapat într-o mantie antică. Intrarea principală a clădirii este compusă din patru uși ample sculptate și un chenar din stucatură cu elemente ornamentale vegetale.

Casa Ferhat, ridicată în zona în care s-au construit cele mai mari și mai monumentale rezidențe aparținând membrilor comunității armene din Focșani, deveniți mari proprietari de pământ și păduri la finele secolului al XIX-lea, “prin aspectul său monumental și armonios, prin concepția sa arhitecturală de influența europeană în România modernă, dar și prin încărcătura sa istorică și memorială, se încadrează în patrimoniul cultural național”, menționează Traian Negulescu.

Ghirlande din stuc la ferestrele către frontonul stradal al clădirii și la intrarea principală, precum și un interior ce se remarcă prin stolerie din lemn sculptat cu ornamente în stil baroc caracterizează un alt edificiu foarte frumos din Focșani, Casa Blum, construită la finele secolului al XIX-lea de un cunoscut medic din oraș. Alexandrina Gagiulescu comandă în 1855 construirea casei ce îi poartă astăzi numele, dar care între anii 1892 și 1906 a funcționat ca o școală primară. Logia are bosaje și coloane ce prezintă caneluri si capiteluri compozite. Ferestrele sunt încadrate cu profile simple, iar cornișa este înălțată.

În 1904 a fost construită de către o familie de mari proprietari de terenuri, Casa Damian, clădire ce se încadrează stilului epocii neoclasic. Imobilul conservă stilul clădirilor de la sfârșit de secol XIX, caracterizându-se prin proporțiile echilibrate ale volumelor cu elemente de fațadă de influență europeană. În prezent în clădire funcționează Școala Populară de Arta. Imobilul a fost revendicat de moștenitorul Dan Damian de la Consiliul Județean Vrancea.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ
Și arhitectura rurală din zona Vrancei este prezentă și conservată în Focșani, sintetizată prin cele 73 de construcții autentice grupate în 32 de complexuri cu peste 6.000 de obiecte diferite, reunite în Muzeul Satului, deschis în 1978 în cadrul natural al Crângului Petrești, o zonă verde situată în preajma orașului. Este structurat pe două sectoare: al instalațiilor țărănești (mori, pive, joagăre) și al gospodăriilor și construcțiilor de interes public (școală, primărie). Gospodăriile sunt prezentate pe zone (montană, de deal și de șes), dar și pe tipuri tradiționale (case de munte din lemn cu stâlpi crestați sau case de la șes acoperite cu stuf sau paie).

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Imaginile vechiului Focșani vizibile încă prin multiplele construcții, conservate bine în ciuda multiplelor vicisitudini ale timpurilor trecute după Unirea Principatelor, oferă trecătorului prin oraș bucuria lăuntrică de reîntâlnire cu istoria, cu viața de altădată, impregnată de parfumul discret al epocii, de percepere a acelei tihne patriarhale dătătoare de pace și armonie sufletească, dar și de regăsire a corespondenței românești cu spiritualitatea occidentală. Cel care trece prin Focșani înțelege mai în clar de ce istoria noastră națională, ca realitate și argument, justifică eforturile contemporane de a ne reașeza la locul cuvenit în marea familie a comunității europene.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)