Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Meritul descoperirii talentului poetic al lui M. Eminescu îi revine lui Iosif Vulcan, directorul revistei ”Familia”, în urma primirii de către acesta, în februarie 1866, a mai multor creații aparținând tânărului poet. Astfel, în nr. 6/1866 (25 februarie-9 martie) al revistei are loc adevăratul debut, prin publicarea poeziei ”De-aș avea…”, semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu) și însoțită de următoarea notă: ”Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”. După publicare, poetul acceptă numele de Eminescu și îi adresează lui I. Vulcan o scrisoare de mulțumire, întrebându-l dacă mai poate trimite și alte lucrări, deschizându-se în acest fel seria colaborărilor în paginile revistei.

Semnătura lui Mihai Eminescu
Foto: (c) Mihai ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Activitatea sa poetică a început și s-a încheiat la ”Familia” — Mihai Eminescu a publicat aici, începând cu anul 1866, timp de trei ani, 12 poezii (”De-aș avea…”, ”O călărire în zori”, ”Din străinătate”, ”La Bucovina”, ”Speranța”, ”Misterele nopții”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ”La Heliade”, ”La o artistă”, ”Amorul unei marmure”, ”Junii corupți”, ”Amicului F. I.”), iar cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, i-a mai încredințat lui Iosif Vulcan șapte poezii, între care: ”S-a dus amorul…”, ”Pe lîngă plopii fără soț…”, ”Și dacă…”, ”Din noaptea…”.

După apropierea de societatea literară ”Junimea”, în care creațiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană ”Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia ”Venere și Madonă” (15 apr. 1870), poemul ”Epigonii”, povestea ”Făt Frumos din lacrimă”. Continuă în 1871, cu poeziile ”Mortua est”, ”Înger de pază” și ”Noaptea”.

Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește lucrările. Diversitatea, profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ”Junimii”, care se va servi de poezia noului poet pentru a argumenta definirea ”direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societății poemul ”Egipetul”, nuvela ”Sărmanul Dionis”, poeziile ”Înger și demon” și ”Floare albastră”. Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în ”Familia”, cu articolul ”Repertoriul nostru teatral”, o examinare critică a producției românești teatrale.

Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice pe atunci, să-și completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită și mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria științei ș.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic și ca revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui (1875-1876).

Importantă rămâne activitatea sa jurnalistică, după ce în 1876 este redactor-administrativ la ”Curierul de Iași”, își va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la București, unde devine, la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul ”Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape șapte ani, alături de I. Slavici și de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieții politice. În 1880 devine redactor-șef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieții contemporane. Din această perioadă datează și marile sale creații, publicate tot aici: ”Scrisori”, ”Luceafărul”, ”Doina” ș.a.

Manuscris ”Luceafărul”
Foto: (c) Nicolae BONDARENCO / AGERPRES ARHIVĂ

Paralel, a continuat colaborarea la ”Convorbiri literare”, printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se și ”Departe sunt de tine”, ”Povestea codrului”, ”Singurătate”, ”Împărat și proletar” (1874), ”O rămâi”, ”Revedere”, primele patru ”Scrisori” (1881), ”Scrisoarea V” fiind publicată postum (1890), ”Sara pe deal”, ”La steaua” ș.a. În 1883 apărea, în ”Almanahul Societății economice social-literare ‘România jună’ din Viena”, poemul de o mare valoare ”Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile ”Convorbirilor literare”.

O primă culegere din opera poetică eminesciană și singurul volum de poezii tipărit în timpul vieții lui M. Eminescu, care a marcat consacrarea sa definitivă ca mare poet, a apărut la 21 decembrie 1883, cu o prefață semnată de Titu Maiorescu.

Volumul ”Poesii” al lui Mihai Eminescu a fost tipărit, la sfârșitul lunii decembrie 1883, de Editura Librăriei, Socecu&Comp — București, într-o frumoasă ținută grafică, cu un portret al poetului și cu o scurtă prefață a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediție a poeziilor eminesciene. Cartea are trecută pe copertă anul 1884, cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieții marelui poet, alte două ediții au mai apărut în 1885 și în 1888. A fost tipărit în lipsa autorului din țară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Dintr-o scrisoare a lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele șapte săptămâni de la apariția cărții se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediția. Volumul a marcat consacrarea definitivă ca mare poet a lui Eminescu.

ceasul lui Eminescu, Colecția Lucia Valentina Stanciu, la vernisajul expoziției ”Eminescu în arhive și biblioteci particulare”, în Rotonda MNLR, 2012
Foto: (c) Sorin LUPȘA / AGERPRES ARHIVĂ

Această primă culegere din opera poetică eminesciană cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la ”Mai am un singur dor”. Editorul, Titu Maiorescu, nu a introdus și cele 15 poezii din tinerețea poetului, publicate mai ales în revista ”Familia” între 1866 și 1869, înainte de debutul literar al acestuia în ”Convorbiri literare” (15 aprilie 1870). Volumul cuprinde 38 din poeziile publicate pentru prima oară sau retipărite în revista ”Convorbiri literare” (două din cele 40 de poezii apărute în revistă nu au fost incluse: ”Făt-Frumos din Tei” și ”Foaie veștedă”, după Lenau), șase poezii apărute în ”Familia” între aprilie și noiembrie 1883 (reproduse după manuscrisele autografe aflate în posesia lui T. Maiorescu), precum și 17 inedite: ”Glossă”, ”Odă”, ”Iubind în taină…”, ”Trecut-au anii…”, ”Veneția”, ”Se bate miezul nopții…”, ”Cu mâne zilele-ți adaugi”, ”Peste vârfuri”, ”Somnoroase păsărele”, ”De-or trece anii…”, ”Lasă-ți lumea…”, ”Te duci…”, ”Din valurile vremii…”, ”Ce te legeni…”, ”La mijloc de codru…”, ”Mai am un singur dor”, ”Criticilor mei”.

O problemă apărută în nenumărate rânduri la editarea poeziilor lui Mihai Eminescu a constituit-o dialectul moldovenesc în care poetul și-a scris opera, pe care cei care au îngrijit volumele publicate de-a lungul timpului au încercat să-l păstreze cât mai bine. În privința acurateței textului, editorul acestei prime culegeri de poezii ale poetului a operat și ‘retușări’ în texte, observate de-abia la publicarea ediției monumentale ”Eminescu” a lui Perpessicius (1939-1963).

Alături de poezie, M. Eminescu a publicat însă și proză (”Sărmanul Dionis”), nuvelă fantastică (”Cezara”), povestire erotică și romantică, schiță erotică ș.a.

În 1883 este ales membru al Societății Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hasdeu.

Grav bolnav, moare la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. La 28 octombrie 1948 devine membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu
Foto: (c) Zoltan LOCSEI / AGERPRES ARHIVĂ

Odiseea manuscriselor eminesciene
Un eveniment cultural de prestigiu, dedicat împlinirii a 158 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, este reprezentat de lansarea, la 15 ianuarie 2008, în sala de expoziții a Bibliotecii Academiei Române, a încă 12 volume din seria manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, care se adaugă altor șapte apărute din 2005 până în prezent. Volumele sunt ieșite de sub tipar la tipografia Regiei Autonome a Monitorului Oficial.

Cărțile au apărut într-un tiraj de 750 de exemplare, sub egida Editurii Enciclopedice, Bibliotecii Academiei Române și a Fundației Naționale pentru Știință și Artă, iar efortul financiar pentru realizarea acestui demers a fost de 900.000 de lei. Un CD cu imaginea originală a manuscrisului însoțește fiecare volum.

În cele aproape 2.600 de pagini, volumele reunesc creații ale poetului din perioada 1874-1883 (vol. VIII), cele din tinerețe, respectiv însemnări geografice și istorice (vol. IX), articolele politice din perioada 1876-1880 (vol. X), versiunile pregătitoare la dicționarul de rime și diverse scrieri din perioada 1880-1883 (vol. XI), diverse texte eminesciene din perioada 1877-1883 (vol. XII), dicționarul de rime al lui Mihai Eminescu (vol. XIII), teatru și, respectiv, dicționarul de rime, varianta finală (vol. XIV).

Prezentarea publicului a celor 23 de volume din seria ”Manuscrisele lui Eminescu” donate Bibliotecii Județene ”I.G. Bibicescu” din Drobeta Turnu Severin, de către Bibiloteca Academiei Române, 2013
Foto: (c) Justin STAVARU / AGERPRES ARHIVĂ

În ianuarie 2005, aniversarea a 155 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu a coincis cu apariția, după zeci de ani de încercări și eforturi, a primului volum al manuscriselor eminesciene, ediție facsimilată coordonată de Academia Română, un proiect al fostului președinte al prestigiosului for de cultură și știință, Eugen Simion, iar la 15 ianuarie 2006 au fost lansate volumele II-VI din această ediție. Primul volum a apărut la Editura Enciclopedică, fiind tipărit la Regia Autonomă Monitorul Oficial, într-o ediție de lux, și însoțit de un CD. În lucrare s-au regăsit selecții ale operei poetului din perioada ieșeană (1866-1878): piese de teatru, traduceri, versuri, publicistică, cronică dramatică, dicționar de rime. Printre poemele incluse se numără “Mortua est”, “Călin Nebunul”, “Scrisoarea II”, “Călin (file de poveste)” și “Atât de fragedă”.

Lungul drum al manuscriselor lui Mihai Eminescu a început în 1902, când Titu Maiorescu, care le-a păstrat într-o celebră ladă a poetului, le-a donat Academiei Române. Acestea au fost legate în 45 de caiete, conținând aproximativ 14.000 de file, fără o cronologie strictă și fără o ordine tematică. ”Caietele” au fost citite, descifrate, valorificate și reproduse în ediții succesive timp de un secol de câteva generații de eminescologi, de la Perpessicius, George Călinescu, la Dimitrie Vatamaniuc, ori Petru Creția. Ele reprezintă, așa cum estima istoricul Nicolae Iorga, ”un monument național”, construit conform principiului că ”orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”.

Cel care a început dificilul și laboriosul demers al studierii și descifrării manuscriselor lui Eminescu a fost istoricul și criticul literar D.P. Perpessicius, care și-a legat numele de ediția completă a operelor eminesciene, inițiată în 1939. Ideea a fost reluată în anii ’60 de către Constantin Noica care a demarat o adevărată campanie sub genericul ”Facsimilați Caietele lui Eminescu!”. Proiectul a fost abandonat pe la mijlocul anilor ’80 pentru a intra într-un nou stadiu în decembrie 2000 când, la Academia Română, a fost pusă în funcțiune o instalație modernă de scanare digitală, odată cu inaugurarea corpului central al noii clădiri a Bibliotecii. În valoare de aproximativ 2,5 miliarde lei și de un înalt nivel tehnologic, unic în țară, aparatura a permis facsimilarea manuscriselor care ar fi riscat să se deterioreze complet în următorii ani din cauza gradului mare de perisabilitate a hârtiei. Inițiativa a fost înscrisă în Programul Național ”Anul 2000 — Anul Eminescu” și a reprezentat vârful manifestărilor dedicate aniversării a 150 de ani de la nașterea poetului.

Vernisajul expoziției de medalii, plachete, insigne, pictură, grafică, cartofilie, carte veche, dedicate poetului național Mihai Eminescu, în cadrul Salonului național ”Mihai Eminescu”, la Palatul Parlamentului, 2013
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Scanarea filelor s-a făcut de la înălțime, pentru ca manuscrisele să nu fie atinse. Proiectul inițial prevedea scanarea zilnică a circa 50 de pagini, ritm în care întregul proces de facsimilare ar fi durat un an. Operațiunea propriu-zisă de facsimilare a început în ianuarie 2001 într-un ritm de 10-15 file zilnic.

Deși atât publicul cititor, cât și cercetătorii au avut mereu la dispoziție o cantitate impresionantă de ediții și studii critice eminesciene, tipărirea integrală a întregului corpus de manuscrise reprezintă o realizare capitală pentru înțelegerea deplină a laboratorului de creație al poetului.

Eminescu la ziarul ”Timpul”
La 15/27 martie 1876 a apărut, la București, ziarul ”Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator, la care au lucrat Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Editat de conservatori în perioada guvernării lor, ”Timpul” avea să devină, după câteva luni de la apariție, odată cu venirea liberalilor la putere, ziar de opoziție. Încă din primul an de apariție, la conducerea ziarului a fost Titu Maiorescu (1876-1877), care l-a angajat, în 1876, pe Ioan Slavici pentru a se ocupa de politica externă și de literatură. Un an mai târziu, Slavici a solicitat angajarea lui Mihai Eminescu, care devenea redactor la ”Timpul”.

Odată cu venirea lui Eminescu, partea literară s-a îmbogățit, iar orientarea ziarului s-a modificat, prin protestul declarat împotriva compromisurilor în relațiile cu puterile vecine, și prin critica obiectivă a stării de lucruri din țară, ajungând să determine nemulțumirea conducerii conservatoare. El a lucrat aici aproape șapte ani, activitatea sa jurnalistică încheindu-se în anul 1883. A publicat peste 300 de intervenții, concretizate în articole asupra tuturor chestiunilor referitoare la viața contemporană, inclusiv la independența și suveranitatea națională, la dezvoltarea liberă a popoarelor, fără intervenții din afară, și o parte din lucrările sale literare. Din această perioadă datează și marile sale creații, publicate aici: ”Scrisori”, ”Luceafărul”, ”Doina”ș.a.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)