Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Bâlea Lac este a doua casă, pentru mine. Sunt singura femeie de la această stație. Eu am fost prima și singura femeie care a venit aici.

Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din București, locuiesc în București și fac naveta București — Bâlea Lac. Și îmi place foarte mult. Aș fi putut să mă mut la Institut, în București, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzația că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraș din cauza asta”, a declarat joi, pentru AGERPRES, Elena Stanciu.

Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la București la Bâlea Lac.

O distanță de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porțiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea și Lacul Bâlea.

Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligați iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcționa din cauza condițiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiți să meargă pe jos, cu salvamontiștii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanșe.

Întrebată ce spun vecinii ei din București despre faptul că iubește atât de mult Masivul Făgăraș încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaște râzând că, “de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munți.

Mulți mă întreabă și nu pot să înțeleagă cum stau eu aici, la Bâlea”.

Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înțelege trebuie să știi că la Bâlea Lac și-a întâlnit soțul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Și tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Național de Meteorologie, de la București.

Trecerea a fost de la aglomerația Bucureștiului, pantofi cu toc și fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac și uneori, lupta pentru supraviețuire în condiții extreme, într-o zonă de o frumusețe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste și unde au loc avalanșele cele mai mari din România.

“Prima mea tură aici a fost — am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoșteam pe nimeni.

Am urcat de la Cârțișoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în București și eram obișnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc și fustă și m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu și îți doreai să vezi un om. Am avut noroc și timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunț. Am ajuns la serviciu, toate bune și frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina.

Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era mașină și din nou a trebuit să merg pe jos.

Eu nu știam că trebuie să mergi la cabană, să anunți că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist și am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat”, povestește Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

Ea spune că și-a dorit foarte mult să lucreze într-o stație meteo de munte. A avut de ales între stația din stațiunea Păltiniș (județul Sibiu), un loc fără avalanșe și zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi ușor cu mașina, și Bâlea Lac.

“Nu m-au detașat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aș fi dorit să lucrez într-o stație de munte. Singurul loc liber eta la Păltiniș. Pe urmă, m-am dus la Institut. Știți cum sunt părinții…” hai acasă”. Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona și peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel față de viața din București, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiștilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai și cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanșă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulți nu te iau în seamă”, explică Elena Stanciu.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES
O leagă de Bâlea aproape jumătate din viață. Are 45 de ani și puterea să povestească zâmbind despre toate peripețiile de aici. E clar că nu e un loc obișnuit de muncă. Acum are puterea și râde de întâlnirile cu vulpea și ursul și chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum și nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiștii care ignoră sfaturile salvamontiștilor și ale meteorologilor.

“Dacă sunt turiști care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanșeze o avalanșă, dacă merg în zona cu pericol mare”, spune meteorologul Elena Stanciu.

Ea se numără printre puținii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanșă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanșă de după 1990.

“Am prins avalanșa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanșa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea.

A fost dimineața. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanșa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei — patru zile să se liniștească vremea, după avalanșă.

Când am ieșit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgați în șomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanșei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiștii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanșă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac.

A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanșă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac”, rememorează Elena.

A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat în anii trecuți, pentru Elena Stanciu și colegii ei, să se poată descurca și fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcționeze transportul pe cablu și să fie nevoiți să meargă ore în șir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să își învingă propriile limite. Atât fizice, cât și psihice.

“A mai fost o tură grea, când am stat doar eu cu cabanierul, în cabană, două săptămâni. Nu aveam televizor. Nu existau telefoanele mobile. Aveam curent atunci și transmiteam printr-o stație radio, care se mai defecta. Atunci, am transmis din șase în șase ore, pe telefonul fix, al cabanierului. Nu mergea telecabina. Nu erau turiști. Deci, ajunsesem la un moment dat să dorm cu geamurile deschise, că mă sufocam, aveam senzația că dacă închid geamul nu o să mai plec niciodată din Bâlea. După două săptămâni, începi să vorbești singur în cameră. Cedase și cabanierul în a doua săptămână. Ieșea afară, spărgea gheața și spunea: “Nu mai pot”, relatează Elena.

Nu a fost singura iarnă, pe care femeia meteorolog a prins-o la Bâlea Lac, fiind nevoită să meargă pe jos, ore în șir prin zăpadă, pentru că s-a defectat telecabina și astfel a trebuit să facă drumul lung de peste 3.700 de metri, la peste 2.000 de metri altitudine, până la 1.234 metri, prin pădure, cu rucsacul în spate.

“Am coborât pe jos, eu aveam fata jos, la Cabana Bâlea Cascadă și îmi era dor de ea. Era gheață sub zăpadă. Am coborât cu salvamontiștii… Am avut pantalonii tăiați. Am făcut 12 ore de la Lac până la Cascadă. Două săptămâni, abia mai mergeam. Au fost multe… Când îți aduci aminte acum… tot asta aș face, dacă ar fi să o iau de la capăt. Tot meteorolog, la Bâlea Lac”, spune Elena.

Curajul — fără el, nu reziști, la Bâlea Lac. Elenei i s-a întâmplat chiar să fie o dată în telecabină, când aceasta s-a oprit. Era doar ea și angajatul telecabinei înăuntru, la zeci de metri înălțime, deasupra solului, în bătaia vântului.

“Mi s-a întâmplat să se blocheze și telecabina. Mi-am dat drumul cu sacul, cum e vorba, și am mers pe jos. Am fost sub pilonul doi, unde e mai abrupt. La început, angajatul de la telecabină, mi-a pus hamul. M-a întrebat dacă îmi e frică. Era ceață, bătea vântul.

Am spus:” lasă-mă puțin”. Eram doar eu cu el. (…) Mi-am făcut curaj și am zis la un moment dat să ne dăm drumul, cu sacul, pe acel cablu și am coborât până jos, în siguranță. Chiar mi-a plăcut pe urmă. Aș fi repetat experiența, dar nu s-a mai întâmplat de atunci”, descrie zâmbind, Elena, ziua în care s-a blocat telecabina.

Mai greu de atât e să fii prizonierul vremii, chiar și meteorolog fiind. Înainte să se construiască un sediu pentru meteorologii de la Bâlea Lac, aceștia lucrau într-o cameră a Vilei Paltinu, prima cabană construită în această zonă.

“Am avut perioade când eram nevoită să rămân la serviciu, mai mult decât îți era tura, din cauza condițiilor meteo, nefuncționând telecabina. Colegul care trebuia să te înlocuiască, era jos, la Cascadă, dar nu putea urca până la Lac. Nu aveai unde să îți duci provizii. Îți puneai pâinea să se usuce pe un calorifer electric, o tăiai cubulețe și o mâncai cu ceai fierbinte. Sau îți fierbeai cartofi”, povestește Elena.

“Senzații tari” sunt multe în 21 de ani, ca meteorolog la Bâlea Lac. De Paști, când ceilalți îl așteaptă pe “Iepurașul”, aici, meteorologii, se întâlnesc cu vulpea care vine să le fure ouăle înroșite. Cel mai înfricoșător a fost când Elena a dat nas în nas cu o ursoaică, într-o noapte, în timp ce făcea măsurătorile afară.

“Mi s-a întâmplat să merg să citesc afară, noaptea, cu lanterna, aparatele și acolo m-am întâlnit cu ursoaica. Pe moment, nu am știut ce să fac. M-am întors la cabană. Pe urmă, toată noaptea, am ieșit cu telefonul mobil, l-am pus să cânte muzica. Așa am reușit să fac toate măsurătorilor în timpul acelei nopți”, spune Elena.

Aici, la Bâlea Lac, într-o mare de zăpadă, totul e diferit de munca unui meteorolog dintr-un birou. Aici, dacă nu ești atent o secundă, riști să aluneci și, dacă condițiile meteo sunt vitrege, nu ajungi foarte repede cu un picior rupt, la spital. Și Elena și-a fracturat piciorul la Bâlea Lac și a fost nevoită să stea așa cum el, o săptămână. Și degerăturile fac parte din “riscul” meseriei de meteorolog într-o stație ca asta, de munte.

Și după toate aventurile astea, în 21 de ani, Elena Stanciu, continuă să iubească muntele și meseria de meteorolog. Chiar dacă din oră în oră trebuie să transmită “cum e vremea” la Bâlea. Iar o dată pe săptămână măsoară riscul de avalanșă, afundându-se cât un stat de om în zăpadă.

“Trebuie să îți placă și să ai și puțină nebunie să stai aici. De mică m-a atras meseria asta de meteorolog. Tata a lucrat la Institut și mergeam când eram mică, la adăpost, la căsuțele de porumbei. Întotdeauna m-a atras asta. Am avut perioade în care am stat acasă, mai mult de o lună jumătate și mi-a fost dor de Bâlea. Simțeam nevoia să vin la Bâlea. Nici eu nu pot să îmi explic lucrul acesta”, mărturisește Elena.

Cel mai greu la serviciu, aici, în vârful muntelui, este dorul de familie. “Mi-e dor de copii, în astea două săptămâni. Pentru copii, aș renunța și m-aș muta la București”, susține Elena Stanciu.

Acum, la Bâlea Lac, condițiile de muncă sunt foarte mult îmbunătățite. Aparatura este performantă, iar cei doi meteorologi care sunt pe tură se pot ajuta reciproc.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Fiind o stație de munte la peste 2000 metri altitudine, la Bâlea Lac nu se efectuează măsurători și observații pentru toți parametrii întâlniți la o stație obișnuită care-și desfășoară activitatea în condiții normale, iar platforma meteorologică în acest caz are dimensiuni reduse. Parametrii meteorologici măsurați și observați sunt: temperatura aerului, viteza și direcția vântului, umezeala relativă a aerului, precipitații, nebulozitate (acoperire și tipuri nori), vizibilitate, grosimea stratului de zăpadă”, conform Centrului Meteorologic Transilvania Sud.

Din 1992, angajată ca observator meteorolog la stația Bâlea Lac, Elena Stanciu, împreună cu ceilalți colegi ai ei, au prins multe “recorduri” la această stație meteo. Spre exemplu, “cantitatea maximă de precipitații înregistrată la stația Bâlea lac a fost de 236.7 l/mp și s-a înregistrat în intervalul 10-11 iunie 2011, în 24 de ore. Cea mai mare temperatura maximă a fost de +24.8 înregistrată în 24 iulie 2007, iar cea mai scăzută temperatură minimă înregistrată la stația meteorologică Bâlea Lac a fost de—31.7 gr. C în 1 martie 2005. Grosimea maximă anuală a stratului de zăpadă a fost de 388 cm și s-a înregistrat în luna mai a anului 1997”.

Întrebată dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege să fie tot meteorolog la Bâlea Lac, Elena Stanciu a răspuns: “Da. Tot asta și tot aici. Nu pot altfel.”

Una din cele mai frumoase experiențe trăite aici e atunci când apare soarele. Într-o “căldare” imensă, o rezervație naturală înconjurată de crestele munților, aici o zi cu soare, fără vânt, este o binecuvântare.

“Spre exemplu, după un viscol de câteva zile, când ai numai ceață, nu vezi nimic și auzi numai vântul, când dau primele raze de soare, parcă ai primi o nouă viață. Vezi totul alb și vezi soarele, parcă ai primi o nouă șansă la viață. (…) Am avut și perioade în care s-a schimbat foarte repede, era frumos afară, senin, în iulie, brusc, în mai puțin de trei ore, a fost lapoviță, s-a schimbat în ninsoare”, afirmă Elena Stanciu.

AGERPRES/(A, AS-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)