Stramosii nostri geto-dacii, erau mari cunoscatori ai buruienilor de leac si faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile grecesti si latinesti, dar si cele dacice. În aceasta privinta stiinta botanica medicala a fost ridicata pe aceeasi treapta cu cea a grecilor si romanilor.

Herodot (484-425 î.e.n.) parintele istoriei, într-una din cartile sale (Istorii în 9 carti) prezentând expeditia la Dunare a lui Darius – marele rege al persilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n., caracterizeaza astfel pe stramosii nostri geto-dacii: „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, consemnând astfel existenta acestor neamuri geto-tracice pâna atunci anonime. Pe lânga aceasta însemnare lapidara considerata cartea de intrare a stramosilor nostri în scena istoriei, Herodot mai completeaza fizionomia spirituala a geto-dacilor cu precizarea: „ca ei aveau cunostinte despre întrebuintarea plantelor medicinale si stiau sa îngrijeasca bolnavii”. Se mentioneaza astfel ca geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigatii de cânepa pentru calmarea durerilor si producerea somnului”.

Ca si la alte popoare, plantele aveau în imaginatia dacilor însusiri supranaturale. Zeita Bendis, despre care aminteste Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.

Numeroase tablite dace amintite de Tucidide, cuprindeau leacuri din plante si descântece de boala.

De altfel si Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic si renovatorul credintei dacilor ca un „zeu Iatros vindecator superior medicilor si medicinei grecesti”dovada elocventa a nivelului ridicat al cunostintelor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.

Este posibil ca atât Herodot cât si Platon „sa fi fost influentat de marele poet al antichitatii Homer care era si cunoscator al lumii si spunea: în afara de bravura si barbatie manifestata în lupta, tracii posedau si elementele de baza ale unei educatii morale, manifestata pregnant în umanitatea si grija fata de cei straini, bolnavi sau cazuti pe pamântul lor”.

Se poate spune deci, ca stramosii nostri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calitati si de aceea pretuit de vecinii lor. Între altele era admirata stiinta lor medicala, exercitata de „tagma sihastrilor-carturari, numiti ctisti sau polistai”.

În fruntea acestora statea ca autoritate suprema, regele si marele preot, ambii medici, asa cum fusese odinioara Zamolxis, cel zeificat, si mai pe urma alti încercati conducatori ca Deceneu sfatuitorul si urmasul lui Burebista.

Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista spune ca „i-a învatat pe geto-daci morala, dezbarându-i de „naravurile ,lor barbare”, ca i-a introdus în domeniile stiintelor, de aceea „puteai sa-l vezi pe unul cercetând pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor”.

Din relatarile lui Jordanes reiese ca si în lumea geto-daca, de la observatiile si practicile empirice se trecuse la studierea plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul ca desi impregnata de un empirism, cu o valoare cât de cât reala în practica de vindecare, medicina geto-dacica „ajunsese pâna aproape de limitele rationarii critice si experimentale”.

În medicina, sihastrii-carbunari (polistai) erau condusi de niste conceptii juste, cum ne arata de pilda Platon. El spune ca Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învata Zamolxis „sa nu se gândeasca a vindeca ochii fara a se îngriji mai întâi de cap si nici sa trateze fara a da îngrijire trupului si în acelasi timp, sufletul”. Acest principiu de medicina integralista al medicilor-preoti daci conform caruia nu poate fi vindecata o parte a corpului fara a fi îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea Charmides. Astfel, în putine cuvinte este cuprinsa o conceptie medicala de mare întelepciune, demna de Hipocrate, adica de cea mai înalta medicina a antichitatii.

si poate nu este lipsit de interes sa amintim ca însasi marele Hippocrate fusese în tinerete initiat în medicina de un medic trac, Herodicus din Selimbria.

Sihastrii-medici experimentau proprietatile ierburilor si ale arbustilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare naturas”. Asa ne informeaza istoricul Jordanes într-o nota fugara în opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul ca: „preotii-daci care traiau departe de lume pe vârfurile înalte ale muntilor erau si „iatroi” (medici.

Merita subliniat ca în creatia poetica a lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), care în buna parte a fost revizuita în timpul exilului sau la Tomis – sunt mentionate unele plante medicinale ce cresteau si cresc în spatiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze 10,503), Malva (Faste 4,297) etc.

Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor medicinale de catre stramosii nostri geto-daca, apartin celebrului medic si botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia medicala) – sinteza a cunostintelor medici-farmaceutica si botanice din sec. I e.n. mentioneaza 40 (dupa unii cercetatori 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor grecesti, romane si ale altor popoare antice.

În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul sa calatoreasca prin diferite regiuni ale Imperiului roman si sa se documenteze asupra utilizarii plantelor medicinale nu numai de catre populatia tinuturilor romane, dar si de aceea a tarilor învecinate – cum era Dacia.

Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare voluminoasa, cuprinzând 5 carti scrise în limba greaca, intitulate „Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicata în anul 77 e.n. Pe lânga cercetarile personale si datele obtinute direct sau indirect, de l colaboratori si discipoli, el a consultat si lucrarile anterioare ale medicilor si botanistilor, numeroase, dupa cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Batrân 24-79 e.n.).

Acesta a elaborat în acelasi timp „Naturalis Historia” (1+36 de carti) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrari, scrise de 402 autori.

În lucrarea sa, Dioscoride se ocupa de plantele medicinale, de uleiurile vegetale si de vinuri. Trateaza un numar de 704 plante, pe care le descrie, apoi da indicatii asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare si dozare, sfaturi pentru culegatorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se aduna, la modul de uscare si la pastrarea lor, precum si unele medicatii pentru cei care le colectionau si le comercializau cum sa recunoasca drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune.

Tot în aceasta lucrare, Dioscoride subliniaza ca pe teritoriul Daciei se utilizau pe scara larga numeroase specii de plante, însa descrierea lor, bazata pe unele caracteristici exterioare ale lor este vaga si incompleta, dând nastere la incertitudini si confuzii. Este de amintit ca aceeasi incertitudine se constata si în cazul lucrarilor altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de specii si grupuri de specii multe medicinale si „Naturalis historia” a lui Plinius cel Batrân, contemporanul lui Dioscoride.

Traducerea operei lui Dioscoride în limba latina s-a realizat abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar trebuie mentionat ca ea s-a bucurat de o mare pretuire si a fost de multe ori transcrisa.

Nicolae Vatamanu considera ca prin sec. Al III-lea, unul dintre copisti, probabil originar de prin partile noastre a adaugat la denumirile unor plante date de autor în latineste si în greceste, denumirea în limba dacica. Este bine stabilit ca aceste adaosuri n-au putut fi facute de Dioscoride însusi, fiindca el traise cu 2 secole mai înainte si deci fusese medic militar roman (în armata romana sub împaratii Claudius si Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o data în Dacia.

Pe de alta parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) si grecesti (6). Constatarea arunca o lumina edificatoare si asupra provenientei populatiei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârsie dacica predominau, se gaseau pe cale de romanizare.

Nume dacice de plante sunt mentionate si într-o lucrare în limba latina, al carei autor Pseudo-Apuleius si titlul „De medica minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt conventionale deoarece lucrarea s-a pastrat numai în copii executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai putin îndepartate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind indicate si 32 (dupa unii autori 26) nume dacice de plante dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stâlcite.

Se pare ca Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrarii sale.

Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingvistii au admis ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latinesti (9) si grecesti (8). Este interesant de retinut, ca în aceasta scriere, interpolata în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latinesti si grecesti au ramas cam aceleasi ca si la Dioscoride, în timp ce numarul denumirilor dacice a scazut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care sugereaza precipitarea procesului de romanizare al dacilor.

Dar, pe de alta parte, acest fapt ne mai arata ca totusi în veacul al IV-lea, se mai cunosteau unele denumiri dacice, ca se mai vorbea înca în limba dacica, pe cale de a fi uitata. Este înca o dovada a continuitatii neamului nostru în patria sa straveche.

Unul dintre primii savanti care au întreprins aceasta cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plantele medicinale insignifiante, a caror determinare botanica nu este totdeauna sigura”.

Învatatul clujean I.I. Russu a identificat totusi un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:

Aniarsexe (iarba saraca, sparceta, baltacina);

Budathla (limba-boului, miruta);

Cinuboila (mutatoare, împarateasa, brei, curcubetean, tidva de pamânt);

Coadama (limbarita, codru, limba-baltilor, limba-broastei, limba-oii, patlagina apei, podbal-de-apa);

Dielleina (maselarita, nebularita, sunatoare);

Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),

Duodela – vezi dielleina;

Dila – vezi dielleina,

Dyn – (urzica);

Quoleta – (margeluse. Mei pasaresc);

Mizele (lamâioara, cimbru adevarat, cimbru de gradina);

Olma (soc);

Priadila (vita alba, curpen);

Riborasta (brusture);

Salia (ciumafaie);

Sciare (varga-ciobanului, scatus);

– zila = element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranta, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul sau lexical – etimologic traco-dac.

Din punctul de vedere as actiunii farmacologice, aceste plante au o importanta secundara.

Dar în afara de aceste 18 plante în lexicon mai figureaza înca vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar daca pentru moment, nu li se poate sa deocamdata o etimologie.

S-a încercat prin sondaj, sa se afle în ce afectiuni puteau fi folosite de catre vindecatorii daci si straromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrari de botanica medicala.

S-a putut astfel constata ca trei dintre plante nu sunt mentionate ca medicinale:
– aniarsexe (iarba saraca);
– butathla (limba-boului);
– sciare (varga-ciobanului);

Printre celelalte, 9 au o actiune calmanta si anume 4 în durerile de tipul colicelor ca:
– briza (secara);
– diesema (coada-vacii, lumânarea);
– mendruta (strigoaia);
– salia (ciumafaia, lemnul-dulce);

3 se dau în durerile de masele:
– dielleina (maselarita);
– duodela;
– dila;
1 în durerile reumatice:
– cinubola (mutatoarea);
si 1 în crizele de epilepsie:
– coadama sau coalama (limbarita):

Doua plante au o actiune cicatrizanta:
– dyn (urzica),
– riborasta (brusturele).

Una este expectoranta:
– mizela (cimbru).
Una este sudofifica si diuretica:
– olmo (soc);
si una :
– quoleta (margeluse, mei pasaresc)
are o actiune bizara, neverificata pe meleagurile noastre.

Rezultatele sumarului sondaj nu ofera nimic surprinzator. Predomina calmantele, scopul prim al ajutorului medical de totdeauna si urmeaza de la distanta, cicatrizantele si expectorantele.

Întinzând cercetarea si asupra grupului celorlalte plante cu nume dacice (20): cinci au calitati antiflogistice-revulsive, cinci sunt depurative; patru sunt cicatrizante; doua sunt calmante-anestezice; doua sunt antihelmintice si una este expectoranta.

Este necesar de amintit ca plantele studiate mai sus, nu reprezinta totalitatea botanicii medicale a poporului dac si a urmasilor sai. De exemplu, buruiana cu flori rosii numita „tataneasa” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care poporul nostru o credea, pâna nu de mult, buna pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomanda si acum 1500 de ani în Galia, ca si în întreaga Europa romanica împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria si el împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus ca cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante si mai obisnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut ca acelea care se bucurau de o circulatie mai mare capatasera sau îsi pastrasera denumirile latinesti sau grecesti si numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rara îsi conservau vechile nume dacice.

De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasa, daca nu, chiar imposibila.

Trebuie adaugat ca nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasa, dar însasi identificarea stiintifica dupa canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridica probleme neasteptate.

Astfel, aiul de padure, pe care Z. Pantu îl identifica cu Alium ursinum sau leurda, la bulgari levurda, ceea ce îndreapta spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeasi planta apare însa în alta lucrare de botanica sub numele de Chelidonum majus, rostopasca, iarga-de-begi.

Asemenea discordante sunt frecvente, ceea ce ne obliga sa credem ca exista o mare variatie regionala a denumirilor populare ale plantelor de leac, ca poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns sa le confunde.

Nici indicatiile date de diversi autori de folclor medical, cu privire la afectiunile în care se recomanda o anume planta nu concorda. Bunaoara „iarba-grasa” (greceste = andrachne, latineste elecebra, în daca (ax) este identificata de Pantu ca fiind Sedum maximum si recomandata de un autor de medicina populara ca utila în cataplasme iar de altul ca vermifug.

si totusi cea de-a doua denumire populara a ierbii grase este „iarba de urechi” care credem ca trebuie sa prevaleze, fiindca da direct indicatia folosirii ei în medicina populara.

Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie mentionat si subliniat faptul, ca ele au reprezentat o interesanta si indiscutabila dovada a existentei medicilor în fosta Dacie.

Am aratat ca aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride si Pseudo-Apuleus. Daca denumirile dacice ar fi aparut numai într-unul dintre tratatele botanice mentionate, s-ar fi putut spune ca a fost o initiativa întâmplatoare, lipsita de o semnificatie deosebita. Dar aparând în doua opere copiate la interval de secole, ni se prezinta o situatie care se cere explicata. De la început trebuie sa admitem ca introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesitati. Ele trebuiau sa foloseasca cuiva: dar anume cui? Oamenilor fara carte? Fara îndoiala ca nu!…

Beneficiari nu puteau fi decât mestesugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îsi cunosteau plantele, ci ceilalti veniti de undeva din afara si care lucrând cu acele plante trebuiau sa le cunoasca numele si în limba populatiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.

În secolul al VI-lea calugarul Cassiodorus (486-452) dadea în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau notiuni pe care medicii trebuiau sa le cunoasca, sa se familiarizeze cu proprietatile fiecareia în parte si asociate. El mai spunea: „Daca nu stiti greceste, cititi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris si a desenat ierburile câmpului cu o minunata precizie”. Este evident ca aceste herbarii se adresau stiutorilor de carte si bineînteles în primul rând acelora care practicau medicina.

În codicele constantinopolitan, numit si Codex Aniciae Julianae, pastrat la Viena, datând din anul 512 se gaseste textul lucrarii lui Dioscoride, însotit de numeroase sinonime „dacice”. Faptul ca ele sunt scrise cu alte caractere dovedeste ca avem de-a face cu interpolari târzii, provenind si din limba primilor slavi care s-au asezat în timpul acesta în Dacia Aureliana, întâlnim aici si unele denumiri de factura greaca, latina si traco-dacica.

Este însa interesant ca primele carti apusene care pomenesc de numirile „valahe”, considera românesti cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Asa procedeaza Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) si Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), dupa care autori le enumera si Mentzelius în dictionarul lui din 1682.

Desi lipsa unei documentatii mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca si raritatea extrema a scrisului, nu au îngaduit sa fie pastrate texte în limba stramoseasca, totusi „cultura stramosilor geto-daci, de un grad si o calitate superioara – atât în medicina cât si în astronomie constituie – arata C. Daicoviciu – un motiv de legitima mândrie si avem datoria de a o face cunoscuta”.

Dupa cucerirea Daciei de catre romani, ia nastere pe teritoriul tarii noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtona, medicina provinciala, bogata sub aspect terapeutic.

Sunt de amintit cele doua stampile de oculisti, confectionate din piatra si gasite pe teritoriul tarii noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substante de origine vegetala si minerala fiind folosite în tratamentul afectiunii trachomatoase. De la romani s-a pastrat obiceiul întrebuintarii unui mare numar de plante utilizate pâna nu de mult. Acum aproape un secol Hasdeu atragea atentia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani si descrise de Pliniu si mijloacele de tratament, asa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat.

În ce priveste medicina care a luat nastere pe teritoriul Daciei dupa cucerirea ei de catre romani este interesanta remarca facuta de profesorul V. Bologa: „Medicina provinciala din Dacia sclavagista romana a avut unele caracteristici care îi dau o nuanta locala. Prin elementele ei stravechi de practici si credinte medicale, ca si prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componenta importanta în alcatuirea medicinei populare românesti de mai târziu”.

Ulterior, odata cu asezarea slavilor pe teritoriul tarii noastre, acestia au adus cu ei bogate cunostinte asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sanatatii si au influentat în mod substantial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, rachita, rapita etc).

Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizarii remediilor vegetale pe teritoriul tarii noastre, exista putine informatii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia si etnografia, pot fi folosite în acest scop.

Sursa: istoria dacilor