Comuna vâlceană Grădiștea este una dintre vechile fortificații dacice, aici existând o cetate care străjuia drumul ce ducea spre Sarmisegetuza și pe care dacii, iar ulterior romanii, l-au folosit ca și cale comercială, fiind cel mai scurt drum dinspre Transilvania spre Dunăre.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Din vechea cetate azi nu mai sunt decât ruinele și, câteodată, pasionații de arheologie mai găsesc fie monezi romane sau dacice, fie fosile de animale preglaciare. De altfel Grădiștea a fost zonă de studiu arheologic între anii ’60 și ’70 și după cum spune profesorul Ilie Fârtat, bibliotecar al localității, “nu toate comorile au fost descoperite”.

Așa este, dincolo de poveștile cu panduri și arnăuți ale veacurilor XVII și XVIII, pe care profesorul Fârtat le știe pe de rost, mai este ceva, o poveste plină de mister, o legendă a dealului care ”scoate flăcări” și unde “joacă aurul” în nopțile de sărbătoare.

“Evident sunt tot legende, dar aceste legende au legătură cu biserica strămutată. O mică biserică pe care Dumnezeu nu a vrut-o demolată și care și acum îl primește între pereții mici de lemn”, spune Fârtat.

De la intersecția drumului județean Milostea — Obislavu cu DN 67B, la doar 100 de metri mai sus, spre Gorj, pornește un mic drum de țară. Pe acest drum, la 200 m, se găsește cimitirul satului Diaconești, sat component al comunei Grădiștea. În acest cimitir, ascunsă de pini și meri, se găsește o frumoasă bijuterie de lemn, adusă și păstrată de timp să ofere liniște drumețului pelerin.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Ea este bisericuța din poveste, o ctitorie a lui Nanu, Ioan Voinescu, Lupu Vlăduțu și Popa Matei, cu hramul Sf. Nicolae, construită din lemn adus din Ardeal, în anul 1768. Ce este cel mai important de menționat este că biserica noastră deține o pictură originală pe lemn care nu s-a deteriorat în momentul ei de cumpănă, când efectiv se decisese soarta ei”, spune profesorul Fârtat.

Pentru că începând cu anul 1900, pământul unde inițial fusese ridicat lăcașul de cult a început să crape, locul ”La Scoruș”, un piemont în dealurile Grădiștei, a luat-o efectiv la vale iar temelia bisericii a început să se încline, punând în pericol structura de rezistență a acestei biserici. “La fel s-a întâmplat și cu cimitirul, mormintele au început să se deplaseze, în urma ploilor și există spuse că la arătură oamenii descopereau tot felul de oseminte care efectiv i-au îngrozit. Autoritățile au hotărât, după ce alunecările din zonă s-au întețit, să dărâme biserica, mai ales că apăruse una zidită în apropiere, și să desființeze și cimitirul. Acest aspect nu a fost pe placul nici a preotului paroh și nici a enoriașilor. Oamenii au mers la primărie și au venit cu propunerea demontării bisericii și a refacerii acesteia într-un loc sigur. Totul pe cheltuiala lor”, povestește Fârtat.

Autoritățile au fost de acord și sub supravegherea unui arhitect tocmit de oameni, biserica fost demontată piesă cu piesă, notate toate bârnele, astfel încât pictura să nu fie deteriorată și apoi mutată aproape 1 km. La fel s-a procedat cu cimitirul.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Urmașii celor decedați au dezgropat mormintele străbunilor și efectiv le-au mutat în noul cimitir. Asta s-a întâmplat în 1911, exact la timp, pentru că doi mai târziu întregul piemont s-a prăbușit, iar valea arată și acum extrem de ciudat, cu multe vârfuri, gropi. Se spune că aici, în luna aprilie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, noaptea, pe locul unde era cimitirul joacă aurul, se deschide pământul și din adâncuri vine o lumină care colorează cerul. Fenomenul a fost explicat ulterior prin prezența unor pungi de gaze în subteran care în contact cu aerul luminează”, relatează prof. Fârtat.

În biserica strămutată se fac rar slujbe acum, este înscrisă în patrimoniu și alături de celelalte 80 de biserici de lemn întinse pe teritoriul județul Vâlcea sunt considerate ”bijuterii” ale timpului sau daruri lăsate de Dumnezeu.

“Noi avem dreptul să le păstrăm și să le lăsăm mai departe generațiilor viitoare. Este zestrea poporului român, credința care a învins orice vitregie. Românul, atunci, în vremuri grele, nu lua averi cu el, lua biserica și morții în spate. Adică se lua pe sine și pe Dumnezeu”, conchide Fârtat.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)