Foto: (c) episcopiaslatinei.ro

Potrivit șefului Direcției de Cultură și Patrimoniu Cultural Național Olt, inginerul Gheorghe Iorga, vechea biserică a schitului Măinești, ctitoria ispravnicului Bârzeanu, care a fost construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, era de “lemn, mititică și cu pereții de nuiele” și avea hramul Sfinții Voievozi. Acea biserică veche de lemn s-a deteriorat în timp și în anul 1805, pe locul ei, s-a început zidirea actualei biserici, despre care se spune că ar fi fost pusă ceva mai jos de locul unde fusese cea veche.

Biserica din zid a fost finalizată în 1810 și de atunci are și hramul Sf. Nicolae, după numele primului ctitor, însă a păstrat și vechiul hram, Sf. Voievozi. “La 11 iunie 1805, luni s-au facut șanțu, iar marți la trei ceasuri din zi, s-au început a zidi, și la leatul 1809, septembrie 29, s-au isprăvit de tot lucrul zidirii”, după cum arată pisania, precizează Gheorghe Iorga.

Biserica, numită și Schitul Haiducilor, este ridicată în perioada în care Iancu Jianu și haiducii săi atacau conacele boierilor din zona Romanați, inclusiv pe cele din zona Balș.

Coordonatorul Muzeului Romanațiului Caracal, dr. Dana Nicula, afirmă că Iancu Jianu și haiducii pe care îi conducea atacau conacele boierilor din zonă iar bunurile luate după aceste atacuri le împărțeau țăranilor. Pentru a nu fi prinși, haiducii se refugiau deseori în păduri și după 1810, probabil, ținând cont de legendele și folclorul local, chiar în biserica schitului de la Măinești, unde ar fi construit și un scurt tunel, de la biserică până în coasta unui deal. Documente care să ateste trecerea lui Iancu Jianu pe la Schitul Haiducilor nu există.

“În partea stângă a bisericii, o ușă micuță se deschidea spre un tunel de înălțime mică, prin care ar fi putut trece o persoană de 1,65 metri înălțime, nu foarte corpolentă. Tunelul avea o ieșire într-o moviliță, în dealul ce urcă de la biserică. Se crede că acolo se ascundea Iancu Jianu în perioada haiduciei, acolo se retrăgea cu haiducii. În această biserică ar fi avut loc și o întâlnire între Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu. Nu există documente despre această întâlnire, însă se păstrează un tablou realizat de Dumitru Stoica, care îi prezintă pe Iancu Jianu și Tudor Valdimirescu la un conac, ce seamănă izbitor cu chiliile maicilor din Măinești”, a declarat Dana Nicula.

Muzeograful a menționat că în perioada de haiducie, Iancu Jianu a fost prins de trei ori și o dată a fost salvat datorită căsătoriei cu Sultana Gălășescu. “Soția lui Iancu Jianu, Sultana Gălășescu, provenea dintr-o familie de boieri de lângă Balș și era prietenă cu domnița Ralu. În 1817, Iancu Jianu, o legendă în Oltenia la acea vreme, a fost salvat de la moarte datorită căsătoriei cu Sultana, deoarece potrivit obiceiului de atunci, dacă un tânăr boier era condamnat, putea fi salvat de căsătoria cu o fată de același rang”, afirmă muzeograful.

Biserica din Măinești este numită și Schitul Haiducilor deoarece se crede că aici s-au retras cei din ceata condusă de Iancu Jianu după ce au renunțat la haiducie.
Scriitorul Petre Pandrea, din Balș, scria într-un articol din ziarul ”Oltul”, apărut pe 16 iunie 1968, după o vizită a sa la Schitul Haiducilor: “În preajma Balșului, în cătunul Măinești, se află biserica schitului unde foști haiduci de-ai lui Iancu Jianu s-au retras aici și s-au călugărit după ce căpitanul lor s-a lăsat de haiducie la 1818. (…) De când haiducii lui Jianu au devenit monahi, de la anul 1818, schitul a primit porecla de Schitul Haiducilor, în folclorul local”. Petre Pandrea mai consemna următoarele: “Din Schitul haiducilor de la Măinești n-a mai rămas decât biserica ruinată, pe cale de prăbușire, dacă nu va fi reparată” și considera Schitul haiducilor de la Măinești “monument istoric, învăluit de legende, pe valea Oltețului, demn de restaurare”.

Ctitorul schitului Măinești a fost Ispravnicul Matei Bârzeanu. Anul fondării schitului nu este cunoscut. “Ctitorul fondator închină acest schit ca metoc Episcopiei Râmnicului la 1743. Aceasta o știm din însemnarea făcută pe actele referitoare la schit, trecut în Condica Episcopiei Râmnicului, însă actul de închinare lipsește, la fel și actul de fondație”, arată Gheorghe Iorga.

Acesta menționează că după desființarea schitului prin plecarea călugărilor greci, biserica a devenit biserică de mir și fiind izolată, fără populație în jur, nu s-a mai ocupat nimeni de ea.

În 1930, preotul Ioan Ochișor îi face unele mici reparații și îi pune acoperiș de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când prin ordin al Arhiepiscopiei Craiovei este numit preotul Pavel Mateevici — refugiat din Basarabia — ca slujitor al ei, “cu obligația de a se îngriji de reparație”. Acesta face unele reparații, astupând crăpăturile din ziduri, dar după un timp pleacă și biserica se ruinează. După mai multe intervenții ale preotului Ioan Ochișor, în 1959 se fac demersuri pentru renovarea ei, însă și acest preot părăsește parohia după cinci ani. Printr-un ordin al Mitropoliei Olteniei din 1966 biserica este închisă din nou cultului public.

În august 1972, părintele Smarand Ochișor anexează dosarului privind bunurile mobile și imobile ale bisericii din Măinești un istoric în care scrie: “nu cunosc de nicăieri ce reparații i s-ar fi făcut acestei biserici, dar după părerea noastră, socotim că nici una, deoarece după desființarea schitului, biserica servind ca biserică de mir, nu s-a mai interesat nimeni de reparațiunea ei…în jurul ei nu erau familii și era izolată de Balș la doi kilometri. De-abia azi, după aproape 200 de ani, se găsesc în jurul ei vreo 30 de familii… și care nici acum nu sunt dispuse la nici o jertfă pentru reparațiunea ei”.

Potrivit reprezentanților Episcopiei Slatinei și Romanațiului, “biserica este construită în formă de navă, din zid de cărămidă gros de 70 cm, este prevăzută cu pridvor, iar catapeteasma este din zid. Naosul este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămida care are pe mijloc o deschidere cât o ușă și două deschideri laterale mici. Deasupra naosului se afla o turlă oarbă în formă octogonală, în exterior având opt ferestre înalte și înguste. Intrarea în pronaos se face printr-o ușă masivă din stejar, simplă, așezată în partea de vest. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane masive în față și două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este din dușumea de scândură, iar acoperișul din tablă zincată. Fațadele exterioare sunt văruite în alb și au un brâu median simplu”.

Biserica a fost pictată între anii 1810-1812, în tehnicile fresco și tempera. “La portretele ctitorilor, precum și la celelalte tablouri votive din interior, se observă că în costumele de epocă apar și elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor s-a rezumat la câteva nuanțe de roșu, albastru, gri, puțin verde și galben, predominând încadraturile și brâiele cu linii negre și roșu închis”, se arată pe site-ul Episcopiei Slatinei și Romanațiului.

În toamna anului 1977, prin grija Patrimoniului Național și a Episcopiei Argeșului, încep lucrări de conservare și consolidare a bisericii.

În data de 11 noiembrie 1996, prin decizie a Episcopiei Râmnicului s-a reînființat Mănăstirea Măinești, pe locul fostului schit de călugări numit “Schitul Haiducilor”, în jurul bisericii vechi — singura clădire din complexul monastic care a supraviețuit timpului. În anii 2004 — 2005, în incinta mănăstirii a fost construită o biserică nouă. În prezent, Mănăstirea Măinești este mănăstire de maici.

Interesant este faptul că și în județul învecinat, Vâlcea, există un schit — Pahomie — despre care se spune că ar fi fost întemeiat de haiduci. Aceștia ”după ce oboseau în pribegie și răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii și se călugăreau”, schimbau armele cu crucea lui Hristos.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)