Fizicianul Dragomir Hurmuzescu, membru al Academiei Romane (n. 13 martie 1865 — m. 31 mai 1954)
Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

S-a înscris la cursurile Colegiului ”Sfântul Sava” din București, pe care l-a absolvit în 1884. Ulterior, a fost admis la Facultatea de Științe din București, secția fizico-matematică. A devenit licențiat în fizică în 1887, reușind în doi ani de la admitere să susțină toate examenele necesare absolvirii.

Și-a continuat studiile la Universitatea Sorbona din Paris, în vederea obținerii doctoratului, în urma câștigării unei burse. Aici i-a avut ca profesori pe savanți renumiți ai vremii, precum Jules Henri Poincaré, Gabriel Lippman și Joseph Bertrand, de la care a dobândit cunoștințe științifice și de filosofie teoretică. În 1890, a devenit licențiat în fizică.

În toată această perioadă a lucrat la Sorbona, în cadrul Laboratorului de cercetări fizice aflat sub conducerea profesorului Gabriel Lippman. Printre colegii săi de laborator s-a aflat și Maria Slodovska, cunoscută sub numele de savantă Marie Curie.

În cadrul laboratorului, Dragomir Hurmuzescu s-a ocupat cu perfecționarea electroscopului, realizând în acest sens un nou izolator, bazat pe sulf și parafină, pe care l-a numit ”dielectrină”. La scurt timp, în laboratoare a început să se folosească ”electroscopul Hurmuzescu” cu înveliș metalic și dop de dielectrină. Printre cei care au folosit acest tip de electroscop au fost și soții Pierre și Marie Curie, aceștia utilizând acest tip de instrument în cercetările care i-au condus la descoperirea radiului.

La 28 aprilie 1896, a devenit doctor în fizică, în urma susținerii tezei de doctorat, intitulată ”Asupra unei noi determinări a raportului dintre unitățile electrostatice și cele electromagnetice”, care a fost apreciată cu cea mai înaltă distincție (1896).

S-a întors în țară în mai 1896, iar în luna octombrie a aceluiași an, a fost numit conferențiar de matematici generale, în cadrul Facultății de Științe a Universității din Iași și profesor de fizică la Liceul Internat al aceleiași instituții. Aici și-a amenajat un laborator propriu de cercetare. De asemenea, a înființat și predat la catedra de Căldură și Electricitate, din cadrul Facultății de Științe.

Din inițiativa sa, în 1901, a fost înființată Societatea de Științe din Iași, care a tipărit publicația Les Annales Scientifiques de l’Université de Jassy, avându-l pe Dragomir Hurmuzescu ca secretar de redacție. A îndeplinit funcția de secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice, între anii 1904-1907, timp în care a pus bazele unui proiect de reorganizare a învățământului științific liceal.

În 1909, Dragomir Hurmuzescu a organizat, la Iași, prima Școală de aplicație a electricității din țara noastră care, la 1 noiembrie 1910, a devenit Școala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iași; în 1913, aceasta a devenit Institutul Electrotehnic. Aici, împreună cu colaboratorul său, inginerul Emil Petrașcu, omul de știință a înființat o Secție de radiocomunicații pentru inițierea studenților.

S-a transferat, în același an, la Universitatea din București, unde a predat până la pensionare, în 1937. În 1919, a devenit decan al Facultății de Științe și prorector al Universității și în această dublă calitate a înființat, în 1920, Școala de Electricitate, devenită Institutul Electrotehnic.

În 1925, la Institutul Electrotehnic al Universității București a fost construit și dat în folosință primul receptor radiofonic ce a făcut posibile primele audiții publice, ținute de două ori pe săptămână, joia și sâmbăta la orele 21,30. La 26 martie, ia ființă Asociația Prietenilor Radiotelefoniei, din inițiativa Societății Române de Fizică condusă tot de Dragomir Hurmuzescu.

La 1 noiembrie 1928, a fost difuzată prima emisiune cu anunțul: ”Alo, alo, aici Radio București!”, moment care a inaugurat postul național de radio. Cu această ocazie, președintele consiliului de administrație al Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, Dragomir Hurmuzescu a rostit un discurs în care afirma: ”Radiofonia este de o mare importanță socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând până la coliba cea mai răzleață a săteanului. În curând va deveni un criteriu de judecată a gradului de desvoltare a unui popor”.

Radio Popular (1958)
Foto: (c) MAYER MARCU / Arhiva AGERPRES

Din inițiativa sa, în 1934, a fost posibilă organizarea în București a primului Congres de științe din România.

S-a retras din activitatea științifică, în 1937, în plină forță creatoare.

De-a lungul vieții sale a avut o activitate intensă de cercetare în România și străinătate, fiind și un deschizător de drumuri în cercetarea și aplicarea fizicii în România. A lăsat numeroase lucrări, studii și articole, întocmite singur sau în colaborare, între care: ”Dielectrica, un nou electroscop” (1894); ”Căldură și electricitate” (1900); ”Telegrafia fără sârmă cu ajutorul undelor electrice” (1902), ”Radioactivitatea petrolurilor române” (1907); ”Radioactivitatea apelor minerale din România” (1909), ”Viitorul industriei electrice în România” (1919), ”Electricitate generală și aplicată” (1934), ”Efectul Zeeman și magnetonii” (1936).

Majoritatea lucrărilor științifice au fost publicate în reviste de prestigiu, precum: Annales de Physique, Journal de Physique, Revue Generale d’Electrisite, Archives des Sciences Physiques, Bulletin Scientifique de L’Academie Roumaine.

Activitatea științifică prolifică i-a fost recunoscută printr-o serie de distincții și prin includerea sa în diferite foruri științifice din România și din străinătate. Încă din timpul studiilor efectuate în Franța, a fost ales membru al ”Societății Franceze de Fizică”, membru al ”Comitetului savanților străini din Franța” și membru al ”Societății Fizicienilor Germani”.

A fost membru corespondent al Academiei Române, din 21 mai 1916, precum și membru fondator al Academiei de Științe din România.

În cadrul Congresului de radiologie desfășurat, la Bruxelles, în 1910, a prezidat una din ședințele de comunicări.

A murit la 31 mai 1954.

În 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naștere, UNESCO a propus omagierea marelui savant român. De asemenea, pentru a-i cinsti memoria, unul din premiile Academiei Române îi poartă astăzi numele.

La aniversarea celor 100 de ani de învățământ superior electrotehnic în România, în 2010, Facultatea de Electrotehnică de la Iași a inaugurat Aula de onoare ”Dragomir Hurmuzescu” și, în semn de omagiu, a fost dezvelit în fața facultății bustul savantului.

La 13 martie 2015, la Facultatea de Fizică din Iași, cu ocazia aniversării unui secol și jumătate de la nașterea fizicianului român, va fi lansat volumul ”Dragomir Hurmuzescu — Electricitatea” (partea I a cursului predat de profesorul Hurmuzescu la Iași), de către Editura Universității din Iași, în cadrul colecții ”Excellenția”.

Foto: (c) www.editura.uaic.ro

În aceeași zi, la Biblioteca Națională a României, în spațiul expozițional Dealul Spirii, este deschisă expoziția ”150 de ani de la nașterea lui Dragomir Hurmuzescu — documente din Colecțiile Speciale ale Bibliotecii Naționale”. Expoziția dedicată vieții și activității savantului român prezintă publicului documente de arhivă, fotografii și file din presa vremii.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)