Palatul ‘Alexandru Ioan Cuza’ de la Ruginoasa, care în prezent adăpostește Muzeul Memorial A. I. Cuza
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Domnia sa, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne, prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și al primului guvern unitar, dar și prin reformele sale: adoptarea primei constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, dar și cea a învățământului.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 și a învățat, până în 1831, în pensionul francez Sachetti, la Galați, iar apoi, la Iași, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut colegi pe câțiva dintre viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum și pe viitorul mare artist Matei Millo.

Și-a continuat studiile, la Paris, unde a obținut diploma de bacalaureat în litere în 1835. S-a înscris la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăți. A devenit membru al Societății economiștilor din Paris. A revenit în țară și s-a înrolat cadet în armată (septembrie 1837). În februarie 1840 a demisionat, și, din 1842, a ocupat postul de președinte al judecătoriei Covurlui.

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moșiei Solești din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina era din neamul Sturdza. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soției sale a robilor țigani, Alexandru Ioan Cuza acceptând, astfel, hotărârea Adunării Obștești din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a țiganilor de pe moșiile domnești și mănăstirești.

Din 1845, Alexandru Ioan Cuza a încetat să mai dețină funcția de președinte al judecătoriei Covurlui, distanțându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.

La 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, prezent în rândul celor peste o mie de revoluționari moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul și a semnat documentul programatic Petiția-proclamațiune a boierilor și notabililor Moldovei. Rănit în confruntarea care a avut loc, Alexandru Ioan Cuza, a fost arestat și trimis spre deportare. Viitorul domnitor, alături de alți șase revoluționari au reușit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea și anchetarea lor în Imperiul Otoman.

Statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Foto: (c) ADRIAN CUBA / Arhiva AGERPRES


Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj, în Transilvania, din 3/15 mai 1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunând: “Ardealul nu mai este Ardeal, ci România” și “Uitați-vă pe câmp, românilor suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari”.

Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, a plecat la Viena, apoi la Paris, și la Constantinopol, de unde s-a întors în țară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, și un partizan convins al Unirii.

Alexandru Ioan Cuza a ocupat succesiv posturile de președinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne și pârcălab al ținutului Covurlui. A devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a țării, implicându-se în învățământ și sănătate. Totodată, el a desfășurat și o activitate unionistă considerabilă.

Activitatea unionistă și scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, l-au făcut pe Cuza să demisioneze din administrația caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârșitor câștig de cauză taberei unioniste.

După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iași, Alexandru Ioan Cuza și-a dovedit consistența politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susținut desființarea privilegiilor de clasă și s-a pronunțat pentru rezolvarea chestiunii agrare.

Nicolae Vogoride și-a revizuit atitudinea față de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a avansat colonel în august 1858. A devenit, apoi, ajutorul hatmanului Miliției moldovene și, în octombrie 1858 — în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza și Panu—, a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanță în vremurile ce aveau să urmeze. În cadrul Adunării Elective — cea care urma să aleagă noul domnitor al Moldovei—, Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreședinte alături de Petre Mavrogheni.

Decorații și ceas de aur aparținand domnitorului Alexandru Ioan Cuza, expuse la Muzeul Unirii din Iași
Foto: (c) Nicolae BONDARENCO / Arhiva AGERPRES

Conform prevederilor Convenției de la Paris, act constituțional elaborat de puterile garante în 1858, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă. Lucrările Adunării elective s-au deschis la 28 decembrie 1858 și a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza.

După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza.

Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ‘drepturile și interesele patriei’ și să asigure ‘binele și fericirea nației române’.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în noul domn: “Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice. Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou.O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misia…Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, și închisă la minciună și lingușire”.

Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: “A-ți spune entuziasmul pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputință…timp de trei zile populația din Iași s-a dedat la adevărate nebunii”.

După ce la 5/17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, a fost ales și domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat, conform prevederilor Convenției de la Paris din 1858, între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei. Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul “Concordia” din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.



Clădirea și Placa Memorială a Hotelului Concordia de pe strada Smârdan 39, situată în Centrul Istoric al Bucureștiului, unde în seara zilei de 23 ianuarie 1859, fruntașii Partidei Naționale au hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Țării Românești și al Moldovei
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11, când lucrările Adunării s-au reluat, deputații reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: “spre mărirea patriei”, “spre fericirea românilor”.

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între cele două guverne, de la Iași și București. Abia la sfârșitul anului 1861, Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ian./3 febr. 1862), ce cuprindea reprezentanți ai grupărilor conservatoare moldovene și muntene, în frunte cu Barbu Catargiu.

Ultima reședință domnească de la Iași, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, între anii 1859 — 1862, actualmente Muzeul Unirii
Foto: (c) SCHINDERMAN LAZAR / Arhiva AGERPRES

Activitatea următorului guvern, condus de Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 — 26 ian./7 febr. 1865) a pus în operă principalele puncte formulate în programele Revoluției române de la 1848-1849.

Pe fondul neînțelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2 mai 1864, și a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituție denumită “Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, în care își arogă largi prerogative legislative și executive.

Proiect de Constițuie pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, pe care a dat-o publicității împreună cu o Proclamație către sătenii clăcași în care se spunea: “De astăzi înainte, voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”.

Au fost împroprietărite 463 554 familii de țărani. Conform legii, țăranii primeau pământ în funcție de numărul animalelor și nu îl puteau înstrăina timp de 30 de ani. Se desființa pentru totdeauna claca, boierescul și toate celelalte obligații către boieri, care însă erau răscumpărate și plata urma a se face pe o perioadă de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar, pe de altă parte, se simțea lipsa inginerilor topografi.

La 2/14 și la 4/16 decembrie 1864 au fost promulgate un Cod civil și un Cod penal și de procedură penală.

Una dintre cerințele des întâlnite și în programele revoluționarilor de la 1848 a fost reformarea învățământului românesc. Proiectul de lege “asupra organizării instrucțiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864.
După numeroase amânări, legea asupra instrucțiunii publice a fost promulgată de către Cuza la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numărul articolelor de la 660 la 480 și au fost introduse câteva modificări, dintre care cea mai însemnată era renunțarea la principiul inamovibilității pentru învățători, institutori și profesori secundari, el rămânând numai pentru profesorii universitari.

La 2 iulie 1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care se mărea numărul votanților. Noua lege electorală, deși nu înlătura votul cenzitar, reducea censul și crea două categorii de electori. Sistemul prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să aleagă pe unul singur care vota. În felul acesta, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită.

Pe fondul deteriorării raporturilor dintre Cuza și miniștrii săi, la 17 decembrie 1865, acesta a afirmat dorința sa de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinț străin.

Silit să abdice, la 11/23 februarie 1866, a plecat în exil, în Germania, stabilindu-se la Heidelberg. Aici a și murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Manifestări dedicate aniversării a 145 de ani de la Unirea Principatelor; dezvelirea statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza 
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / Arhiva AGERPRES

Poporul român nu l-a uitat și, cât timp a mai trăit, a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul țării.

Respectându-i-se voința, a fost înmormântat în țară, la moșia sa de la Ruginoasa. La ceremonie au participat mii de țărani, dar și prietenii de o viață: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Anca Pandea)