Fotografii: (c) Marius Mateaș / Arhiva personală

“După lovitura de stat din 23 august 1944, Timișoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar și rutier, cu potențial industrial însemnat, orașul avea valoare strategică pentru forțele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului German din Timișoara, luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unitățile hitleriste și cele maghiare declanșează acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și ocupa Timișoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română’, consemnează istoricul timișorean Vasile Dudaș.

În august 1944, orașul era ocupat de trupele germane, iar în momentul anunțării capitulării Germaniei naziste, lt. colonel Alexandru Galgoți era comandantul Sectorului de ordine internă Timiș, având în subordine Școala Politehnică, Școala de subofițeri de Artilerie, Școala de subofițeri de Transmisiuni, Regimentul 5 A.A. și jandarmii teritoriali cu rolul de a proteja granițele.

“Bunicul meu, lt. colonel Alexandru Galgoți, a fost cel care, pe 26 august 1944, a mers cu o gardă întărită la comandantul Comandamentului Forțelor Germane și i-a cerut să predea armele fără vărsare de sânge. Iar comandantul german i-a dat sabia în semn că a recunoscut înfrângerea Germaniei. ‘Domnule comandant, vă rog să predați arma și să evitați vărsarea de sânge în oraș’, este apelul pe care lt. colonel Galgoți i l-a adresat comandantului german, recunoscut de cei care au asistat la acel moment istoric’, relatează pentru AGERPRES dr. ing. Marius Mateaș, nepotul lt. colonelului Alexandru Galgoți.

În baza palmaresului militar, în 1945 s-a decis acordarea gradului de general lt. colonelului Alexandru Galgoți, înrudit cu Avram Iancu, pentru activitatea desfășurată continuu în slujba patriei, inclusiv pe Frontul de Vest, pentru eliberarea țării. Deși încărcat de recunoașteri ale unor merite deosebite pe câmpul de luptă, destinul acestei figuri marcante în istoria noastră avea să-i ofere o cotitură totală a vieții, ajungând de la pasul spre steaua de general la un simplu funcționar alături de cărăușii orașului și cu un domiciliu forțat.

Toată nenorocirea care s-a abătut asupra sa și a numeroasei familii — soția și cei opt copii, i s-a tras de la calitatea de proprietar ‘chiabur’ al fermei Lovrin pe care a cumpărat-o în timpul războiului și pe care a transformat-o în Ferma model Lovrin, unde experimenta creșterea migdalilor. În 1946, aici urmau să se pună bazele a ceea ce urma să devină faimoasa Stațiune de Cercetare Experimentală Agricolă Lovrin. Ofițerul voia ca prin această fermă să le asigure existența zilnică soției și celor opt copii, patru fete și patru băieți.

“Pentru că în timpul războiului a devenit, prin cumpărare, proprietarul fermei Lovrin pe care a transformat-o în Ferma model Galgoți Lovrin, ce se ocupa cu cultivarea migdalilor, a urmat soarta multor proprietari de pământ: a fost arestat într-o noapte din 1949, la sediul fermei, dar cu ajutorul soldaților care-l recunoșteau ca personalitate pentru cariera sa militară în slujba patriei, a reușit să fugă prin lanul de porumb. Până la urmă s-a dus la București unde și-a pledat cauza în fața conducerii de atunci a țării, care, însă, nu a avut altă cale decât să-i recunoască meritele militare. Astfel, a scăpat de arestare și de deportare și a avut parte de o formă de ‘pedeapsă mai ușoară’, un domiciliu forțat în Timișoara”, spune Marius Mateaș.

Au urmat ani în care numeroasa familie a trăit cu ajutorul soldaților din Regimentul colonelului. ‘În 1962, printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Gheorghe Gheorghiu Dej, i s-a recunoscut activitatea militară și a fost un semn de ‘reabilitare’. Din 1949, a lucrat ca funcționar la Asociația Cărăușilor din Timișoara. pentru a-și putea întreține copiii. Fiind un om robust, a știut întotdeauna să reziste, iar pentru a le asigura existența copiilor, a renunțat la întregul palmares militar și s-a angajat ca simplu funcționar’, adaugă Marius Mateaș.

Potrivit documentelor pe care nepotul colonelului le păstrează cu sfințenie, Alexandru Galgoți s-a născut în 1895 la Roșia Montană, iar la 16 ani avea să fie încadrat în Școala de Cadeți de la Traiskirchen, Viena, unde a primit o aleasă educație, dezvoltându-și și latura artistică (pictură și muzică). După absolvirea școlii, a fost introdus imediat într-un Regiment operativ și, de atunci și până în 1945, nu a părăsit câmpul de luptă, fiind fidel țării pe care a servit-o potrivit pregătirii sale militare.

‘A avut un rol deosebit în apărarea Timișoarei. La 1 septembrie 1944, el a fost numit în funcția de comandant al Detașamentului Timișoara, care includea mai multe unități operative și care avea ca obiectiv să apere o anumită zonă a orașului, precum și controlul asupra pătrunderii agresorului în zona graniței. De asemenea, a fost numit prin Decizie la conducerea Corpului de Armată, în calitate de comandant al Ordinii Interne Timiș-Torontal. De-a lungul carierei sale militare a fost recompensat cu numeroase distincții: Medalia ‘Victoria’ a marelui război pentru civilizație (1916-1921), ‘Crucea comemorativă’ cu barete a marelui război (1916-1918), ‘Coroana României’ cu spade și panglică (li se dădea doar celor care au dat dovadă de acte de curaj direct în front, n.r.) de ‘Virtutea Militară’ în grad de Cavaler, ‘Coroana României’ cu spade și panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer, ‘Frunza de stejar’ la panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer. După anii de suferință, în 1962 a fost reabilitat și i s-au recunoscut toate meritele militare și slujirea cu credință a patriei, drept pentru care i s-a conferit Ordinul ‘Apărarea Patriei’ clasa a III-a’, mai relatează Marius Mateaș.

Nepotul colonelului nu poate uita ‘scânteia frumoasă’ din viața bunicului, care a fost bunica sa, de care se leagă o frumoasă amintire.

“Înainte de 1920, în timpul unor manevre militare, bunicul o cunoaște pe cea care îi va fi soție, Maria Bolza, și o răpește de acasă. Fata este dezmoștenită și se căsătoresc la Sibiu, având garanții materiale date sub semnătura a doi ofițeri ai Regimentului care și-au luat angajamentul că vor avea grijă de tânăra familie”, povestește Mateaș.

El mai povestește că odată ieșit la pensie, lt. colonel Alexandru Galgoți a avut timp să citească multă literatură în limbile franceză și germană, să cânte la chitară și la acordeon cu nepoții ori să aștearnă pe pânză sau pe hârtie amintirile de pe front, sub forma culorilor. I-a învățat pe nepoți un lucru: ‘Du cu tine numai atât cât poți lua în capul tău’.

“A pictat peisaje din locurile prin care a trecut ca militar. Îmi amintesc de o acuarelă reprezentativă care m-a impulsionat pe mine să continui să pictez pentru Timișoara. Este vorba despre pasarela din lemn peste Bega, acolo unde astăzi se află Podul Michelangelo, pe care a redat-o cu acuratețe de ofițer artilerist, a marcat toate reperele geografice, turnurile bisericii din Piața Bălcescu, grinzile”, afirmă Marius Mateaș, care este lector în cadrul Departamentului de Mecatronică al Universității Politehnica din Timișoara însă a moștenit talentul bunicului și a dus pictura românească până în Parlamentul Europei, în cadrul unei expoziții de excepție (‘Timișoara în oglindă’), organizată de europarlamentarii timișoreni.

‘Dacă bunicul a plecat din Roșia Montană și a ajuns la Viena, eu plec din Timișoara și nu mă voi opri niciodată pentru a duce imaginea Timișoarei și a țării peste tot în lume’, susține Mateaș.

Nepotul lui Galgoți, primul român care a intrat în legătură radio cu un astronaut, spune că urmașii colonelului nu au cerut niciodată restituirea fermei Lovrin, dându-și seama de importanța acesteia pentru cercetarea românească și așteaptă “cu răbdare” decizia celor de la București pentru recompensele pecuniare cuvenite.

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)