Potrivit istoricilor, prima mențiune despre cetățile Moldovei este făcută de domnitorul moldovean în omagiul adresat, în anul 1387, regelui Poloniei, dar prima referire la Cetatea Neamțului datează din anul 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, emite un act “ante castrum Nempch”.

În fiecare an, la începutul lunii iulie sunt organizate Zilele Cetății Neamț și Festivalul de Artă Medievală, iar în luna august are loc Festivalul Național de lăută. Dar, în cei peste 600 de ani de existență, între zidurile cetății nu au răsunat doar lăutele.

“Istoria Cetății datează de la finalul secolul al XIV-lea, fiind construită, strategic, pe culmea Pleșu, de către Petru I Mușat, între anii 1374 — 1391. Au fost trei frați, Petru, Ștefan și Roman Mușat, care s-au despărțit la timpul potrivit, iar Petru Mușat vine de la Suceava, peste deal, și așează aici temelia Cetății. Intrarea principală în interiorul Cetății nu este pe unde vin astăzi turiștii, ci pe a doua poartă, denumită Poarta Mușatină, iar podul era inițial în linie dreaptă”, a declarat, pentru AGERPRES, Mihai Cucolea, muzeograful Cetății.

Cetatea Neamț a fost deopotrivă loc de retragere pentru familia domnitorilor, dar a fost transformată și în închisoare pentru dușmani. Cetatea a fost martora unor trădări și a unor execuții sângeroase.

“Întărirea Cetății atât strategic, cât și militar a fost realizată de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. Marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt întărește toată țara Moldovei din punct de vedere militar și apoi politic. Este vorba de capitala Suceava și de cetățile de la Soroca, Chilia, Tighina, Hotin, Cetatea Albă, Baia, Șcheia, Roman și Cetatea Neamț. A adus meșteri italieni, ardeleni și moldoveni și a înălțat-o. A avut trei etaje, un confort deosebit, avea un acoperiș din foiță de plumb și alamă, într-un cuvânt avea formă de castel. Voievodul a schimbat și sistemul de apărare a Cetății. A dărâmat podul liniar și a făcut podul sub formă de semicerc, pe care vin astăzi turiștii. Însă, acest pod nu avea balustradă, pentru că dușmanii trebuiau să fie primiți cum se cuvine”, a povestit Mihai Cucolea.

Marii poeți și scriitori au evocat în operele lor evenimentele istorice sau pur și simplu au creat povești care s-ar fi petrecut în Cetatea Neamț.

Spre exemplu, momentul sosirii lui Ștefan cel Mare la Cetate, după bătălia de la Valea Albă din 1476, este prezentat de poetul Dimitrie Bolintineanu în poemul “Muma lui Ștefan cel Mare”, scris în anul 1857. Poezia începe cu versurile “Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, / Unde cură-n vale un râu mititel”. Într-o noapte, domnitorul bate la poarta Cetății, cerând să fie primit înăuntru pentru că este rănit și urmărit de turcii care i-au zdrobit oastea, dar mama domnitorului, aflată în cetate, refuză să-i deschidă spunându-i “străinului”: “Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință, Nu poți ca să intri cu a mea voință. Du-te la oștire! Pentru țară mori! Și-ți va fi mormântul coronat cu flori”. În realitate, doamna Maria Oltea a murit pe 4 noiembrie 1465, deci cu 11 ani înainte de momentul pierderii luptei de la Valea Albă — Războieni.

“Lupta a avut loc la Valea Albă — Războieni, unde Ștefan cel Mare și Sfânt a pierdut lupta. Se retrage rănit la cetate, noaptea târziu, bate la poartă și un glas de bătrână întreabă cine este acolo. În interiorul cetății, în vremuri de război era familia sa, probabil și mama sa cum spun cronicarii, o parte din averea Moldovei adusă de la Suceava, foarte mulți copii ca să nu fie luați și făcuți ieniceri, și oștenii care făceau paza. Ștefan ia drumul Sucevei, bate la ușa chiliei lui Daniil Sihastru, dar părintele nu-l primește pentru că își făcea rugăciunea. Abia după ce termină rugăciunea îl primește și îi dă o povață părintească. ‘Măria Ta, nu închina țara dușmanului. Ține post negru pentru tine și oștirea ta timp de trei zile și trei nopți, iar pe steagul de luptă așează Icoana Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință și să faci o biserică în cinstea lui, iar izbânda va fi a Măriei Tale’.

După cum a spus preotul și după înțelepciunea voievodului, turcii au fost trași aici la Cetate. Au încercat să o cuprindă două zile degeaba, după care au început să bombardeze cetatea. Sub pod erau suliți bine ascuțite și pe pod nu puteau veni. Alții au căzut în capcane sau au murit de săgețile trase din cetate, iar Mahomed s-a reîntors spre Istanbul. Cu prizonierii de război, Ștefan cel Mare i-a adunat în curte, le-a făcut semn cu sabia pe pământ și le-a spus: ‘pământ și apă ați căutat, de veți săpa și de apă veți da, liberi să fiți’. Au săpat circa 110 de metri până la nivelul râului Ozana și au zidit astfel fântâna. Cine a rămas în viață, a fost eliberat”, a povestit muzeograful Mihai Cucolea.

O altă povestire, de această dată reală, este prezentată de Costache Negruzzi în nuvela “Sobieski și românii”, publicată în anul 1845. Aici, Negruzzi vorbește de rezistența legendară a plăieșilor din Cetate la asediul oștirii poloneze conduse de regele Sobieski, din 1691.

În această nuvelă, acțiunea se petrece “pe la sfârșitul lui septemvrie 1686, când o oaste poloneză în frunte cu Ion Sobieski, regele Poloniei, și hatmanii Iablonovski și Potoski, ajung în fața Cetății. În fortăreață se aflau în acel moment 19 plăieși trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire. Dorind să pună mâna pe averile pe care bănuia că domnitorul le-a trimis aici, Sobieski poruncește asedierea cetății, iar după cinci zile de lupte, timp în care au murit zece plăieși, iar în cetate se terminaseră merindele și praful de pușcă, străjerii predau cetatea și primesc făgăduința de a fi lăsați liberi să plece la casele lor. Văzând că din cetate ies numai șase oameni, din care trei duceau pe umeri pe alți trei care erau răniți, Sobieski hotărăște să-i spânzure, dar este oprit de hatmanul Iablonovski care-i spune că ‘acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați'”.

Regele îi eliberează, le dă câte 50 de zloți la fiecare, în timp ce “Cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș”.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină între anii 1714-1716, Dimitrie Cantemir a descris Cetatea Neamț astfel: “Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o dată de turci, sub domnia lui Soliman, și o dată în vremurile noastre de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mâinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile.

Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, când turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închinată turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum”.

În “Amintiri din copilărie”, marele povestitor Ion Creangă descrie “Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire, de atâtea veacuri, Cetatea Neamțului”.

Cetatea a fost renovată prima dată în anul 1966, iar ultima renovare a avut loc în anul 2011 cu fonduri de la Uniunea Europeană.

În interiorul Cetății au fost amenajate încăperile care odată au fost “Neagra Temniță”, “Monetăria”, “Bucătăria” sau “Sfatul țării”.

Anual, peste 100.000 de turiști trec pragul Cetății Neamț, reper cultural și istoric al județului Neamț, declarată monument istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Cristian Anghelache)