ROMANIA

Diverse

„Lucrarea de față reprezintă rodul unei activități de cercetare desfășurate concomitent de specialiști aflați în domenii diferite, dar care prin preocupările lor converg către probleme comune sau către soluții comune, chiar dacă au pornit inițial de la niște abordări complet diferite. Avem de-a face cu o specialistă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Andreea Florina Radu, pentru care fenomenul omuciderii și problema armamentelor de foc sunt tratate dintr-o anumită perspectivă, impunându-se criteriile legale și valorile sociale care trebuiesc respectate. Apoi, intervine viziunea doctorandei Daniela Georgiana Golea , din perspectiva abordărilor de domeniul intelligence care însoțesc cel mai adesea analizele de securitate. Pentru a închide cercul, intervine activitatea de cercetare în domeniul tehnologic a doi specialiști capabili să abordeze aspectele inginerești și de domeniul științelor exacte: inginerul mecanic Cosmin Vasile Țenu, prin prisma calității sale de specialist în Securitate și Apărare Națională; și în fine, fizicianul Lucian Ștefan Cozma, prin prisma calității sale de doctor în Științe Militare. În acest fel, problemele abordate de această lucrare au putut fi analizate din diverse perspective și dezbătute atât sub aspect istoric, prin expunerea într-o anumită manieră a datelor și informațiilor, dar și sub aspect legal și tehnologic, urmând ca în volumele viitoare să fie realizate analize separate din toate aceste puncte de vedere, acordându-se cuvântul fiecăruia dintre autori, pentru a realiza o abordare dintr-un unghi deosebit a aceleiași probleme.

Avem în față un prim volum din cadrul unei serii de cărți cel puțin interesante, dedicate perfecționărilor aduse în tehnica omuciderii. Dincolo de a fi o lucrare de specialitate abordând domeniul tehnicii de luptă moderne, cartea aceasta conține o serie de elemente atipice și interesante tocmai prin aceasta: înainte de toate, lucrarea nu abordează problema tehnicii de luptă din perspectiva strict tehnică, obiectul central al acestei serii de cărți fiind, de fapt, acțiunea omuciderii, indiferent dacă sub aspect contextual este vorba de lupta armată (cadrul licit) sau de acțiuni ilicite care au drept scop suprimarea vieții; cărțile din această serie nu urmează să trateze strict și limitativ doar problema tehnicii de luptă aflate în înzestrarea forțelor armate regulate, ci și armamentele cu caracter special aflate în înzestrarea unor forțe neregulate și caracterizate prin atipism sau chiar având un caracter neconvențional; în fine, un alt element foarte interesant al acestei lucrări este și acela legat de expunerea unor noi principii de funcționare în cazul armamentelor ușoare portative.”

<< Apariție interesantă și inedită în literatura românească din domeniul securității, lucrarea „Perfecționări în tehnica omuciderii” tratează un aspect foarte sensibil al lumii contemporane: impactul social negativ al dezvoltării tehnologice și al ritmului tot mai accelerat al acesteea. Cel mai adesea, dezvoltarea tehnologică este privită numai sub aspectul ori latura sa pozitivă, uitându-se faptul că există „și celălalt tăiș”, iar dezvoltarea prea rapidă conduce adeseori la incapacitatea de adaptare a societății. În aceste vremuri nevoia de adaptare este tot mai stringentă, mai ales că lumea noastră se schimbă tot mai mult și mai repede. Trăim la ora actuală într-un mediu intern și internațional tot mai atipic și mai greu de înțeles, în care evenimentele se petrec cu o viteză tot mai mare, iar modelele clasice devin tot mai desuete și mai greu de aplicat în practică. Aceste aspecte ale evoluției societății își spun cuvântul și în domeniul securității naționale. Mai ales în ramuri ale securității (cum ar fi siguranța publică) sau componente ale acesteia, dintre care cea mai evidentă este securitatea individuală a cetățeanului. Această securitate individuală depinde de acuratețea și realismul sistemului normativ, precum și de maniera de aplicare în practică a acestuia. Orice inadaptare a sistemului normativ sau a sistemului judiciar conduce la apariția unor disfuncții grave care afectează înainte de toate securitatea cetățeanului și în final, securitatea națională. După încheierea Războiului Rece, contrar așteptărilor, conflictualitatea nu a scăzut ci a crescut atât la nivel global cât și la nivel intern, în cadrul statelor naționale. Au apărut tendințele secesioniste, au fost mai mult sau mai puțin dezgropate conflictele tradiționale de natură interetnică sau religioasă, s-a acutizat conflictul social etc. În acest context, tehnica omuciderii a suportat modificări (de regulă, îmbunătățiri) tot mai importante. S-au dezvoltat tot mai mult armamentele clasice, dar totodată au apărut și noi categorii sau tipuri de armamente, complet atipice și capabile de performanțe deosebite. Au fost puse la punct în ultimii ani noi principii de funcționare și s-au dezvoltat metode/tehnici noi de realizare a armamentelor, de multe ori în forme tot mai disimulate și mai greu de identificat ca atare. Odată cu dezvoltarea acestor tehnici s-au îmbunătățit și metodele de acțiune (modus operandi) devenind tot mai dificil pentru organele judiciare să identifice și să probeze săvârșirea unor fapte penale grave. Mai grav, tendința este aceea de dezvoltare a unor tehnici tot mai sofisticate de omucidere și odată cu aceasta, apariția unor grupări infracționale compuse din persoane de înaltă calificare, capabile să producă infracțiuni dintre cele mai grave, atât din perspectiva periculozității sociale cât și din aceea a efectelor concrete, imediate. Urmarea firească, specialiștii din domeniul securității au observat această tendință de evoluție și încearcă să o preîntâmpine, prefigurând modurile în care ar putea să se dezvolte tehnica omuciderii, mijloacele și metodele care ar putea fi utilizate etc. Autorii lucrării „Perfecționări în tehnica omuciderii” au considerat oportun să abordeze în cadrul primului volum („Îmbunătățirea armamentelor de foc portative și muniției aferente”) problema armamentului de foc clasic, din perspectiva posibilelor tendințe de îmbunătățire ce s-ar putea manifesta în viitorul apropiat sau mediu. Astfel, autorii (un colectiv pluridisciplinar tratând problemele deopotrivă din perspectiva Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării Naționale și Serviciului Român de Informații) au făcut o culegere de lucrări din cadrul bibliografiei de inventică mai vechi sau mai recente, încercând să prevadă felul în care ar putea fi îmbunătățite armamentele de foc și muniția, sporind totodată efectele letale sau/și distructive ale loviturilor. În acest fel, lucrarea expune într-o anumită ordine principalele maniere în care ar putea evolua conceptual armele de foc, deschizându-se calea aplicării unor noi principii de funcționare și deci, a unor tehnologii complet noi. În acest fel, autorii „au pregătit terenul” pentru următoarele două volume ale lucrării, în conținutul cărora urmează să prezinte posibilele noi tehnologii și maniera de întrebuințare a acestora în scopul omuciderii.

Lucrarea „Perfecționări în tehnica omuciderii” este interesantă nu numai prin conținutul problemelor tehnico-științifice abordate și prin elementele de noutate ce sunt prezentate și supuse analizei, dar mai ales prin maniera în care toate aceste elemente de tehnică sunt integrate în cadrul unor scenarii de evoluție a societății. Din perspectiva acestor scenarii vor rezulta în cele din urmă propuneri de modificare a legislației și de adaptare a tacticii, tehnicii și metodicii polițienești și de la nivelul sistemului judiciar, în general. Autorii caută să atragă atenția că, dacă aceste adaptări nu vor avea loc, există riscul ca grupările infracționale să devină tot mai calificate și mai apte de a eluda legea, evitând cu abilitate o confruntare directă cu sistemul judiciar și recurgând la mijloace/metode tot mai sofisticate de ascundere/mascare a faptelor ilicite, mai ales a acelora care atentează la viața oamenilor. Cartea este concepută de maniera generală specifică lucrărilor din literatura tehnică și totodată, este și bogat ilustrată, prezentând cititorului cât mai multe informații științifice, elemente și detalii tehnice etc., privind posibilele noi tehnologii din domeniul armelor de foc. Am putea spune că o astfel de lucrare este destinată deopotrivă publicului de specialitate și publicului larg, căci nu conține paragrafe care să fie în mod vădit accesibile doar unui public restrâns. Chiar și atunci când sunt utilizate expresii matematice, conținutul lucrării încă se păstrează în domeniul informațiilor general accesibile publicului, fără a se insista prea mult asupra unor probleme de strictă specialitate. În acest fel, lectura lucrării rămâne accesibilă tuturor categoriilor de cititori, atâta vreme cât aceștia sunt pasionați de tehnica armamentelor de foc sau dacă problemele de securitate le suscită interesul. Nu în ultimul rând, lucrarea este foarte indicată unui anumit segment al „publicului de specialitate”: elevii și studenții din cadrul sistemului de învățământ militar afiliat fie Ministerului Apărării, fie Ministerului de Interne ori Serviciului Român de Informații; dar nu în ultimul rând, studenților din cadrul Facultății de Drept, mai ales acelora care au în vedere o specializare în materie de Drept Penal sau/și Criminalistică. Acest prim volum din lucrarea „Perfecționări în tehnica omuciderii” nu face decât să ne stârnească interesul și chiar nerăbdarea pentru a primi cât mai repede continuarea, sub forma celorlalte două volume preconizate.>>

A apărut un prim volum dintr-un set de lucrări

dedicate

FORȚELOR SPECIALE

Cu o anumită bucurie lăuntrică și satisfacție nedisimulată aducem la cunoștința tuturor celor interesați de domenul militar și de istoria contemporană, faptul că recent a fost realizat la Editura Militară (București) un prim volum (dintr-o serie de lucrări de specialitate) tratând un domeniu foarte puțin abordat până acum de către literatura românească de specialitate: perfecționările în tehnica omuciderii aduse de cele mai recente dezvoltări în știință și tehnică, dar mai ales, despre forțele speciale, mai precis, acelea care sunt destinate exclusiv acțiunilor de luptă cu caracter special, cum ar fi asasinatul (atentatul), diversiunea și sabotajul.

Lucrarea respectivă este intitulată „Perfecționări în tehnica omuciderii”, vol.1 fiind dedicat tematicii „Forțele speciale ale Coloanei a 5-a”. Într-adevăr, conceptul de „Coloana a 5-a” a fost foarte puțin analizat de literatura militară, iar lucrările de istorie miltară nu s-au aplicat cu prea multă atenție asupra cazurilor istorice în care au acționat aceste forțe denumite „ale Coloanei a 5-a”, astfel încât, subiectul acesta aproape că nu a fost deloc abordat în literatura românească de profil. Acest prim volum din cadrul a ceea ce se anunță a fi o serie mai lungă de lucrări de specialitate, abordează atât conceptul (de „forțe ale Coloanei a 5-a”) cât și aspectele de artă militară pe care le ridică acesta, mai ales din perspectiva tendințelor de evoluție ale războiului în viitorul apropiat și mediu.

Într-un mod foarte interesant, lucrarea aceasta, semnată de un colectiv de autori format din specialiști în diverse domenii, readuce în memoria cititorului momentul istoric august 1968 (criza cehoslovacă) și modificările doctrinare și strategice majore care au urmat în viziunea de securitate a Republicii Socialiste România în perioada 1969-1975. Printre aceste evenimente istorice s-au înscris: crearea forțelor paramilitare de genul Gărzilor Patriotice și PTAP, crearea unor forțe speciale destinate exclusiv luptei de rezistență în teritoriul vremelnic aflat sub ocupația inamică, reorganizarea forțelor armate și mai ales, a trupelor destinate preponderent acțiunilor speciale, așa cum ar fi parașutiștii, cercetașii, vânătorii de munte și scafandrii (mai nou, și infanteria marină). Nu în ultimul rând, lucrarea relansează discuția contradictorie pe tema stabilirii unei corecte definiții a forțelor speciale. Astfel, autorii opinează faptul că forțele speciale ar trebui să fie reprezentate de acele componente ale forțelor armate care sunt destinate exclusiv acțiunilor speciale, în acest fel reducând foarte mult aria de cuprindere a definiției.

Ne-a atras în mod plăcut atenția și faptul că autorii acestei lucrări au pregătire și specializare în domenii foarte diverse, aceasta asigurând o abordare atotcuprinzătoare a subiectelor: Andreea Florina Radu este doctor în domeniul relațiilor internaționale, abordând problematica din perspectiva aceasta și oferind o viziune istorică asupra aspectelor analizate; Daniela Georgiana Golea introduce în schemă expertiza specifică unui economist, coroborată cu pregătirea sa superioară în domeniul securitate și informații; inginerul mecanic Cosmin Vasile Țenu, totodată specialist în securitate și apărare, participă cu expertiza sa în privința sistemelor de armamente și a aspectelor tehnologice legate de acestea; în fine, fostul pilot și parașutist (sportiv) Lucian Ștefan Cozma, introduce în schemă expertiza de specialitate a fizicianului, fiind totodată și doctor în Științe Militare.

Un aspect foarte interesant din conținutul acestei lucrări este acela reprezentat de analiza psihologiei luptătorului (din cadrul forțelor speciale) și mai ales, plasarea acestei analize în contextul mai larg al agresivității umane. Lucrarea prezintă unele informații privind pregătirea psihologică a celor care urmează să devină ucigași profesioniști, accentuând asupra contrastului (antitezei) dintre educația familială/școlară/socială și educația cu totul diferită a celor care sunt destinați acțiunilor de lungă durată în adâncimea strategică inamică. Se identifică în acest mod, linia de frontieră dintre îndoctrinarea specifică perioadei de pace, potrivit căreia oamenii trebuiesc formați pe șablonul caracteristic animalelor domestice ierbivore (caracterizate prin activitate de grup -turmă- și socializare permanentă, lipsa tendinței de individualism și agresivitate, obișnuința de a procura și consuma hrana în colectiv etc.) și respectiv, pregătirea psihologică și educarea celor destinați războiului: aceștia fiind formați după șablonul animalului de pradă (individualist, cu tendința de a acționa solitar, agresiv, având o distanță de securitate foarte mare în jurul locului unde se găsește, ferindu-se de colectivitate, achiziționând și consumând hrana solitar, având instinctul de luptă foarte dezvoltat etc.). Această analiză psihologică deschide cititorului o nouă viziune asupra a ceea ce ar trebui să însemne forțele speciale, demonstrând că oamenii care le compun nu pot fi selectați și formați după șabloanele obițnuite, ci după modele cu totul și cu totul aparte.

Cu o astfel de abordare pluridisciplinară venită din partea unor autori cu viziune și pregătire diferită, seria de lucrări „Perfecționări în tehnica omuciderii” se anunță a fi deosebit de interesantă atât pentru mediul științific cât și pentru cititorul neavizat, mai ales că, în cadrul următoarelor volume vor fi invitați și alți autori să se alăture colectivului inițial, pentru a se realiza analize tot mai variate și complexe. Suntem siguri că o astfel de inițiativă este de bun augur, mai ales că în literatura românească lipeseau abordările de acest gen și pe această temă. Îndemnăm cititorii să se aplece cu atenție asupra acestei lucrări și să urmărească apoi apariția următoarelor volume, căci acestea vor întregi cu timpul setul de cunoștințe necesar înțelegerii fenomenului militar contemporan și tendințelor ce acționează asupra acestuia.

În data de 23.11.2017, la Târgul de Carte Gaudeamus din București (Complexul Expozițional) editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei va lansa o serie de lucrări interesante. Dintre acestea, o atenție aparte a fost atrasă de lucrarea publicată în septembrie 2017 sub forma a două volume și intitulată „Zidul tăcerii- incursiuni în știința secretă. Soluții tehnologice neconvenționale în industria de apărare”.

Printre autorii acestei lucrări tehnice având un conținut deosebit de atractiv, s-au remarcat Daniela Georgiana Golea (din Oradea) în calitatea sa de doctorand în Informații și Securitate Națională (Școala Doctorală a Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” din București) și Lucian Ștefan Cozma, acesta din urmă participând în lucrare cu expertiza specifică unui doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare „Carol I” din București), dar și cu maniera de lucru și cunoștințele specifice oricărui fizician și cercetător în domeniul științelor exacte.

O astfel de echipă de autori reușește astfel realizarea unei lucrări tehnice în care putem remarca modul cum se împletește informația tehnologică și cea istorică sau economică.

Nu în ultimul rând, cele două volume conțin informații foarte interesante privind tehnologii din domeniul aerospațial mai puțin cunoscute de public și aproape deloc tratate în literatura de specialitate. Important este de precizat faptul că aceste două lucrări nu reprezintă de fapt decât primele volume din cadrul unei lungi serii de lucrări tehnice (serie denumită „Zidul tăcerii- incursiuni în știința secretă”) ce vor fi scoase pe piață de acum înainte de către Editura Militară din București.

Aceste cărți sunt dedicate prezentării publicului larg a unor tehnologii mai puțin sau deloc cunoscute.

Tematicile alese cuprind o paletă largă de domenii cum ar fi: energetică, grupuri de forță, sisteme de sustentație și propulsie, transporturile din orice categorie, industria de apărare, medicină și sănătate publică etc., potrivit tematicii stabilite pentru fiecare volum.

Un aspect demn de menționat este acela legat de prezentarea acestor lucrări și calitatea lor grafică superioară: lucrări bogat ilustrate, cel mai adesea prezentând în color și explicând pe înțelesul tuturor tehnologiile până acum necunoscute de publicul larg.

Cele două volume ale serie de carte menționate au prezentat, de pildă, tehnologia vacuumpropulsiei (potrivit inventatorului Rudolf Liciar), tehnologia sustentației și a propulsiei aerodepresive (potrivit inventatorului Henri Coandă), tehnologia grupurilor de forță (în special motoare) bazate pe conversia energiei magnetice (soluțiile tehnologice Moraru-Cozma) și altele.

Nu putem decât să așteptăm cu mare interes continuarea acestei serii de lucrări de popularizare tehnico-științifică în domeniul științei și tehnologiilor ocultate.

Lucrările apărute în această nouă serie de carte, le recomandăm persoanelor de specialitate (ingineri, fizicieni) și publicului pasionat de noutățile în domeniul științei și tehnicii.

Calatorie spre inima pamantului

Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenta unei retele intinse de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial. Pe langa grote si pesteri create de natura, peste tot in lume s-au descoperit diverse canale si tuneluri subterane construite, spun oamenii de stiinta, de civilizatiile antice sau de alte civilizatii premergatoare celei umane; spatii, adesea gigantice, ai caror pereti au fost tratati pentru conservare prin metode si tehnologii necunoscute in ziua de azi

Lacul fara fund

Sergheevka este un catun uitat de lume din regiunea Moscova. Cand si cand, in atentia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec in jurul lacului din apropiere. Se spune ca acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fara fund), este conectat cu oceanele, adancimea lui fiind necunoscuta. Pana si pe hartile militare, profunzimea lui nu este clar stabilita, fiind doar aproximata intre 150 si 200 de metri. Lacul apare mentionat si in scrierile poetului rus Alexandr Blok, in care un padurar din zona povesteste ca aceasta apa este legata prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda spune ca pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au facut descoperiri misterioase ale unor epave de mult disparute in valtoarea oceanelor.

In anul 2003, la suprafata apei a aparut, nu se stie de unde, o vesta de salvare, cu insemnele marinei militare americane. Dupa cercetarile realizate de autoritatile locale, s-a constatat ca vesta apartinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugatorul USS Cole. In octombrie 2000, in portul Aden, din Yemen, s-a declansat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. In urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat disparut, iar trupul sau nu a fost gasit niciodata.

Dar cum a putut ajunge dupa trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian intr-un lacusor pierdut din Rusia Centrala, la 4000 de kilometri distanta?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fara fund sunt reale? Oare exista asemenea cai subterane necunoscute, care unesc diferite puncte ale planetei?

Inca din anii ’70, in Rusia a aparut in paralel cu speologia o alta ramura de cercetare, care studiaza tunelurile, pasajele, grotele subterane create altfel decat de natura: structuri artificiale. Aceasta stiinta se numeste spelestologie, iar termenul a aparut pentru prima data in Georgia, intr-un studiu dedicat Manastirii Vardzia, construita intr-o pestera. Cea mai activa grupare de spelestologie, infiintata in 1983, este “Miscarea spelestologica din Leningrad” (abreviat, in limba rusa, LSP). In ultimii ani, cercetarile ce tin de aceasta disciplina s-au intensificat, iar savantii rusi analizeaza tot mai atent ipoteza existentei unor pasaje subterane intercontinentale.

Tunelurile subterane si pesterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atat atentia oamenilor de stiinta, cat si pe a celor pasionati de mistere. Poate pentru ca in intuneric se ascund enigme de nepatruns sau pentru simplul fapt ca acestea se deschid si acced catre centrul pamantului. Pe aceasta tema s-au scris o multime de carti si povesti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au imbogatit si mai mult imaginatia oamenilor.

Cert este ca acestea exista peste tot in lume, fie ca vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane sapate dedesubtul Mexicului. Arheologii si oamenii de stiinta au inceput sa isi puna tot mai des intrebarea daca nu cumva aceste retele subterane au fost candva conectate intre ele. Lungimea lor nu a putut fi determinata precis, pierzandu-se intr-un nesfarsit labirint in interiorul pamantului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite in aceeasi perioada. Si totusi: cand si cine le-a creat si in ce scop?

OZN-uri in centrul pamantului

In regiunea Volgograd din Rusia exista un lant muntos, cunoscut sub numele de Medveditki, care, incepand cu anul 1997, a fost studiat in detaliu de organizatia “Kosmopoisk” (Cercetasii Cosmosului). Aici a fost depistata si cartografiata o retea extinsa de tuneluri, cercetata pe o distanta de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 pana la 20 de metri si, pe masura ce se apropie de creasta muntelui, se largesc tot mai mult, ajungand pana la 120 de metri, transformandu-se sub munte intr-o sala imensa. De aici, se ramifica alte trei tuneluri in diferite unghiuri.

Conform spelestologului rus Anton Anfilov, sub Muntii Medveditki se gaseste un nod important, o incrucisare de tuneluri ce vin din alte regiuni, inclusiv din Caucaz. Cercetatorul sustine ca de aici se poate patrunde nu numai in Crimeea, dar si in regiunile nordice din Rusia, tocmai in arhipelagul Novaia Zemlia din Oceanul Inghetat si chiar pe continentul nord-american. Aceasta ipoteza incredibila este sustinuta si de unii ufologi, care considera ca tunelurile sunt inca functionale si utilizate ca artere de transport, iar imensele camere subterane – ca baze de stationare a unor aparate de zbor neidentificate (OZN)

Lacul fara fund

In Uniunea Sovietica, la inceputul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de ministri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Stramtoarea Tatara, care desparte Rusia continentala de insula Sahalin si care leaga Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. In conditiile declansarii razboiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevazut cu cale ferata, intre insula Sahalin si Rusia. Dar in 1953, Conducatorul suprem moare si proiectul este abandonat. Dupa destramarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost dat publicitatii si, in 1991, L.C. Berman, doctor in stiinte fizico-mecanice, o specialista care lucrase ani de zile in acest tunel, a facut dezvaluiri senzationale. Ea a marturisit ca, de fapt, tunelul fusese sapat inca din timpuri imemoriale, posibil de catre o alta civilizatie, si ca proiectantii rusi il descoperisera intamplator. Tunelul fusese trasat si construit tinand cont de geologia dificila a solului de sub fundul apelor. Peretii sai erau foarte netezi, acoperiti cu un material care semana a lava vulcanica. Toti cercetatorii rusi au fost insa de acord ca acel material nu era unul creat de natura. In urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra peretilor se actionase simultan termic si mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crusta, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistenta. Conform afirmatiilor doctorului Berman, nici macar tehnologia moderna nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare.

Totodata, ea a amintit despre gasirea unor obiecte stranii in tunel, a unor mecanisme de neinteles, instrumente si echipamente necunoscute, si chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat dupa abandonarea acestui gigantic si ambitios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care in decursul deceniilor “s-au pierdut”.

Straniu este ca afirmatiile doctorului Berman vin in sprijinul teoriei spelestologului rus Anton Anfilov. Cercetatorul afirma ca Rusia ar fi fost sau poate inca este conectata prin tuneluri subterane cu Orientul Indepartat. Tunelul doctorului Berman duce prin insula Sahalin in Japonia.

Exploratorul evaporat

Rapoartele arheologice atesta faptul ca si pe continentul american s-au descoperit multe tuneluri antice. In 1909, ziarul “Phoenix Gazette”, din Arizona, a scos la iveala o poveste fascinanta, intitulata “Explorari sub Marele Canion”.

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, in timpul expeditiei sale in Marele Canion, a facut o descoperire uluitoare: un intreg oras subteran, cu o retea de tuneluri, in care s-au gasit dovezi ce indica faptul ca civilizatiile antice au migrat in America din Orient prin aceste cai subpamantene. Cercetatorul a demonstrat, aparent convingator, ca populatia care locuia in aceste caverne misterioase, adanc sapate in stanca, era de origine orientala, posibil din Egipt. In publicatie se relateaza ca echipa coordonata de Kincaid a descoperit o camera gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, “ca spitele unei roti”. De aici au scos la iveala arme si diverse instrumente din cupru care, in mod straniu, nu au putut fi atribuite populatiilor originare din America, si mai multe tablite gravate cu semne si simboluri ce semanau cu hieroglifele egiptene. In articol se povesteste ca echipa lui Kincaid ar fi gasit in tuneluri si o cripta in care erau depuse mai multe mumii ale unor barbati adulti. “Mormantul sau cripta in care au fost gasite mumiile este una dintre cele mai mari camere din orasul subteran. In peretii camerei erau sapate un fel de nise, fiecare adapostind o singura mumie. Alaturi de oseminte, in cavitati s-au gasit si cupe de cupru si bucati de sabii. Unele mumii erau acoperite cu lut, si toate erau invelite intr-un material din scoarta de copac”.

Daca teoriile lor au fost corecte, atunci misterul originii populatiilor preistorice din nordul Americii a fost rezolvat: Egiptul si Nilul, Arizona si fluviul Colorado au fost candva, in urma cu milenii, conectate printr-un lant de tuneluri. Teoria intrece pana si cele mai fanteziste scenarii.

Toate aceste dovezi se spune ca ar fi fost depuse la Institutul Smithsonian din Washington, care ar fi sponsorizat expeditia exploratorului Kincaid. Totusi, acolo nu s-au gasit nici un fel de probe care sa ateste existenta artefactelor antice. De asemenea, nu s-a putut descoperi nici un indiciu referitor la ce s-a intamplat ulterior cu exploratorul Kincaid. Acesta parca s-ar fi evaporat.

Cu toate ca existenta exploratorului american si a descoperirilor sale nu poate fi dovedita, un fapt ciudat adanceste misterul. In decurs de cativa ani de la aparitia articolului, Guvernul Federal al Statelor Unite a interzis accesul in zona, patrunderea in acel spatiu fara aprobare constituind o ilegalitate. Numai amerindienilor li s-a acordat permisiunea sa traverseze acel teritoriu.

Este un fapt bine cunoscut ca in canioanele din statul Arizona exista o multime de grote, cavitati si pesteri, majoritatea descoperite de alpinisti. Denumirile acestora, Turnul lui Seth, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, sugereaza legatura cu Egiptul antic.

Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce in directia unui intreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Sarpelui cu Pene din Mexic. Orasul Teotihuacan a fost construit de o populatie relativ putin cunoscuta, care a atins apogeul intre anii 100 i.Chr si 750 d.Chr. Templul a fost ridicat intre anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute, orasul a fost abandonat pana la venirea in zona a populatiilor aztece, in 1300 d.Chr. Acestia din urma au dat si denumirea de Teotihuacan, care semnifica “locul unde oamenii devin zei”.

Excavatiile realizate pentru dezvelirea tunelurilor au inceput in 2003 si au fost cele mai amanuntite realizate vreodata intr-un sit arheologic. Arhitectul Sergio Gomez, initiatorul proiectului, a declarat ca pasajul subteran se desfasoara pe sub Templul Sarpelui cu Pene – cea mai importanta cladire din citadela – iar intrarea se afla la cativa metri de templu. “Accesul in tunel se face printr-un put larg de 5 metri. Am descoperit un coridor lung de 100 de metri, care se sfarseste intr-o serie de galerii sapate in stanca”.

Desi nu se cunoaste exact de cand dateaza, investigatiile de pana acum au dovedit faptul ca tunelul a fost construit inaintea templului si ca a fost inchis din motive stranii, de catre populatia din Teotihuacan. Totusi, la ce servea acest tunel? Sergio Gomez crede ca era legat de conceptul de “lume subpamanteana”. “Probabil, tunelul era elementul central, principal, in jurul caruia a fost construit centrul de ritualuri. Acesta a fost un loc sacru”.

Subterane care strabat globul

In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei si Slovaciei, se intind Carpatii Beskizi. La granita dintre Polonia si Slovacia, se afla cea mai inalta culme, Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m.

In folclorul celor doua popoare exista multe legende legate de acest varf. Se spune ca locuitorii zonei pastreaza secreta existenta unui tunel sub munte. In urma cu cativa ani, intr-un ziar local polonez, a aparut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski. El a povestit ca, in anii ’60, tatal sau i-a dezvaluit taina muntilor. Au plecat impreuna din sat catre “regina Babia” si, ajungand la o inaltime de aproximativ 600 de metri, tatal lui s-a oprit si i-a spus ca acolo va vedea o alta lume, va afla un secret care este transmis din generatie in generatie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stanca si dedesubtul ei Stanislaw a vazut un put cu o deschidere larga, ce ducea catre miezul pamantului. “Peretii erau netezi si luciosi, de parca ar fi fost acoperiti cu sticla. Tata a aruncat o franghie si am inceput coborarea. In interior, in mod straniu, aerul era uscat. Am coborat cativa metri pana am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat calatoria prin tunelul usor inclinat catre interiorul pamantului, pana la o sala spatioasa, cu o forma ovala. De acolo plecau mai multe tuneluri, in toate directiile. Tata mi-a spus ca, urmand traseul lor, de aici se poate ajunge in alte tari si chiar pe alte continente. Tunelurile din stanga duc in Germania si mai departe, in Anglia, pana in America, iar cele din dreapta se inind prin Rusia si apoi prin China si Japonia, tot pana in America, unde se innoada iarasi cu tunelul din stanga”.

Povestea polonezului Stanislaw Poniatowski pare incredibila, insa in ea descoperim elemente comune altor marturii, de pe alte continente si din perioade diferite. Conform studiilor cercetatorilor rusi din “Miscarea spelestologica din Leningrad”, intreaga planeta este strapunsa de aceste tuneluri, care candva au fost legate intre ele.

“Multe dintre ele s-au prabusit, altele nici macar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucram la o harta prin care sa reprezentam reteaua. Insa, deocamdata totul este aproximativ, deoarece nu avem informatii complete si nu au fost studiate Africa, India si Australia”, declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetatorii LSP. Potrivit afirmatiilor sale, se crede ca aceste tuneluri au fost create de civilizatii stravechi sau de alte civilizatii necunoscute pentru a se putea refugia in caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastra este lovita de fel de fel de calamitati naturale, cum ar fi cutremure, tsunami, eruptii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a intamplat acum aproximativ 65 de milioane de ani cand, in urma impactului cu un asteroid, au disparut dinozaurii si majoritatea vietuitoarelor planetei.

Poate ca civilizatiile disparute detineau asemenea informatii si, pentru a evita consecintele dezastruoase ale catastrofelor, au creat peste tot pe planeta o retea formata din structuri subterane in care s-ar fi putut adaposti.

Sursa: 2012