Întinsă pe o suprafață de cinci hectare, aria protejată reprezintă un masiv stâncos compus din andezite — roci de culoare brun-cenușie, rezultate în urma unor erupții vulcanice. Aceste roci au fost supuse, de-a lungul timpului, mai multor transformări naturale — erodare, dezagregare, șiroire, spălare — ce au dat stâncii forma unui cap de corb, sau a unei ruine de cetate, după unele păreri, potrivit site-uluiwww.cesavezi.ro.

Stânca aspră, cu o formă neregulată, cu turnuri ascuțite, ace și abrupturi, indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. De asemenea excavațiile în stâncă păstrează urmele galeriilor antice și medievale săpate prin tehnica focului și a apei, o tehnică tradițională veche constând în încălzirea stâncilor în care se găseau firicele de aur. Apoi, stânca încălzită era stropită cu apă și cu oțet și rezultau bucăți de rocă ce erau sparte cu ciocanul.

Aria de la Piatra Corbului este ocrotită prin lege încă din 1969, datorită frumuseții stâncilor de aici. Aproape de Piatra Corbului există o altă formațiune geologică protejată, între Dealul Cârnic și Dealul Cetății: Piatra Despicată, o stâncă bizară, considerată a fi unicat din punct de vedere geologic deoarece e aproape desprinsă de pământ, iar tipul de rocă din care este formată nu mai este întâlnit în această zonă. Asupra modului în care ar fi ajuns aici s-a țesut o adevărată legendă care spune că, demult, un uriaș ar fi scăpat piatra în timp ce o purta pe brațe peste Munții Apuseni.

Piatra Corbului este printre cele mai vizitate puncte ale Roșiei Montane, fiind inclusă în circuitul turistic și reprezentând deopotrivă monument istoric și natural. Accesul către formațiunea geologică se face din centrul comunei Roșia Montană, pe un drum industrial.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Peisaj din Arieșeni

În termeni de specialitate, izbucul este un izvor cu activitate intermitentă, funcționând pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la suprafață în momentul în care atinge nivelul cotului sifonului. Este caracteristic ținuturilor carstice.

Sursă foto: captură YouTube

Apele intrate în subteran prin imensa deschidere a peșterii Coiba Mare, și mai, apoi, prin peștera Coiba Mică, ies la suprafață prin Izbucul Tăuzului situat la 2,5 km în aval, aflat la baza unui perete stâncos ce se îndreaptă aproape vertical către cer.

Primele tentative de pătrundere în acest mare sistem de peșteri, au fost făcute în 1982, potrivit www.speosub.ro, când scufundatorul maghiar Czako Laszlo, sprijinit de Liviu Vălenaș și Halasi Gábor, a reușit să treacă de primul sifon. Ajungând într-un clopot de aer, el a reușit să parcurgă și al doilea sifon până la adâncimea de 47 m.

Următoarele tentative au aparținut unui grup de scufundători cehi, care prin Lubomir Benysek au atins adâncimea de 70 m, după ce au trecut de mici îngustări ale galeriei în zona dintre cotele — 60 și—70 m (1988). În 1993, speologul elvețian Jean-Jaques Bolanz s-a scufundat până la adâncimea de 32 m.

La începutul anului 2001, polonezul Wiktor Bolek a reușit să atingă recordul de 79.4 m. În luna august a aceluiași an a atins adâncimea de 85 m, aflată la 250 m de la intrare.

După accidentul din octombrie 2002, când speologul polonez Rafał Garsk și-a pierdut viața, eforturile au fost reluate în august 2003. În toamna lui 2004, un alt cunoscător al locului, Włodzmierz Szymanowski depășește vechiul terminus, și străbate sala de la — 85 m, care se înalță vertiginos. Reușește să urce în hornul scufundat, cu un diametru de 20 m, până la circa—50 m. În ianuarie 2005, Szymanowski revine și reușește să urce până la adâncimea de—30 m.

În septembrie 2014, în cadrul unei tabere de explorare româno-finlandeze organizată de Societatea Națională de Speologie, Sami Paakkarinen și Patrik Grönqvist reușesc trecerea sifonului 2. După parcurgerea unei scurte galerii aerate ajung la sifonul 3, adânc de circa 5 m și lung de 20 m. Explorarea s-a oprit după 300 m în sifonul 4, la adâncimea de 60 m.

Izbucul Tăuzului se află în Parcul Natural Apuseni situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munților Apuseni și se întinde pe o parte din masivele Bihor la sud și Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei județe — Cluj 40%, Bihor 32% și Alba 28%), potrivit site-ului oficial www.parcapuseni.ro.

Primele inițiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparțin omului de știință Emil Racoviță, care la primul Congres al Naturaliștilor din România din aprilie 1928, a formulat clar scopul și obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munții Apuseni. În anii ’70 s-a pregătit prima documentație științifică privind declararea parcului. Aceasta era însoțită și de o primă hartă prin care se evidenția faptul că această zonă este printre ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa.

Primul act normativ prin care a fost declarat parcul, inițial ca și “Parcul Național Apuseni” a fost Ordinul de Ministru 7/1990, urmat, după zece ani, de Legea 5/2000 privind amenajarea teritoriului, Secțiunea a III-a, arii protejate, unde este menționat ca ”Parcul Natural Munții Apuseni”. Prin Hotărârea de Guvern 230/2003 s-au stabilit limitele Parcului Natural Munții Apuseni, care au dat și suprafața totală de 75.784 ha.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiță)

Rezervație speologică, în Huda lui Papară, cea mai lungă și denivelată peșteră din Munții Trăscăului, hibernează cea mai mare colonie de lilieci din Europa, circa 84.000 de indivizi din nouă specii.

Lenk Trauenfels a menționat în 1839 în scrierile sale această peșteră, dar nu a pătruns în ea din cauza dificultăților întâlnite încă de la intrare. Din păcate, de câțiva ani peștera nu mai poate fi vizitată, accesul în ea fiind imposibil, deși în 1986 se reușise amenajarea sa turistică, după ce a fost explorată, cartată și recartată de speologi din Cluj Napoca, respectiv din Blaj.

Nu departe de gura peșterii se află o biserică de lemn, ridicată în 1797, potrivit inscripției cu cifre chirilice și românești încrustate deasupra ușii de la intrarea în lăcașul de cult, ce aparține în prezent de Schitul Sub Piatră, o obște de maici.

Potrivit tradiției orale, biserica a fost edificată pe locul uneia mai vechi, idee întărită și de câteva însemnări cu litere chirilice aflate într-o carte din 1643, numită ‘Carte românească de învățătură sau Cazania lui Varlaam’. Exemplarul care a aparținut vechii biserici s-a păstrat integru, iar la pagina 28, pe verso, există următoarea însemnare: ‘Această Sfântă și Dumnezeiască carte ce se cheamă Paucenie este a sfintei și dumnezeiești mănăstiri de la Sălciua de gios, ce se cheamă Ocnășești (fosta denumire a satului — n.r.), cumpărată cu bani buni și să fie în vecii vecilor a mănăstirii, în anii 1726…’. O altă însemnare aflată pe ultimele file amintește despre existența unor călugări în această vatră monahală pe la 1766.

Denumit Schitul Maicii Domnului, vechiul lăcaș de cult a fost distrus în secolul al XVIII-lea, alături de alte peste 150 de schituri și mănăstiri, din ordinul lui Adolf Nikolaus von Bukow. Cele de piatră au fost distruse cu tunul, iar cele din lemn incendiate.

Tradiția spune că monahii de la schitul din Sub Piatră s-au ascuns în grabă, cu tot tezaurul mănăstirii, într-o peșteră din Muntele Bedeleu. Nu se cunoaște până când a fost obște monahală în acest loc. Se pare că aici a fost și loc de sihăstrie, fiind cunoscute la începutul secolului al XX-lea cinci pustnice la Huda Babei, o peșteră aflată în apropiere.

Înainte de 1989, pustnicul Arsenie Praja de la Râmeț ar fi profețit ridicarea unei mănăstiri în această vatră monahală, lucru care s-a întâmplat în 1991, când a fost reînființat schitul, de această dată ca obște de călugărițe. Alături de vechea biserică ridicată în urmă cu peste două secole au fost construite un nou lăcaș de cult, care nu a fost încă finalizat, și chilii.

Construită în 1797, biserica din lemn de brad era acoperită cu șindrilă, însă în urma degradării acesteia și a unei restaurări, unii susțin empirice, realizate în 1967-1968, lăcașul de cult s-a ales cu un alt acoperiș, din tablă zincată.

O caracteristică mai rară în zonă este cea a dimensiunii ușii de la intrare, care este foarte joasă. Două ar fi explicațiile pentru care ușa este atât de joasă. Una, că astfel era împiedicată intrarea prigonitorilor călare pe cai în biserică. O altă explicație ar fi aceea că atunci când cineva intră într-o biserică își pleacă obligatoriu capul.

În formă de navă, alcătuită din altar, naos și pronaos, bisericii i s-a adăugat ceva mai târziu și un pridvor, după modelul caselor țărănești.

Pictura bisericii, ai cărei autori nu se cunosc, a fost realizată între 1842-1844. Pe ușile împărătești este menționat 1842, iar pe catapeteasmă 1844. Icoanele împărătești ale iconostasului, precum și alte icoane păstrate în biserică și datate din aceeași perioadă, sunt pictate pe lemn.

Tehnica utilizată de pictori a fost una mai rar întâlnită într-o biserică de lemn, fiind executată pe pânză aplicată pe perete. Deoarece pictarea pe frescă rezistă un timp mai îndelungat doar dacă este aplicată pe cărămidă sau piatră, la Sub Piatră s-a pictat pe pânză.

În prezent se mai păstrează doar pictura din Sfântul Altar și cea de pe catapeteasmă. În altar, de jur împrejur, sunt pictați arhierei, dar și jertfa lui Avraam, iar pe bolta acestuia este, un lucru mai rar, Iisus Hristos Pantocrator în reprezentarea ‘Cel vechi de zile’, cu plete albe și în mantie de călugăr.

Partea exterioară a bisericii a fost restaurată în anii 2000 si 2001 în cadrul unui proiect de restaurare și consolidare sprijinit de Ministerul Culturii și Cultelor. În 2005 și 2006 au fost restaurate și cele 11 icoane ale bisericii, care fac parte din patrimoniul național mobil, într-un proiect finanțat de Consiliul Județean Albă. Din 2012 au început lucrările de restaurare a picturii murale.

Hramul mănăstirii este în 14 octombrie, ziua de prăznuire a Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași. Schitul deține o raclă cu moaștele mai multor sfinți, printre care Sfântul Nectarie de Eghina, marii Mucenici Pantelimon și Haralambie, Sfântul Siluan Athonitul etc.

AGERPRES / (AS—autor: Marinela Brumar, editor: Mihai Simionescu)

Gospodinele din unele sate din Alba, fie din zona de munte, fie din cea colinară, mai păstrează încă și pun în practică din când în când în bucătărie o rețetă mai aparte, zamă sau supă de răzălăi, în care principalul ingredient îl reprezintă făina de grâu.

Rețeta zamei și a supei de răzălăi am descoperit-o într-un material realizat în cadrul proiectului cultural ‘Trăind cu Tradițiile. Cununa grâului’, ‘Din patrimoniul culinar … preparate din grâu și făină’, volum editat de Consiliul Județean Alba, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia și Asociația Tradition Group.

Astfel, în satul Vidra, din Munții Apuseni, această mâncare este cunoscută sub denumirea de ‘zamă de răzălăi’.

‘Se prepară un aluat foarte vârtos din făină de grâu și apă, care apoi se rade pe partea mai mare a răzătorii. Se lasă apoi puțin la uscat și se pune la fiert în apă cu sare. Separat se face un rântaș din ulei, ceapă și boia de ardei. După ce răzălăii s-au fiert se toarnă rântașul în zeamă. Acest produs se face în special de post, dar se pot adăuga în zeamă și carne și smântână’, a explicat, în volumul amintit, modul de preparare a acestei zame, Georgeta Pogan, din satul Vidra.

În localitatea Sîncel, de pe Valea Tîrnavei Mici, se face supă de răzălăi. Ingredientele necesare sunt făină de grâu, apă, sare, morcovi, pătrunjel, ceapă și ouă.

Mai întâi, se taie mărunt legumele, ce se călesc în unsoare încinsă într-o tigaie. Între timp se pune la foc o oală cu apă. Când apa este aproape fiartă, se adaugă legumele și se lasă o jumătate de oră.

‘Se pregătește între timp un aluat vârtos pentru răzălăi, din făină, ouă și puțină sare, care apoi se dă prin răzătoarea mare. Când legumele sunt fierte se adaugă răzălăii, după care se mai lasă zece minute. După ce se ia oala de pe foc se poate adăuga o ceapă călită în untură sau în ulei’, a detaliat modul în care prepară această mâncare gospodina Oana Costea.

Volumul ‘Din patrimoniul culinar … preparate din grâu și făină’ a fost coordonat de Adriana Țuțuianu și Anamaria Grigoruț.

AGERPRES/ (AS — autor: Marinela Brumar, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Marinela Brumar / AGERPRES FOTO

Alba Iulia este al optulea oraș în care ajunge, în ultimul an și jumătate, expoziția “Aurul și argintul antic al României’, fiind pentru prima dată însă când accesul publicului va fi liber, fără taxă de intrare, motiv pentru organizatori să se aștepte la un aflux de vizitatori.

Expoziția, care are o valoare de asigurare de 70 de milioane de euro, este găzduită, în condiții de maximă securitate, de Sala Unirii din Alba Iulia, unde va putea fi văzută în perioada 4 iunie-12 iulie. Costurile legate de asigurarea securității expoziției, care se ridică la 12.000 de lei, sunt asigurate de către administrația locală, potrivit primarului Mircea Hava.

Prezent la vernisaj, care a avut loc miercuri seara, directorul general al Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), Ernest Oberlander-Târnoveanu, a afirmat că expoziția a fost o mare provocare.

‘Este o mare provocare pentru că a fost gândită, încă de la început, ca să fie prezentată în cât mai multe locuri din țară’, a declarat directorul general al MNIR, instituție căreia îi aparține această inițiativă expozițională.

Ernest Oberlander—Târnoveanu a vorbit și despre provocările și greutățile întâmpinate în realizarea acestui demers realizat în parteneriat cu alte 31 de muzee din țară. ”Nu este ușor să colaborezi. Școala colaborării încă trebuie să urmeze. Probabil suntem la faza grădiniță. A negocia între noi este o muncă pe care v-aș dori să o faceți în fiecare zi pentru a înțelege cât de greu este să pui 31 de instituții la aceeași căruță și să tragă toți în aceeași direcție’, a spus directorul general al MNIR.

Prezent la eveniment, secretarul de stat din Ministerul Culturii, Bogdan Stanoevici, a apreciat că expoziția este o demonstrație pentru cei care poate nu au înțeles încă ceea ce înseamnă poporul român și valorile sale.

”Cred că trebuie să-i lăsăm pe alții să ne vorbească de rău, iar noi să vorbim despre noi și despre valorile noastre, ca să audă toată lumea cine suntem și de unde venim. Și nu ne-am născut ieri și nu o să murim mâine. Iată că și ultimele documente pe care Vaticanul le-a desecretizat ne apropie și mai mult de diferite teorii care vorbesc despre latinitatea acestui popor — și se refereau la poporul dac și nicidecum despre romanizarea, de la Roma, a dacilor. De altfel e suficient să ne uităm pe Columna lui Traian ca să vedem că lipsește un personaj esențial, pe care-l găsim pe toate basoreliefurile diferitelor momente ale istoriei lumii, personajul Traducătorul. De unde, o concluzie simplă: dacii și romanii vorbeau aceeași limbă’, a declarat secretarul de stat.

Stanoevici a subliniat că tezaurul cuprins în cadrul expoziției nu are preț, indiferent de cât ar costa asigurarea sa.

‘Cultura este un factor de dezvoltare socială și economică, pe care alte țări l-au înțeles și care folosesc fiecare ciob ca să facă din el un eveniment. Noi avem mult mai mult decât cioburi. Avem o istorie întreagă și un patrimoniu enorm de care beneficiem și pe care trebuie să-l protejăm’, a afirmat secretarul de stat.

Directorul general al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, Gabriel Rustoiu, a subliniat că ‘Aurul și argintul antic al României’ este cea mai valoroasă expoziție găzduită în cei 127 de ani de funcționare a muzeului.

Expoziția a debutat în 2013 la București și a ajuns, în 2014, la Timișoara, Oradea, Satu Mare și Sibiu, iar în 2015 la Cluj-Napoca și Târgu Mureș, urmând să fie deschisă la Sfântu Gheorghe, Buzău și Craiova.

În expoziție sunt expuse peste o mie de piese, care acoperă o perioadă de peste șase mii de ani, din care circa două sute de artefacte aparțin MNIR, iar restul provin din colecțiile a 31 de muzee din țară. Este pentru prima oară când publicul din România are posibilitatea de a vedea, reunite într-un singur loc, cele mai importante capodopere ale orfevrăriei pre—și protoistorice sau de epocă clasică din colecțiile muzeale din țară.

MNU Alba Iulia participă la această expoziție cu 13 piese arheologice, printre care și colierul din aur cu 27 pandantive rombice datând din secolul al II-lea î.Hr., sustras în 2013 de braconierii arheologici din cetatea dacică de la Căpâlna.

Structura expoziției ilustrează, prin artefactele de o deosebită valoare istorică, estetică și simbolică, o perioadă de peste șase milenii, cuprinsă între Neo-Eneolitic și Antichitatea Târzie (mileniul al V-lea î.Hr. — secolul al VII-lea d.Hr.). De altfel, în cadrul expoziției este prezentată o hartă a României care indică locurile de unde provin podoabele.

AGERPRES/ (A,AS — autor: Marinela Brumar, editor: Adrian Drăguț)

De patru secole și jumătate, castelul în stil renascentist francez înălțat pe o colină domină Cetatea de Baltă, localitate aflată în extremitatea estică a județului Alba. În formă rectangulară, cu ziduri înalte și masive, castelul impresionează prin turnurile de colț, în formă cilindrică, și poarta de acces.

Construit în 1560 de cancelarul Transilvaniei, Bethlen Miklos, castelul și-a căpătat forma actuală în 1770, când acesta trecuse în posesia familiei Haller. La început a existat și un pod mobil care făcea trecerea peste șanț, dar care nu a fost umplut niciodată cu apă.

‘A fost construit ca un castel de vânătoare, ca un castel de agrement și nicidecum ca și un castel de apărare’, spune intendentul castelului, Irina Incze. Potrivit acesteia, 1560 este menționat ca anul în care a fost construit castelul inclusiv într-o enciclopedie, în limba maghiară, din 1887.

Inițial, castelul a avut doar cele patru turnuri, fiind construit după castelul Chambord, de pe valea Loarei.

‘De abia în 1770 s-a construit frontispiciul castelului, în timpul grofului Haller. De aceea se numește castelul Bethlen-Haller. Bethlen este cel care a construit castelul, iar Haller a fost ultima familie care a locuit în castel până la naționalizare. Între aceste două familii, castelul a aparținut la vreo patruzeci de familii de nobili, a avut o viață aventuroasă, a fost donat, a fost moștenit, a fost pierdut la cărți, iar în timpul comunismului, castelul fiind naționalizat, aici s-a făcut șampania de Jidvei, fiindcă aparținea de IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat — n.r.) Jidvei’, explică Irina Incze.

Ea a precizat că în perioada comunistă, când ‘francezii erau departe’, se folosea denumirea de șampanie, acum aceasta fiind cea de vin spumant.

‘În perioada aceea (a regimului comunist — n.r.), castelul era într-o stare deplorabilă. Nu existau nici uși, nici geamuri, nici podele, în curte nu era nici măcar un fir de iarbă’, spune intendentul castelului, care precizează că știe foarte bine aceste lucruri deoarece lucrează la Cetatea de Baltă de trei decenii.

După 1989, castelul în care era îmbuteliat vin spumant a devenit proprietate privată odată cu privatizarea fostului IAS. În 1999, activele combinatului de vinificație de la Jidvei, inclusiv castelul de la Cetatea de Baltă, au fost achiziționate de familia Necșulescu. Revendicat de descendenții familiei Haller, castelul a fost retrocedat acestora, care apoi l-au vândut omului de afaceri Claudiu Necșulescu.

Acesta a investit până în prezent câteva sute de mii de euro în restaurarea castelului, fiind refăcute pivnița, parterul și unul dintre etaje, precum și fostele grajduri, care au fost transformate în camere. În viitor se are în vedere restaurarea unui alt etaj și amenajarea în spatele castelului a unui teren de golf, a spus Irina Incze.

Castelul este cu circuit închis, destinat oenoturismului. El este utilizat, prin degustările care au loc aici, organizate deseori atunci când județul primește vizita unei delegații de oficiali străini, și nu numai, pentru promovarea celebrelor vinurilor din podgoria de pe Tîrnave.

Încă de la intrarea în monumentalul edificiu, îți atrage atenția poarta veche a castelului, care datează din 1560, din care s-a păstrat inclusiv scripetele care ajuta la ridicarea podului mobil. ‘În timpul comunismului, această poartă a fost zidită. De abia după ce am început în 2000 renovarea castelului am depistat această poartă frumoasă’, precizează Irina Incze.

Oaspeții pătrund apoi în sala mare, în care se găsesc inclusiv armuri de cavaleri, dar și un tablou cu intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, care, aparent, pare o pictură, dar care, de fapt, este un colaj făcut din 1887 de bucăți de material.

Într-o parte a sălii tronează o piatră cu blazonul familiei Bethlen, care a scăpat de vitregiile regimului comunist doar pentru că a fost răsturnată, în curtea castelului, cu fața pe pământ, partea din spate arătând ca o rocă obișnuită. ‘S-a păstrat pentru că a fost cu partea cu blazonul pe pământ. Din spate apare ca o piatră obișnuită și atunci nu a fost distrusă’, spune Irina Incze.

Potrivit acesteia, șarpele de pe blazonul familiei Bethlen reprezenta înțelepciunea, coroana arăta gradul de noblețe al familiei — cu cât coroana avea mai multe proeminențe cu atât gradul de noblețe era mai înalt—, mărul reprezenta proprietatea, glia, iar crucea arăta că erau creștini. Tot pe blazon este sculptat și un cap de iobag.

Alături de blazon mai este expusă o piatră din 1745, pe care este inscripționat numele lui Bethlen Miklos.

Mobilierul, care este autentic și refăcut, a fost achiziționat de noul proprietar, deoarece din vechiul castel nu s-a mai păstrat absolut nimic.

În schimb, se păstrează încă de la 1560 o ușă, frumos sculptată în piatră, în spatele căreia există o scară interioară, din lemn, extrem de bine conservată. ‘În perioada aceea, astfel de scări se făceau doar din piatră. În toată Europa există doar patru-cinci de scări de genul acesta, construite din lemn’, menționează intendentul castelului de la Cetatea de Baltă.

De-a lungul scării care duce de la parter până la etajul doi se află expusă pe perete o colecție de 52 de vechi orologii, fiecare cu povestea sa, dăruite lui Claudiu Necșulescu, de ziua sa de naștere, de către angajații castelului. La început acestea au fost în număr de 45, colecția îmbogățindu-se an de an cu câte un alt orologiu.

Tot din 1560 datează și scara de lemn de intrare în pivnița de la subsol. Dacă în timpul grofului Haller aici era bucătăria castelului, unde, de exemplu, se curăța vânatul, acum pivnița este amenajată ca o sală de degustare, cu o capacitate de 62-64 de locuri.

La castel este gătită zilnic mâncarea pentru cei 150 de copii care frecventează grădinițele din Jidvei, Bălcaciu și Sînmiclăuș, precum și pentru 80 de muncitori ai societății, precizează Irina Incze.

Sub castel se găsește un tunel care se zice că ar duce la castelul de la Sînmiclăuș, traversând și râul Tîrnava Mică.

Construit de contele Bethlen Miklos, conform planurilor proprii, și acest castel reflectă, în general, principiile arhitecturii renascentiste. Are două niveluri în formă de patrulater și turnuri de colț ce flanchează latura de nord. Pe un frontispiciu la intrarea în castel s-a păstrat intact blazonul princiar. Era apărat de un zid cu bastioane și șanț cu apă.

Castelul în care odinioară aveau loc baluri fastuoase a ajuns în, 1856, în proprietatea familiei Bruckenthal. Rând pe rând, castelul a servit ca școală agricolă, grădiniță, închisoare, cantină, carmangerie și secție de șampanizare.

Și castelul de la Sînmiclăuș, aflat tot în proprietatea omului de afaceri Claudiu Necșulescu, va fi restaurat în următorii doi-trei ani, după cum apreciază Irina Incze.

AGERPRES/ (A,AS — autor: Marinela Brumar, editor: Mihai Simionescu)

Fotografii: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Adevărate opere de artă, unele dintre monumentele funerare din cimitirul situat nu departe de centrul istoric al Blajului necesită însă restaurare, patina timpului lăsându-și nemilos amprenta pe acestea. În prezent, “Bisericuța grecilor”, prima ridicată în Blaj, în curtea căreia se află micul cimitir, aparține de o parohie ortodoxă, iar mare parte dintre cei înmormântați aici au fost slujitori de frunte ai Bisericii Greco-Catolice.

Poate reprezentanții celor două Biserici ar trebui să acorde mai multă atenție modului în care arată mormintele, de pe care — de ce nu — nu ar trebui să lipsească florile, iar grilajele să fie vopsite, și mai ales să coopereze în vederea restaurării pietrelor și monumentelor funerare, vechi, unele, de peste două sute de ani.

Poate așa cum în Cimitirul Bellu se realizează tururi ghidate în cadrul cărora turiștii au posibilitatea să descopere istoria personalităților înmormântate aici, așa și micul cimitir al “Bisericuței grecilor” ar trebui să fie vizitat, pentru a depune o floare sau a aprinde o candelă la mormintele iluștrilor înaintași, de toți românii care își respectă istoria.

“Locul unde s-a strigat odată destinul unui neam rămâne pentru posteritate un loc de pelerinaj”, spunea Octavian Goga despre Blaj.

Tot la Blaj se află, în spatele Colegiului “Inochenție Micu Klein”, Capela arhiereilor, unde sunt îngropați aproape toți episcopii și mitropoliții greco-catolici. Catedrala Greco-Catolică “Sfânta Treime” este un alt loc în care își dorm somnul de veci “întemeietorul Blajului românesc”, episcopul Ioan Inochenție Micu Klein, și cardinalul Alexandru Todea.

Cunoscută sub numele de “Bisericuța grecilor”, cea mai veche biserică din “Mica Romă”, construită pe locul unei vechi lăcaș de cult de lemn, între 1760 și 1770, este situată în apropiere de Piața 1848, nu departe de catedrală.

Cărturarul Ștefan Manciulea a fost de părere că “Bisericuța grecilor” își trage numele de la macedo-românii care trăiau în orașele Imperiului Austriac, numiți și greci. Este posibil ca acești “greci” care trăiau la Blaj să se fi ocupat în mod special de întreținerea bisericuței, fapt care i-a adus și numele. O altă variantă ar fi ca “Bisericuța grecilor” să fie denumită astfel după negustorii macedo-români care ar fi contribuit financiar la înălțarea ei.

“De acest lăcaș de cult se leagă și înființarea primului cimitir din Blaj unde, de-a lungul secolelor, au fost așezate spre odihnă veșnică rămășițele pământești ale unora dintre marii bărbați ai Blajului, slujitori de frunte ai Bisericii Greco-Catolice, cărturari de talie națională și europeană ori luptători pentru drepturile și libertățile românilor transilvăneni”, se menționează în volumul “Vatră de credință, istorie și cultură românească”, lucrare având ca autori pe Ion Moldovan și Alexandru Petărlecean.

Monumentele funerare ale lui Ioan Axente Sever și Alexandru Sterca Șuluțiu sunt impunătoare, lângă locurile de veci ale acestora aflându-se și mormintele lui Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan, acesta din urmă fiind însă unul modest, cu o simplă cruce de lemn, dar bine îngrijit.

Un alt monument funerar impozant din micul cimitir din Blaj este cel al canonicului Basiliu Rațiu de Noșlac (1783 — 1870), pașoptist și semnatar al “Pronunciamentului de la Blaj”, din 1868, și fondator al primei școli românești din Turda. El este cel care a propus ridicarea unui monument pe Câmpia Libertății în amintirea evenimentelor din mai 1848.

Timotei Cipariu (1805 — 1887) este considerat părintele filologiei românești, fiind unul dintre întemeietorii Academiei Române și, de asemenea, unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania. A fost președinte al ASTRA. Cunoștea 12 limbi străine, printre care ebraica, persana și turca. A participat la Revoluția de la 1848 — 1849 din Transilvania.

Bun prieten cu Timotei Cipariu, cărturarul Ioan Micu Moldovan (1833-1915) a fost autorul mai multor manuale de istorie și geografie a Transilvaniei.

Membru al Academiei Române, Ioan Micu Moldovan a fost și membru fondator și președinte al ASTRA. A fost principalul autor al “Pronunciamentului de la Blaj”, act prin care se protesta împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria. Ioan Micu Moldovan a susținut mișcarea memorandistă (1892-1894), iar în 1908 a semnat, alături de alte personalități, “Memorandumul de la Blaj”, un protest față de legea lui Aponnyi, care viza maghiarizarea prin intermediul școlilor.

Unul dintre liderii pașoptiști, Ioan Axente Sever (1821 — 1906) a participat activ și la mișcarea de rezistență dusă, alături de Avram Iancu, în Munții Apuseni. A murit la Brașov, dar i s-a respectat dorința să fie înmormântat la Blaj.

Alături de monumentul de marmură neagră al lui Ioan Axente Sever se află mormântul lui Alexandru Sterca — Șuluțiu (1794 — 1867), episcop și primul mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma.

Tot în cimitirul de la Blaj este înmormântat și traducătorul și poetul Ioan Rusu (1811 — 1843), vicepreședinte al ASTRA. Este autorul primei lucrări românești de geografie, “Icoana pământului”, apărută în 1842.

Alături de soția și de fiul său, odihnește avocatul și scriitorul Ionel Pop (1889 — 1985), care a fost unul din cei patru secretari ai Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. A fost unul dintre cei mai apropiați prieteni de vânătoare ai lui Mihail Sadoveanu, el însuși fiind autorul mai multor lucrări cinegetice. A fost căsătorit cu Margareta Hodoș, din Blaj, prima femeie cu doctorat din Transilvania până la Unirea din 1918.

Geograf și istoric, Ștefan Manciulea (1894 — 1985) a fost distins, în 1934, cu premiul “Udriște Năsturel” al Academiei Române. Este autorul lucrării “Granița de Vest”.

Datele din acest volum au fost utilizate pe parcursul tratativelor româno-maghiare de la Turnu Severin, din august 1940, și la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, din 1947, atunci când a fost recunoscut dreptul României asupra Transilvaniei de Nord, cedat Ungariei în 1940. Odată cu instaurarea regimului comunist, Ștefan Manciulea a fost aruncat în închisoare în două rânduri ca deținut politic. Cu greu și-a găsit apoi un loc de muncă. A fost “îngrijitor de parc” la Sanatoriul TBC din Blaj până la pensionare.

Cimitirul adăpostește multe alte morminte ale unor călugări și cărturari din timpurile de început ale Blajului.

Osemintele arhiereilor Blajului și-au găsit loc de veșnică odihnă în Capela construită în spatele Institutului Recunoștinței, actualmente colegiu, constituit sub mitropolitul Vasile Suciu.

El a considerat de cuviință să se zidească în apropiere și o capelă pentru elevii și surorile din institut, urmând ca în subsolul ei să fie mutate rămășițele arhiereilor Blajului. “Construcția lăcașului a început în 1935, iar în 31 octombrie 1937 osemintele arhiereilor așezate în șase sicriașe purtate pe umeri de preoți tineri au fost mutate din cripta din curtea castelului în noua criptă a capelei”, aflăm din volumul “Vatră de credință, istorie și cultură românească”.

“Capela Arhiereilor” a fost transformată în 1948 în magazie, iar cripta în depozit pentru legume. Și-a recăpătat destinația doar după 1989. Aici se află rămășițele pământești a șapte episcopi și mitropoliți greco-catolici: Petru Pavel Aron (1752 — 1764), Atanasie Rednic (1764 — 1772), Grigore Maior (1772 — 1782), Ioan Bob (1782 — 1830), Ioan Lemeny (1832 — 1850), Ioan Vancea (1869 — 1892) și Alexandru Nicolescu (1935 — 1941).

Vechi centru cultural, Blajul are merite deosebite în plan istoric, lingvistic și de renaștere națională. Aici s-au pus bazele unei culturi în limba națională, în contextul unei stăpâniri străine. Ioan Micu Moldovan spunea despre Blaj că este “cel mai vechi cuib al deșteptării noastre naționale”.

AGERPRES/(AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)

‘O veche legendă se ascunde în spatele bisericii evanghelice din Sebeș. Totul a pornit de la faptul că ea a slujit ca model pentru Biserica Neagră din Brașov’, spune jurnalistul de călătorii pentru Serviciul Turism din cadrul Consiliului Județean Alba, Rareș Tileagă.

Ulterior, în jurul anului 1500, locuitorii Sebeșului au angajat un constructor pentru mărirea bisericii, astfel încât să o depășească pe cea din Brașov, căreia i-ar fi servit ca model.

‘Se spune că în jurul anului 1500 s-a început înălțarea bisericii din Sebeș, dar, la o vizită a constructorului din Brașov, acesta a fost cuprins de invidie și a mișcat schela constructorului sebeșean Johann, omorându-l. Ca răzbunare, fiul lui Johann reușește să atașeze bisericii din Sebeș cel mai mare altar din Transilvania. Legenda de mai sus explică, oarecum, cauza pentru care biserica din Sebeș uimește și azi prin împletirea bizară de stil romanic cu cel gotic timpuriu’, a menționat Rareș Tileagă.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Oraș întemeiat în secolul al XII-lea de coloniști sași, Sebeșul a fost primul din Transilvania care, în baza unui document emis în 1387 de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a avut dreptul de a se înconjura cu ziduri de piatră.

Bazele bisericii au fost puse în secolul al XIII-lea de către coloniștii sași, sub forma unei bazilici cu trei nave, lungă de 43 de metri, fiind extinsă gradual.

‘Este foarte veche. A fost construită pe la aproximativ 1210. Pe locul actualei biserici, probabil că, inițial, a fost, la venirea coloniștilor, pe la 1160, (…), o biserică de lemn. (…). Construită în stil romanic, biserica a fost după aceea reconstruită într-un stil cistercian timpuriu’, a declarat, pentru AGERPRES, preotul evanghelic Alfred Dahinten.

Acesta a precizat, pentru AGERPRES, că biserica se remarcă prin cele două stiluri diferite. ‘Navele centrale și cele laterale sunt în stil gotic timpuriu, amestecat cu un stil romanic, iar corul este într-un stil gotic mai târziu’, a spus acesta.

Bazilica cu trei nave este distrusă în timpul invaziei mongole din 1241. Ulterior, după 1260, biserica este refăcută în stil gotic specific cistercienilor, cu înălțarea navei principale. Din această perioadă se păstrează încă portalul sacristiei.

‘După invazia mongolă, construcția a fost reluată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când goticul își punea amprenta asupra artei transilvănene. Apar, astfel, bolțile cu nervuri, zidul susținut de contraforturi. Apoi, cele două turnuri de la intrare vor lăsa locul unuia singur, înălțat treptat între 1662 — 1664, atingând astăzi 44 de metri. Adaptarea la gotic face ca multe elemente să fie reconstruite în jumătatea de vest a bisericii, cum ar fi ferestrele, ce devin înguste și scunde. Coloanele, cu capiteluri compozite, masiv ornamentate, ating 11 metri, iar cheile de boltă au înălțimi de 16 metri. Interiorul este, astfel, copleșitor de mare’, explică Rareș Tileagă.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Între 1370 și 1382 a fost edificat corul, care ocupă un loc însemnat între cele mai valoroase construcții gotice din Europa de Est. Continuarea construcției în dimensiunile corului nu a fost posibilă din cauza invaziei turcești.

‘Erau dese invazii turco — tătare, motiv pentru care puterea financiară a sebeșenilor a slăbit și nu a mai fost suficientă pentru finalizarea construcției. Este foarte clar că ei au vrut să mărească și biserica, și navele bisericii, nu numai corul, dar nu au mai avut puterea financiară și a rămas nefinalizată practic biserica. În următoarele secole, sebeșenii au mai încercat să armonizeze un pic construcția. Au construit peste nava centrală și cele două nave secundare un acoperiș. Înainte, navele laterale aveau câte un acoperiș propriu, mai mic’, completează preotul Dahinten.

Cea mai valoroasă ‘podoabă’ a bisericii este altarul, de tip poliptic, înalt de 13 metri și lat de 6 metri, ridicat pe o colonetă renascentistă și care prezintă scene de o cromatică asemănătoare picturii flamande și germane.

‘Altarul este de tip renascentist, fiind finalizat pe la 1520. Este unul dintre cele mai mari de la Sud-Vest de Viena’, precizează preotul Alfred Dahinten.

Statuia Maicii Domnului din mijlocul scrinului este o imitație din 1731 a statuii originale.

‘Altarul bisericii a avut o sculptură de lemn a Maicii Domnului despre care oamenii credeau că poate să vindece boli și să facă miracole. La un moment dat, în secolul al XVIII-lea, guvernatorul Transilvaniei, generalul Kornis, care era catolic, a cerut sebeșenilor, care erau luterani, să-i dea lui această statuie a Madonei. El a argumentat că statuia, fiind catolică, era o blasfemie să fie într-o biserică luterană. Și sebeșenii, cu toate că erau luterani, credeau în această putere miraculoasă a statuii și nu au vrut să o dea, dar fără succes. Kornis i-a amenințat și au tăiat scuptura cu un fierăstrău. Însă, generalul, totuși, pe banii lui, a pus un sculptor necunoscut să sculpteze altă statuie, de aceeași mărime, care și astăzi este în altarul bisericii din Sebeș. Replica este foarte reușită, dar este cu două sute de ani mai nouă decît originalul. În ceea ce privește sculptura originală, aceasta s-ar afla, potrivit unor cercetări făcute în secolul al XIX-lea în arhivele din Viena, într-o capelă catolică din Corund, pe un fost domeniu al generalului Kornis’, povestește preotul Dahinten.

În biserică a rămas însă și astăzi, acum ca exponat, așa-numita piatră a penitenței, o lespede din alabastru, sculptată în relief, în greutate de circa de 15 kilograme, prinsă de un lanț gros. Originea ei se pierde în negura timpului.

‘Pe piatra penitenției sunt sculptate niște fețe suferinde. Se știe că până în secolul al XIX-lea, instituția căsătoriei era sub jurisdicția Bisericii. Cu această piatră erau pedepsiți enoriașii pentru păcate grave, cum ar fi adulterul. Astfel, cel pedepsit era obligat să stea la intrarea în biserică, cu piatra atârnată de gât pe tot parcursul slujbei, pentru a fi văzut de ceilalți’, a povestit preotul.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Orga bisericii, funcțională încă, de tip romanic, a fost prima executată, în 1893, de frații Reiger în Ardeal.

De asemenea, biserica deține un pian cu coadă lungă, executat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ceasul secular amplasat pe turnul bisericii este încă funcțional.

Situată în centrul orașului Sebeș, lângă drumul național care traversează municipiul, Biserica Evanghelică din vechiul burg săsesc este vizitată îndeosebi de turiști din Austria și Germania, nu și de către suficienți turiști români, ea nebeneficiind de faima altor lăcașuri similare, poate nu atât de vechi.

‘Nu suntem ca zonă turistică atât de bine plasați și nu suntem atât de cunoscuți ca bisericile de același tip din Sibiu sau Sighișoara. La Sebeș s-a păstrat zidul de incintă, spre deosebire de alte biserici evanghelice, și noi încercăm să exploatăm din acest punct de vedere potențialul său turistic’, a afirmat preotul Dahinten.

Biserica a fost restaurată între 1961 și 1964, din fonduri de stat, și a beneficiat recent de o altă renovare parțială, de această dată cu fonduri europene.

Cea mai frumoasă și mai impunătoare construcție din Sebeș, veche de opt secole, Biserica Evanghelică se numără printre cele mai valoroase monumente din țară. Ea poate fi vizitată de oricine dorește să-i treacă pragul, singura zi în care nu are program de vizitare fiind lunea (marți — sâmbătă între orele 10,00 — 13,00; 15,00 — 17,00, iar duminică, între orele 15,00 — 17,00).

AGERPRES/ (A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Festivalul, care se desfășoară anual în preajma zilei de 1 mai, a adunat în jur de două sute de reenactori — legionari și civili romani, războinici daci, luptători celți, gladiatori, meșteșugari sau dansatoare — din România și Bulgaria, prin intermediul cărora turiștii au putut asista la realitățile unei lumi demult apuse.

‘Alba Iulia este un oraș întemeiat de romani, un oraș cu un extraordinar fond și patrimoniu antic roman, iar festivalul promovează tocmai aceste valori’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Liviu Zgârciu. El a menționat că Festivalul Roman Apulum este unul dintre cele mai importante manifestări de acest gen din țară și singurul care are loc în interiorul orașului.

Ceremonia de deschidere a festivalului a debutat, sâmbătă, în locul în care acum două mii de ani se afla centrul castrului roman, cu Inauguratio, o reconstituire a unei festivități solemne de întemeiere a unui oraș.

Coordonați de către istoricii Liviu Zgârciu și Tudor Roșu, reenactorii au prezentat modul în care, printr-un adevărat ceremonial, se marca fondarea unui oraș. Astfel, cel care făcea serviciile sacre totdeauna trebuia să pregătească focul și apa, necesare pentru purificarea minții, corpului și sufletului, iar sunetul de trompetă marca începutul ceremoniei. Urma verificarea unui spațiu necesar consultării zeilor, în centrul viitorului oraș. Era rostită o rugăciune în limba latină arhaică, după cum o cerea un vechi ritual. Păsările, în cazul reconstituirii o acvilă, erau eliberate, iar zborul acestora era interpretat pentru a vedea dacă zeii sunt favorabili întemeierii așezării. Dintr-un astfel de ceremonial nu putea lipsi jertfa animalelor. Astfel, pentru Jupiter era adus un bou, un taur pentru Marte și câte o vacă pentru Iunona și Minerva — reenactorii limitându-se la reconstituire la o bucată de ficat — carnea tăiată fiind dată nobililor prezenți, iar sângele turnat peste foc. Urma apoi împărțirea loturilor de pământ, prin tragere la sorți. Cei care trăgeau o piatră albă luau loturile mai bune, în mijlocul orașului.

Atunci când un civil aducea servicii importante legiunii, el era recompensat cu o săgeată fără vârf, în cazul acestei reconstituiri primarul municipiului Alba Iulia, Mircea Hava, fiind cel ales. A fost recompensat cu un steag al legiunii și un ‘centurion’, Cassius Proculeianus, pentru serviciile aduse reenactorilor constituiți în ‘Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum’.

Sutele de turiști au asistat apoi la o defilare a trupelor prezente la festival, un bun prilej pentru aceștia de a face fotografii cu reenactorii îmbrăcați și echipați militar ca acum două mii de ani.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

‘Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum’, prima echipă de reconstituiri istorice antice de la Alba Iulia, înființată în 2012, are zece legionari în componență, steagul cu leu, simbolul legiunii, fiind purtat de ofițerul Marius Martinus Aquila, în realitate angajat la Poliția Locală. De altfel, din trupa de voluntari reenactori de la Alba Iulia fac parte muzeografi, în frunte cu directorul Muzeului Național al Unirii, Gabriel Rustoiu, profesori, polițiști, pompieri, gardieni, agenți de vânzări, studenți, elevi etc.

Constituită în 2013, trupa ‘Lupii Apoulonului’ întruchipează războinici daci din străvechea cetate de la Apoulon (Piatra Craivii).

Nu au lipsit din peisaj nici dansatoarele, ‘Magna Nemesis’. Toate aceste trei trupe funcționează în cadrul Asociației Culturale pentru Istorie Vie din Alba Iulia.

La Festivalul Roman Apulum au fost prezenți și reenactorii din Asociația Amicii Muzeului din Zalău și cei de la Terra Dacica Aeterna, arcașii de la Sarmis București, precum și membrii Asociației pentru Reconstituiri Istorice ‘Scythia Minor’ din Dobrich, Bulgaria, costumați în legionari romani, războinici celți și gladiatori.

Turiștii au putut asista astfel la demonstrații militare, cu prezentare de echipamente și informații de istorie antică, lupte de gladiatori, dansuri ale ‘nimfelor’, ‘târguri de sclavi’. Ei au putut pătrunde și în atelierele meșteșugărești, pentru a vedea cum se confecționau în antichitate, de exemplu, bijuteriile, sulițele sau săbiile. Contra cost, turiștii au avut posibilitatea să plece acasă și cu replici ale monedelor antice.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Doritorii au beneficiat și de un tur ghidat gratuit al principalelor obiective romane din anticul Apulum — Via Principalis, Lapidariumul Muzeului Național al Unirii și Principia.

De altfel, sâmbătă a fost inaugurat pentru public și Muzeul Principia, un obiectiv în care au fost investite în cadrul unui proiect cu fonduri europene peste trei milioane de euro. De această dată accesul a fost gratuit, urmând ca de săptămâna viitoare să fie contra unei taxe, în valoare de 10 lei pentru adulți, respectiv 5 lei pentru tinerii sub 18 ani, copiii sub șase ani beneficiind de gratuitate.

Cel mai nou obiectiv turistic din Alba Iulia adăpostește o parte din vestigiile Principiei, clădirea comandamentului castrului Legio XIII Gemina din Apulum.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În timpul investigațiilor arheologice derulate în perioada de implementare a proiectului de reabilitare a Zonei Interioare a Cetății au fost scoase la iveală vestigii ale Principiei foarte bine păstrate. Au fost descoperite două construcții, precum și drumurile dintre ele, din strat de pietriș, precum și o clădire absidată cu sistem interior de încălzire cu hypocaust, urmată spre nord de o curte pavată cu dale mari de piatră și canale de evacuare a apelor pluviale și uzate.

Totodată, au fost descoperite fragmente de vase și de monumente, între care și un fragment de coloană votivă dedicată probabil lui Jupiter, numeroase țigle cu ștampile ale Legiunii a XIII-a Gemina, trei monede romane, din care două emise pe timpul lui Hadrian. Printre obiectele găsite s-a numărat și o inscripție care confirma faptul că împăratul Marcus Aurelius Antonius (Caracalla), însoțit de mama sa, Iulia Domna, a fost în Dacia, inclusiv la Apulum.

Într-o altă secțiune a fost descoperit un șir de postamente provenind de la un porticus mare, în care apar și elemente arhitectonice refolosite (baze de coloane, fragmente de arhitravă), precum și porțiuni de curte pavată cu dale mari de piatră. De asemenea, au fost găsite numeroase fragmente ceramice, câteva monede, fragmente de monumente arhitectonice.

Directorul general adjunct al MNU, Constantin Inel, a menționat că Muzeul Principia redă o imagine a vieții demnitarilor romani în castru. Situl cuprinde camera tezaurului legiunii, locul în care într-o nișă foarte bine zidită, cu o singură cale de acces, erau depozitate toate finanțele legiunii și stindardele acesteia, dar și un fost birou al ofițerilor romani, încăpere care beneficia de o instalație de hypocaust. Vizitatorii pot admira și o fântână medievală care a străpuns întregul sistem de încălzire, păstrată de restauratori ca o mărturie a intervențiilor în cei aproape două mii de ani de evoluție istorică.

Principia avea circa 60 pe 80 de metri, fiind în formă de dreptunghi, având în față o curte interioară acoperită și atrium-ul, curtea descoperită.

Castrul roman de la Apulum a fost cel mai mare din Dacia Romană, construcția sa demarând în timpul împăratului Hadrian, probabil pe la 125 d.Hr. Timp de peste un secol, fără întrerupere, Apulum a fost sediul Legiunii a XIII-a Gemina.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Festivalul Roman Apulum este o marcă a Primăriei municipiului Alba Iulia, fiind organizat de autoritățile locale în parteneriat cu Muzeul Național al Unirii.

AGERPRES / (A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Marius Frățilă)

Sfântul Epitaf aflat în biserica Mormântul Domnului din Căpîlna de Sebeș, jud. Alba. 
Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Există la Căpâlna un obicei, poate unic, ca în Vinerea Mare, după Sfântul Maslu, care are loc începând cu ora 13,00, să se pregătească în biserică Mormântul Domnului, în fața căruia se va cânta Prohodul Domnului seara, la Denie, de la ora 18,00.

Preotul paroh Petre Mircea Ioan, care slujește în Căpâlna de doar câteva săptămâni și va asista în premieră la această tradiție, spune că obiceiul, ce reprezintă ritualul înmormântării lui Hristos, s-a moștenit din moși-strămoși.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Ce este deosebit față de alte parohii în acest sens e faptul că Sfântul Epitaf care are imprimat pe el Mormântul Mântuitorului nu se pune pe o masă, ci se introduce, împachetat, într-un sicriu cam de un metru lungime. Prohodul se cântă în fața acestui sicriu, iar înconjurarea bisericii se face tot cu el, fiind purtat de patru flăcăi, între 14 și 24 de ani, necăsătoriți, a explicat Gheorghe Sbuchea, fost brigadier de pădure, acum cântăreț la biserica din Căpâlna.

După ce se înconjoară biserica, sicriul este suspendat la intrarea în biserică, între ușorii de la ușa pronausului, iar enoriașii trec pe sub el atingându-l cu capul. În tot acest timp, se interpretează de cântăreții bisericii niște cântece speciale, cele trei stări, interpretate pe “glas bătrânesc, tradițional”.

După ce a trecut toată lumea “pe sub Domnul”, sicriul este adus de cei patru flăcăi în biserică în fața iconostasului, după care este deschis, iar preotul ia din el Sfântul Epitaf, o icoană pe pânză veche de 150 de ani, îl înalță cu scena pictată înspre credincioși, făcând semnul crucii cu el, apoi îl așează pe o masă, unde va fi sărutat de credincioși după încheierea Prohodului.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

“Eu așa am pomenit (obiceiul — n.r.) și bătrânii mei așa știau”, spune Gheorghe Sbuchea.

La această sărbătoare tradițională pentru parohie participă locuitorii din tot satul, marea majoritate îmbrăcați în costume populare.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Ștefan Gabrea)