arheologie

Suntem urmasii primilor fauritori de orase din lume

Printre cei mai vechi intemeietori de asezari proto-urbane si urbane din lume se numara proto-tracii si tracii. Realitatea arheologica ne-o confirma. Nu noi facem din vietuitorii vechimii de pe aici “buricul pamantului’, asa cum deseori ni s-a reprosat, ci stiinta o face.

Inainte cu mii de ani ca zorii civilizatiei miceniene, ai Romei, Atenei sau maretelor orase egiptene sa se anunte, stramosii nostri ridicau asezari urbane in zone locuite neintrerupt de atunci si pana in zilele noastre.

Asa cum vom arata in cele ce urmeaza, in arealul geografic corespondent Romaniei si Bulgariei de astazi, vatra poporului trac, arheologia a scos la lumina vestigiile unora dintre cele mai vechi orase ale lumii. Vom trata fiecare zona a Pamantului in parte, enumerand acele asezari ce prezinta locuire continua, impreuna cu datarile aproximative, emise de specialisti.

Orientul Mijlociu

Ierihon, Israel/Palestina – Este considerat, in prezent, cel mai vechi oras al lumii, cu urme de locuire umana ce se intorc in timp pana la nivelul mileniului 9 i.e.n. Totusi, despre o asezare de tip proto-urban in acest loc ne putem referi incepand cu 6800 i.e.n, din acea vreme datand primele fortificatii ale asezarii.
Damasc, Siria – Desi unele descoperiri atesta o locuire pe vatra actualului oras inca din mileniul 9 inaintea erei noastre, totusi, dovezile care atesta o prezenta umana la scara larga dateaza din preajma anului 2000 i.e.n.
Byblos, Liban – Datarile cu carbon relevat urme de locuire umana in zona amintita inca din perioada anului 7000 i.e.n, insa despre o asezare de tip proto-urban in acest areal vorbim abia de la nivelul mileniului 3 i.e.n.
Sidon, Liban – Prezenta umana aici, intr-o asezare mai evoluata fata de cele rurale, este atestata arheologic de la nivelul mileniului 4 i.e.n.
Medinat Al-Fayoum sau Arsinoe, asa cum era cunoscut in antichitate, Egipt – Locuire umana confirmata incepand cu mileniul 4 i.e.n.
Rey, Iran – Asezarea este amintita in Avesta, un text ce contine rugaciuni zoroastriene. Prezenta umana aici este atstata inca din mileniul 3 i.e.n.
Beirut (Liban), Ierusalim (Israel) si Tyr (Liban) –  Orase in care prezenta umana a fost confirmata arheologic din perioada 3000-2750 i.e.n.
Kirkuk, Irak – Intemeierea acestei asezari este aproximata in perioada 3000-2200 i.e.n.

 

Asia Centrala si de Sud

 

Ghor, Afhganistan – Cea mai veche asezare proto-urbana a zonei dateaza din preajma mileniului 5 i.e.n
Delhi, India – Asezarea indiana capata profil proto-urban in preajma anului 3.500 i.e.n
Thanjavur, India – O asezare de intindere mai mare este atestata aici incepand cu mileniul 3 i.e.n.
Balkh, Afhanistan – O prezenta umana numeroasa si organizata in aceasta zona este confirmata arheologic de la nivelul anului 1500 i.e.n.

 

Cele mai varstnice asezari europene

 

Atena, Grecia – Orasul care a dat lumii democratia si care, o perioada indelungata de timp a fost izvorul culturii si civilizatiei europene, releva prezenta umana de la nivelul mileniului 4 i.e.n
Argos, Grecia – Este considerat cel mai vechi oras al Elladei, fiind intemeiat in mileniul 5 i.e.n.
Kutaisi, Georgia – Asezare urbana datata din mileniul 2 i.e.n.
Teba, Trikala, Chalcis (Grecia) –  Asezari intemeiate in perioada culturii miceniene, ele dateaza din intervalul de timp 1400-1200 i.e.n.
Lisabona (Portugalia) si Cadiz (Spania) – Cele doua orase iberice prezinta urmele unor asezari proto-urbane ce se intorc in timp pana in preajma aului 1100 i.e.n.

 

Asia de Est, Asia de Sud-est si Africa

 

In Asia de Est, Asia de Sud-est, cele mai vechi asezari urbane pot fi identificate in China de astazi.Luoyang (2070 i.e.n.), Xi’an (1100 ie.n.) si Beijing (aproximativ 1000 i.e.n.) sunt cele trei asezari urbane cu cea mai mare vechime confirmata arheologic din acest areal geografic.
In Africa, orasul Luxor este considerat ca fiind prima asezare urbana a continentului, avand o vechime atestata din jurul mileniului 3 i.e.n.

 

Proto-tracii: cei mai vechi intemeietori de orase din Europa si din lume

 

La Turdas, recentele cercetari au relevat faptul ca aici exista o locuire neintrerupta ce se intoarce in timp in preajma mileniilor 4-5 i.e.n.Volumul mare de material arheologic descoperit aici atesta o locuire intensa inca din perioada la care facem referire. Prin urmare, fara a exagera, se poate afirma clar ca, atunci cand vorbim despre aceasta zona, vorbim despre o asezare proto-urbana care este una dintre cele mai vechi ale lumii, ce ar putea fi inclusa in primele 4-5 astfel de asezari la nivel mondial.

De asemenea, Dealul Cetati Devei si platoul de la poalele ei, corespondent unei parti a actualui oras sunt locuite neintrerupt din mileniul 3 i.e.n, asa cum releva descoperirile arheologice din acest an, element ce include si acest areal in lista extrem de scurta a spatiilor locuite neintrerupt de mai bine de 5000 de ani.

Plovdiv, Bulgaria  – Asezare intemeiata de traci sau proto-traci, capata caracter proto-urban in preajma mileniului 4 i.e.n, cele mai vechi urme umane din zona datand din mileniul 6 i.e.n. Este considerata, de catre unii cercetatori, drept cea mai veche asezare proto-urbana a Europei.

Aceste datari ale centrelor proto-urbane din Romania si Bulgaria, cumulate cu certitudinea ca, in acest areal, au fost folosite primele forme de proto-scriere si scriere din lume (tablitele de la Tartaria, Iasi si, recent descoperite, placile depe fundul lacului Bicaz), conduc la concluzia ca spatiul despre care vorbim a insemnat zona de aparitie a primelor forme si manifestari ale civilizatiei, cel putin la nivelul Europei.

Acest lucru este intarit si de faptul ca, asa cum am aratat intr-o serie de articole anterioare, sursele literare antice vorbesc despre o raspandire radiala, din estul continetului, zona Marii Negre si a Dunarii, a elementelor civilizatoare, catre vest si nord.

 

un articol de Valentin Roman

Lacul Bicaz ascunde mii de ani de istorie

“Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot spaţiul românesc, situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.”

“Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată.”

            Pentru că domnul Prof. Dr. Mihai Ungheanu a expus deja o serie de aspecte privind elemente lexicale ale limbii române prezente în limba maghiară, eu mă voi mărgini la a vă prezenta impresionantul volum  al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Ferenc Bakos, “A magyar szókészlet Román elemeinek története” (“Istoria elementelor de origine română în vocabularul limbii maghiare)”[3], după care mă voi opri asupra altor aspecte-argument ale ipotezei privind Spaţiul Carpatic ca loc de început al civilizaţiei europene.

            În dicţionarele româneşti, numeroase cuvinte sunt considerate de origine străină, între care câteva sute ar fi de origine maghiară.

            Sextil Puşcariu[4] afirmă cu candoare că, în limba română, s-ar găsi 965 de cuvinte turceşti (16,73 %), 589 cuvinte ungureşti (10,21 %), 50 cuvinte albaneze (0,86 %), ceea ce reprezintă o eroare gravă, o translare la limba română a unor opinii ale lingviştilor apuseni referitoare la limbile europene occidentale. A fost ignorat Franz J. Sulzer, un duşman al poporului român, dar, care, forţat de un minim de respect faţă de el însuşi, scrie: “…deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, (limba română) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, “…nu există un  singur cuvânt unguresc comun  întregii limbi valahe” (subl. ns.)[5], adică în româna standard – aceea vorbită de toţi românii – nu există nici măcar un cuvânt de origine maghiară.

            Este locul aici să arătăm că Sulzer este, de fapt, autorul aşa-zisei “teorii” a lui Roesler – un simplu act de răzbunare. Acest Sulzer, elveţian, ofiţer austriac, a fost adus de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774 – 1782), pentru a înfiinţa în Ţara Româneacă o Academie de Drept, ceea ce nu s-a realizat, Sulzer ajungând doar preceptor al fiilor domnitorului, un simplu meditator. Pe de altă parte, fiind căsătorit cu o săsoaică din Transilvania, care nu era boieroaică, nu era primit la petrecerile Curţii, caracterizată printr-o etichetă pretenţioasă şi strictă[6], ceea ce l-a supărat şi mai tare. Ca atare, aşa cum am spus, din răzbunare, Sulzer a  n ă s c o c i t  şi formulat – de râsul curcilor – ideea apariţiei românilor în Ardeal abia prin sec. XII – XIII, venind din zone, neprecizate, sud-dunărene.

            Vorba lui Nietzsche: “intelectul uman a produs, în imense perioade de timp, numai erori”.  Aceste erori trebuie, însă, evidenţiate şi înlăturate definitiv din circulaţie de către descoperitorii lor, de regulă istorici. Din păcate, în ultima sută de ani, istorigrafia română nu a realizat o lucrare convingătoare, într-o limbă de largă circulaţie, care să trimită definitiv la lada de gunoi a istoriei schimonosirea pamfletară a lui Sulzer – Roesler. Aceasta rămâne ca o datorie pentru viitor a istoriografiei române.

            Revenind la cele 589 de “ungurisme în limba română“, menţionate de Sextil Puşcariu, ele sunt o  născocire a lui Al. Cihac, fiu adoptiv al dr. Iacob Cihac, ceh, supus german, polcovnic în armata rusă, acuzat de malversaţiuni financiare în dauna statului, posesor de moşie la Teţcani. Lucrarea lui Al. Cihac – “Dictionnaire d’éthymologie daco-roumaine”, vol I la Frankfurt am pe Main, 1870 şi vol. II la Berlin, Bucureşti, 1879 – este o mare cacialma care reprezintă, de peste 120 ani, instrumentul principal de lucru la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, şi, pentru care, Academia de atunci l-a ales membru de onoare.

            “Metoda” lui Cihac a fost: … şi în turcă, deci din turcă; … şi din ungară, deci din ungară; … şi în bulgară, deci din bulgară etc. Cu o astfel de metodă, fără nici o cercetare obiectivă, pentru ştiinţă poţi merge liniştit la cimitir.

            Al. Cihac, de altfel, a trăit la Iaşi numai până la vârsta de 8 ani, după care a fost trimis la familia dr. Iacob Cihac, în Germania, unde vorbea numai nemţeşte. Noi ne îndoim că Al. Cihac cunoştea destul de bine româna ca să fie îndreptăţit să încerce  să întocmească un dicţionar etimologic al limbii române. Această opinie ne-a fost sugerată şi de faptul că, în vol. II, pag. 301 din Dicţionarul său, scrie: puţa = “parties naturelles de l’homme et de la femme”, dar şi de aplombul cu care  afirmă apăsat, “sans doute”, fără să aducă nici o dovadă pentru simplele sale declaraţii privind cuvintele româneşti pe care el le consideră ca împrumuturi din graiuri străine.

            Excelenta cercetare a lui Ferenc Bakos din lucrarea citată la începutul expunerii noastre, a fost interzisă în lumea lingviştilor români de către I. Iordan, Al. Graur şi Al Rosetti pentru că punea în lumină absurditatea rămânerii la aşa-zisele etimologii ale lui Cihac.

            În cecetarea sa, după 15 ani de lucru, prof. F. Bakos dovedeşte, printr-o analiză istorică riguroasă, realitatea că circa 2 300 cuvinte româneşti au pătruns în maghiară. La finele lucrării noastre se găseşte un extras cu aproape 300 de cuvinte ungureşti de origine română, conform lucrării prof. Bakos.

            Este dureros că nu ne cunoaştem şi nu ne respetăm istoria. Dl. Dinu Giurescu ne îndeamnă la TV să renunţăm la istorie, ignorând, se pare, că a renunţa românii la istorie înseamnă a priva de lstorie, până către epoca fierului, toată Europa, căci, până către această epocă, nu există în Europa altă istorie decât aceea a  Spaţiului Carpatic.

            André Piganiol[7], profesor la Sorbona, scrie în 1939:

            a. “Pour l’Europe (sauf les Balkanes), presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire” (p. IX).

            “Vers l’an 1 000, un nouveau flot d’envahisseurs, issus apparement de régions pannoniennes, déborda dans l’Italie du nord. Ces peuples incinérants connaissaient l’usage du fer”  (p. 4).

            “Le reflux des populations d’Illyrie dans la péninsule italienne est attesté soit par la légende soit par la linguistique”  (p. 5) etc

            “Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique “(p. 6) (subl. ns.)

            Acesta este adevărul şi el apare limpede şi la ceilalţi savanţi ociidentali pe care-i vom invoca: în timp ce în Carpaţi, în neolitic, în calcolitic, în epoca bronzului, în cea a fierului, se puneau bazele civilizaţiei europene, restul Europei se găsea în preistorie.

            Marija Gimbutas[8], profesoară la UCLA (Universitatea Californiei, din Los Angeles), pe baza descoperirilor arheologice făcute în diverse ţări de pe continentul european, întocmeşte harta de mai jos, intitulată “Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul al V-lea î.e.n.

Fig. 1 – “Vechea civilizaţie Europeanã ca parte a lumii strãvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul V î.e.n.

            După cum se vede pe acestă hartă, acum 7 000 ani, nu există urme de locuire decât în Spaţiul Carpatic şi pericarpatic, restul Europei este o imensă pată albă.

            Această concluzie se potriveşte perfect cu descoperirile arheologice din Franţa, Anglia, Germania şi alte descoperiri în care lipsesc din perioada respectivă atât scheletele cât şi olăritul, ceea ce dovedeşte absenţa unor aşezări umane stabile pe acele meleaguri.

            Deşi Marija Gimbutas include şi Spaţiile Grecesc şi Italic – probabil, pe baza strălucitei civilizaţii elene de mai târziu (mileniul I î.e.n., mai ales secolul lui Pericle şi cele care i-au urmat) – aici greşeşte, pentru că nici Grecia continentală, nici Spaţiul Italic nu au neolitic (A. Jardé[9], Mommsen[10] ş.a.). Câteva descoperiri timide din ultima vreme, nereprezentative, nu pot schimba realităţile dobândite în sute de ani de cercetare.

            Că elenii sunt plecaţi din curbura carpatică rezultă clar şi din cartea lui Pierre Lévęque[11], în care (p. 25) se prezintă harta intitulată “Grecii în plin marş”, în care figurează două ipoteze privind originea grecilor: una – din stepele nord-pontice (ipoteză eronată, pentru că zona nu are sare), alta – din Spaţiul Carpato-danubian  (p. 26).

            De altfel, Tucidide (c. 460 – c. 396 î.e.n.) scrie: “Aşa numita Elada nu pare să fie locuită statornic de mult timp.”[12]

             Menţiuni similare cu ale prof. A. Piganiol se găsesc şi la A. Lefčvre, Jean Laumonier şi alţii.

            Dar cel mai complet cadru al determinării spaţiului în care s-au format arienii (indo-europenii) a fost realizat de savanţi de la Universitatea din Cambridge, pe baza lecturii cărţilor vedice, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii.

            Analizând fauna şi flora descrise în “Vede”, autorii lucrării “The Cambridge history of India” (8 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii (vol. I, p. 68) :

            “Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul.”

            “…. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar.”

            “Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.”

            “Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul).”

            “Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.”

            Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi ?

            Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca Asia Centrală, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.

            Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul, trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.

            ….. Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus ? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bđhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii  (38, p. 68)

            Se constată că, în întregime, Cetatea Carpatică face parte din zona estimată de către Universitatea din Cambridge, pe baza menţiunilor din “Cărţile Vedice”, ca loc de formare a populaţiilor ariene.  Deci, după Universitatea din Cambridge, “Vedele” nu sunt create pe pământul Indiei, ci în Spaţiul Carpatic. Această realitate o arată şi J. Nehru[13]: “Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.” Aceeaşi idee o găsim în ediţia “Marabout Université” a “Cărţilor Vedice” : “…nici o urmă atribuibilă arienilor n-a fost găsită pe solul Indiei, nici olărit, nici arme, nici bijuterii, nimic care să ilustreze Vedele”.

            Deci, după datele succint prezentate (în realitate argumentele, toate de sorginte apuseană, sunt mult mai numeroase, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm măcar pe cele pe care le-am identificat, de care avem cunoştinţă noi), se poate formula ipoteza de travaliu că civilizaţia Europei a început în Spaţiul Carpatic. Pentru a ajunge, eventual, teorie ştiinţifică această ipoteză are nevoie de studii şi cercetări care să-i verifice şi să-i argumenteze, cu spirit critic, temeiurile, astfel încât să poată fi acceptată de toată lumea ştiinţifică contemporană.

            De ce în Spaţiul Carpatic şi nu în altă zonă ? Marija Gimbutas chiar se întreabă: “nu ne este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene!”. La această chestiune noi am dat un răspuns bazat pe natura lucrurilor, fără putinţă de replică. Acest răspuns a fost publicat sub forma unui voluminos articol bilingv (română / engleză) intitulat “Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei”[14]. Articolul a fost imediat reprodus în SUA (“Zoom”), ulterior fiind publicat şi în “Munţii Carpaţi”.

            Întocmind, cu circa 20 ani în urmă, un tabel cu factorii nutritivi prezenţi în alimentele cunoscute – tabel publicat într-o mică enciclopedie[15], în care primele capitole se refereau la “Alimentaţia raţională” – am observat că, în legume şi fructe mai ales, prezenţa sodiului (Na) este foarte redusă în raport cu cea a potasiului (K), uneori potasiul întrecând de câteva sute de ori prezenţa sodiului, ambele exprimate în mg pe 100 g de aliment. Această observaţie ne-a condus la un studiu de durată privind consecinţele acestui fapt, dat fiind că, se ştie, inima, atât a omului, cât şi a animalelor nu funcţionează fără Na şi K.

            Pentru că lucrările americane sunt la modă, să cităm din două referinţe americane de prestigiu:

            (1) – “Without salt the body goes into convultions, paralysis, dealth”. (“Fără sare, organismul intră în convulsii, paralizie, moarte”)[16].

            (2) – Din volumul “Minerals: Kill or cure” de Ruth Adams şi Franck Murray, să cităm  trei menţiuni:

                        (a) – “All types of muscles – including the heart – are influenced by Na and K” (“Toate felurile de muşchi – inclusiv inima – sunt influenţate  de Na şi K”) (p.133)

                        (b) – “In early America, herbivorous animals were known to have walked hundred of miles to salt licks …” (“În America timpurie se ştie că ierbivorele străbăteau sute de mile ca să lingă sare”) (p. 134)

                        (c) – “Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enaugh sodium for good health the rest perished” (“După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.”) (p. 136)

            În Spaţiul Carpatic nu se vor găsi niciodată astfel de menţiuni, pentru că sare la suprafaţa solului se găseşte peste tot, iar, în curtea fiecărui ţăran, încă din neolitic, s-a găsit un drob de sare pe care vaca, oaia, capra … îl lingeau când reveneau de la păşunat. Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot Spaţiul Carpatic (Spaţiul românesc), situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.

            Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată. Iată de ce nu există un singur popor european care să nu fi pornit din Carpaţi sau care să nu fi trecut prin Carpaţi. Panonia, Iliria, Spaţiul balcanic etc. nu au strop de sare, Spaţiul Carpatic fiind, de-a lungul istoriei, unicul furnizor de sare pentru populaţiile care au hălăduit sau au locuit pe aceste teritorii.

            Articolele despre importanţa covârşitoare a sării în istorie, pe care le-am publicat atât în ţară, cât şi în străinătate, conţin aspecte mai multe şi motivate mai riguros ştiinţific, dar, pentru că timpul nu ne îngăduie să poposim  mai mult asupra acestui subiect specific carpatic şi specific european, ne oprim aici.

            Ca un corolar, limba română s-ar putea să fie ceea ce savanţii numesc cu un apelativ generic indo-europeana comună. În sprijinul acestei ipoteze, noi am publicat bilingv (franceză / română) un articol însumând circa 60 pagini[17].

           Pentru cercetarea în continuare a ipotezei formulate, apreciem, sunt necesari foarte mulţi ani de muncă (cel puţin câteva zeci, credem), pe care noi nu-i mai avem la dispoziţie, cu numeroase instrumente de lucru, care ne lipsesc, astfel că, în acest moment, această temă este, din punctul nostru de vedere, sortită să rămână la stadiul de ipoteză.

            Dacă pentru franceză lucrurile s-au putut foarte sumar studia datorită existenţei unor texte de aşa-zisă “franceză veche”, din secolele IX – XV, pentru celelalte limbi europene nu se dispune decât de texte din perioade mult mai târzii. În plus, dificultatea principală – ni se pare – rezidă în faptul că nici una din ţările ale căror limbi ar putea concura la studierea şi lămurirea ipotezei menţionate, nu au înregistrat cuvintele idiomurilor populare vorbite de populaţiile care au locuit în aceste spaţii în diverse perioade de timp.

            În Istoriile limbii franceze, se scrie limpede că, la 1790, Franţa nu era francofonă decât în proporţie de cel mult 12 %, iar, cu un secol mai înainte, acest procent era şi mai mic. Dar, ca să se ajungă la graiurile vorbite pe teritoriul Franţei (ca şi pe teritoriile altor ţări, de altfel), este imposibil datorită nemenţionării în scris a unor liste cu cuvintele şi semnificaţiile graiurilor populare, azi dispărute, la care ne-am referit mai sus.

            Pentru că am depăşit cu mult timpul acordat prezentării comunicării, vă mai reţinem  atenţia doar asupra încă unui aspect de istorie a Spaţiului Carpatic : istoriografia română reproduce prea uşor afirmaţiile istoriografiei maghiare privitoare la Spaţiul românesc, căci “ungurii, cu bufona lor istorie neistorică” ( Gustav Pordea, primul român membru al Parlamentului European)  scriu istorie după interese politice, “nu istorie sine ira et studio” (Tacit), care să poată fi luată în seamă şi, eventual, folosită.

            Să dăm un exemplu, spre ilustrare, din numeroasele care ne stau la dispoziţie.

            Jesús Pardo, în relatările sale privitoare la discuţiile purtate cu diverşi istorici maghiari la Budapesta, scrie (vezi “Convorbiri cu Transilvania“, p 187) : “Campionul absenţei românilor în zona carpato-danubiană până după venirea ungurilor este profesorul György Györffy, despre care unii din colegiii săi unguri spun că se lasă prea des purtat de sentimentele lui naţionaliste. Györffy …  afirmă că unele din cauzele incredibilei creşteri a populaţiei româneşti în numai şase secole, sau chiar mai puţin (una din legendele maghiare omniprezente în scrisul istoricilor maghiari, n. ns.) poate să se datoreze faptului că “românii obişnuiau să bea mult lapte de oaie, care, după cel uman, este acela care dă mai multă fertilitate” (subl.ns.), afirmaţie la care prof. Ferenc Bakos a comentat: “în faţa unei judecăţi de acest fel, ştiinţa nu are nimic de spus“.

            În “Histoire de la Transylvanie” – compendiu în limba franceză al “Istoriei Transilvaniei” (în maghiară), operă a unui colectiv de profesori şi istorici, apărută sub auspiciile Ministrului Culturii şi ale Academiei din Budapesta – asistăm doar la o schimbare de tactică, nu de scop, a istoriografiei maghiare, căci cuprinde multe falsuri, fie directe, fie prin asimilare, dintre care vom da un singur exemplu:

            De vestita bătălie de la Lechfeld (955 e.n.) – în care Otto cel Mare nimiceşte oştile maghiare, iar pe conducătorul ungur, Horka Bulcsu, îl spânzură imediat pentru că era botezat la Bizanţ şi aşa îi putea răpi presupusa putere vindecătoare datorată apartenenţei sale la Biserica Răsăritului – nici unul din alcătuitorii acestei opere nu a “auzit” măcar şi, evident, nu este măcar menţionată în carte, deşi de la această dată – 955 e.n. – pleacă criza de identitate a ungurilor aristocraţi : au venit în Europa ca mongoloizi şi, din bună voia Duhului Sfânt, devin – nu se ştie cum – europeni, şi ca înfăţişare şi ca sânge; o adevărată minune !!!

            C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, în “Istoria Românilor”[18] scriu, după istoriografii maghiari, că, “în a doua treime a secolului XII, stăpânirea regilor arpadieni se stabilizează în Transilvania”.

            Aceasta ar însemna că, între 1133 şi 1166, în Transilvania ar fi existat o stăpânire maghiară, or, un secol mai târziu, la 1241 – 1242, are loc marea năvălire a tătarilor, al cărei scop era distrugerea Ungariei. Cu acel prilej, s-au scris cronici tătărăşti şi patru cronici maghiare cunoscute: “Rogerius (Carmen miserabile”), Pauler Gyula, Szilagy şi Ronay Jenö. În nici una din aceste patru cronici maghiare, nu se menţionează nici o dată prezenţa vreunei statalităţi maghiare, vreun act de opunere al statului maghiar faţă de invadatorii tătari pe teritoriul Transilvaniei.

            Se menţionează că armata lui Cadan pătrunde în Transilvania prin pasul Rodna, se bate cu garnizoana germană a Rodnei şi îl ia ca ghid pe contele Ariscald cu 600 soldaţi germani ca să-i conducă pe tătari la Oradea şi Pesta. Armata lui Cadan ajunge la Bistriţa, omoară 6000 de creştini, la Cluj, Zalău şi Oradea. Pentru prima dată se menţionează prezenţa ungurilor la Oradea. În tot parcursul de 400 km, de la Rodna la Oradea, cronicile maghiare nu menţionează nici o luptă între tătari şi unguri.

            A doua armată tătară, condusă de Budzic, intră, probabil, prin pasul Bran, în Ardeal, unde, la Braşov, este întâmpinată, la 1 aprilie 1241, de voevodul Ardealului, Posea sau Posa (român), care cade în luptă, împreună cu o parte din oastea sa. Tătarii lui Budzic ajung la cetatea Cohalm (Rupea, de azi), Făgăraş, Cârţa, Sibiu şi, pe valea Mureşului, până la Cenad unde se-ntâlneşte cu armata lui Cadan, printr-o sincronizare impresionantă. Două armate tătărăşti parcurg câte 400 km prin mijlocul şi prin sudul Ardealului, distrug şi omoară creştini, se bat cu o garnizoană germană şi cu armata voevodului român al Ardealului, Posea (a cărui diplomă a fost descoperită de curând de dl dr. arheolog Vasile Boroneanţ) şi nicăieri “stabilizata stăpânire ungară a regilor arpadieni” (descoperită de istoricii români C.C. şi D.C. Giurescu) nu-şi face – măcar o dată, de protocol – simţită prezenţa. Se pare că şi “stăpânirea regilor arpadieni” asupra Ardealului, relatată de istoricii Giurescu, venea tot de la Duhul Sfânt.

            Pentru că acolo unde erau – mulţi, puţini, câţi erau – cronicile maghiare nu se sfiesc să-i menţioneze pe români, atât la Oradea, cât mai ales la bătălia de la râul Sajo, unde – scriu cronicarii ! – armata ungară, condusă mai ales de prelaţi catolici (li se dă numele), este distrusă. Unii vorbesc de 60 000 morţi, alţii de 100 000 morţi dintre unguri. Deci, după cronicile maghiare, nici picior de ungur nu apare în Ardeal în timpul năvălirii tătare de la 1241-1242.

            Rogerius chiar scrie că a fost adăpostit, în pelerinajul său după retragerea tătarilor, la un cneaz (român), responsabil peste un mare număr de case. Dar, ca să nu rămână nici o urmă de îndoială privind absenţa totală a ungurilor din Ardeal la 1241, să mai arătăm că B.P. Haşdeu[19] îl citează pe academicianul maghiar Jerney care, la 1842, publică facsimilul dispoziţiei unui general tătar, în care se adresează saşilor să nu refuze moneda tătară de la secui şi vlahi (“ex dictis Zychy et Blachy”). Despre unguri, nici o vorbă, pentru că nu se găseau atunci în Ardeal.

            De asemenea, Paulin de Veneţia scrie că, la 1242 (se credea că se vor întoarce tătarii), “românii şi secuii au fortificat trecătorile Carpaţilor ca să împiedice sau să îngreuneze eventuala pătrundere a tătarilor în Transilvania”.

            UNDE or fi fost ungurii stabilizaţi în Ardeal cu un secol mai înainte de domnii istorici Giurescu ?!?  MISTER !!

Un studiu de Gabriel Gheorghe – Comunicare prezentatã la Simpozionul Academiei Române;
“CIVILIZAŢIE ŞI GEOPOLITICĂ ÎN  BAZINUL CARPATIC”, Bucureşti, 11 – 12 0ct. 1999

A N E X Ă

[1]  Lucrare prezentată la Simpozionul: “Civilizaţie şi geopolitică în Bazinul Carpatic”, Bucureşti, Academia Română şi Ministerul Apărării, 11-12 octombrie 1999.

[2] Gabriel Gheorghe s-a născut în Bucureşti la 23 august 1929. A absolvit în 1949 Institutul de Petrol şi Gaze, lucrând ca inginer, proiectant şi cercetător ştiinţific între 1949-1957 şi 1964-1989. ]ntre 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; a fost achitat în 1970. ]ntre 1957 – 1978, a publicat 6 cărţi cu conţinut tehnic, un capitol în “Manualul inginerului petrolist” (1958), recunoscându-i-se contribuţiile ştiinţifice prin 2 premii naţionale în 1968 şi 1969. Pasionat, face cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură şi arhitectură (ex.”Critica stilului arhitectural  modern”, Belgia) ş.a.,  realizând interesante contribuţii sub forma a 4 cărţi (“Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă”, 1982; “Arta culinară. Mică enciclopedie practică”, 1982, coautor; “Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice. Studiu comparativ”, 1986, Premiul Academiei Române în 1990; “Duh şi reverie”, 1997), peste 80  mari articole în reviste româneşti şi occidentale. Însă tema de bază a preocupărilor sale este evidenţierea contribuţiei şi istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun până către epoca a doua a fierului (sec. VII.î.e.n.). Membru în colegiul de redacţie al “Revistei de etnografie şi folclor”, fondează în 1990 Societatea cultural-ştiinţifică “GETICA” şi editura “Gândirea” (1990 – 1994), cu ajutorul cărora redactează şi publică 4 numere din revista “GETICA”, în 1992 – 1994, în care-şi face cunoscută o parte din studiile sale pentru fundamentarea ipotezei că Spaţiul Carpatic este vatra Civilizaţiei euro-indiene.

[3] Budapesta, Editura Academiei, 1982, 560 p.

[4] “Locul limbii române între limbile romanice”, 1920

[5] Franz Joseph Sulzer – “Geschichte des Transalpinischen Daciens”,  Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781, p. 41.

[6] La curtea domnitorilor valahi era o etichetă strictă, pretenţioasă. Astfel, Clåes Rålamb, diplomat trimis de Carol XII la “Sublima Poartă” pentru a încheia o alianţă împotriva ruşilor, traversează, în 24 zile, Transilvania şi Ţara Românească, de la Oradea la Dunărea de jos. La curtea domnitorului Constantin Şerban, la 23 aprilie 1657, a văzut: “…mareşal al curţii, majordom, secretar de stat care vorbea destul de bine latina. Două sute de călăreţi îmbrăcaţi în piei de tigru şi de leopard, cu cai foarte frumoşi, au venit în întâmpinarea oaspeţilor”. Domnitorul i-a făcut cunoscut lui Clåes Rålamb dorinţa de a cumpăra (!) “cinci sute de soldaţi suedezi”  etc.

[7] André Piganiol – “Histoire de Rome”, PUF, Paris, 1939

[8] Marija Gimbutas – “Civilizaţie şi cultură”, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987

[9] A. Jardé – “La formation du peuple Grec”

[10] Theodor Mommsen – “Istoria romană”,  vol. I, Bucureşti, ESE, 1967, p. 195

[11] Pierre Lévêque – “Aventura greacă”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987

[12] Tukydides – “Războiul peloponeziac”, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1941, 568 p. (tradusă de M. Jakotă)

[13]  J. Nehru – “Descoperirea Indiei”, Bucureşti, Editura Politică, 1956, p. 77

[14]  Gabriel Gheorghe – “Getica”, tom I, nr. 1 – 2, pag. 49 – 88

[15] “Arta culinară – Mică enciclopedie practică”, Bucureşti, 1982

[16]  S-a citat din articolul “Salt the essence of life” (“Sarea, esenţa vieţii”) – “National Geographic”, sept. 1977, p. 381

[17]  Gabriel Gheorghe – “Getica”, 1992, tom I, nr. 3 – 4, p. 41 – 104 (“Româna străveche = indo-europeana comună”)

[18] C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – “Istoria Românilor”, Editura Albatros, an nemenţionat, 830 p.

[19]  B.P.Hasdeu – “Istoria critică a românilor”, pag. 545

“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arienii din Urali

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.

Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.

Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.

Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.

Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.

Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.

Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi

Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.

Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!

Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).

Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.

Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.

Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.

Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean. 

Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.

Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache în revista “Formula As”

Dacă după N. Densuşianu pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică, întinzîndu-se din pustiurile Saharei pînă în munţii Norvegiei, din păcate nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ în afară de pietre şi ruine cu “zmangălituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gîndit că ar putea reprezenta ceva.

Alergînd pe intinsurile Europei, răspîndindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”. Înotdeauna în spatete unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată… Şi care a fost cultura, civilizaţia în spatele celei greceşti, latine?

Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, o civilizaţie Ariană i-a “invadat”, în urmă cu 4-5000 de ani, provocînd o adevarată “explozie”, nu numai culturală, dar şi socială. Indienii îşi amintesc şi azi de acei arieni, populţie albă, care s-a suprapus populaţiei locale negroide şi, din dorinţa  de a nu se amesteca fizic cu populaţia locală au creat “castele”, ei reprezentînd-o pe cea a “ramanilor” (brahmanilor). Cultura Vedică, considerată pînă azi cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştina, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul Carpato-Dunărean… (şi nu de către români, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum şi de către americani şi asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o sută de ani!).

De multe ori trebuie să ne uităm la istorie privind la  ea în spate, observînd efectele unei civilizaţii asupra altora şi descompunînd-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat căutarea urmelor acelei imense civilizatii pelasgice în… centrul Asiei, dintr-o perioadă preistorică fără literatură scrisă (cel puţin negăsită încă), fără anale şi cronici, ci numai cu ce a rămas în “literatura vorbită” …vedică.

Cînd, nu de mult, vorbeam cu un prieten, R. Cristian, despre relaţia dintre traci şi sanscriţi, el mi-a replicat imediat: “…cu ani în urmă mă aflam în Tibet, într-unul din templele hinduse, acomodîndu-mă religiei locale, am fost surprins de asemănarea cuvintelor acestora cu cele româneşti… nimeni în lume, nici un popor nu are cuvîntul OM “.

Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) în DOCTRINA SECRETĂ – o sinteză a ştiinţei, religiei şi filozofiei, aminteşte despre acei “pur arieni”, ale căror urme se găsesc peste tot în Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveală din ruinele Troiei, semne şi simboluri gravate pe pietre, vase şi obiecte, de neînţeles şi ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar cărora ancestorii noştri le dădeau înţelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai găsim încă în culturi izolate, uitate în lume.

Cînd în vara anului 1995 călătoream în Orient, m-am oprit şi în insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a cărei populaţie hindusă trăia într-o epocă uitată de sute de ani, închinîndu-se la zei şi zeiţe luate dintr-o lume de poveşti, construind “în disperare” temple ciudat ornamentate şi colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare şi care, cu superstiţii necunoscute nouă, trăieşte într-o lume spirituală amintindu-mi de cea a noastră, tracică, unde un simplu cerc desenat sau săpat în lemn avea o anumită însemnătate, iar dacă-i adaugau un punct, o linie ori o cruce în mijloc îşi schimba cu totul înţelesul. În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe stăabunii noştri pelasgii arieni răspîndindu-se spre vestul Europei dînd naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – ori răspîndindu-se în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecînd peste Egipt pînă în Caldeea, creînd sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.

Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci… în ce colturi uitate ale lumii ori… ale ţării noastre vor descoperi arheologii într-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit în contact!

SIMBOLISTICA LA PELASGII-ARIENI

Cercul simplu – pe care-l găsim şi azi sculptat pe poarta de la intrarea ogrăzii ţăranului român ori pe sub cornişele caselor, desenat şi multiplicat… Ce o fi însemnînd? V-aţi gîndit că acum 5-6 milenii avea o însemnătate?

Cercul este o unitate divină, de unde totul porneşte şi se… reîntoarce. Este universul fără limite, este energia emanată de zeul suprem, Gebeleizis; circumferinţa lui este uneori interpretată ca liniştea mentală a fiinţei umane. Cînd faţa discului este albă, fundul negru ar reprezenta marea respiraţie, mişcarea continuă a universului în sens nelimitat.

Cercul cu un punct în mijloc – în credinţa arienilor din Rig-Veda reprezintă prima diferenţiere a manifestărilor periodice şi eterne în natură, asexuale şi… infinite.
Aşa îl considerau strămosii noştri acum mai bine de cinci milenii. Ce uşor le-a fost “filozofilor” greci ai antichităţii să-i “transfere” această cultură şi s-o traducă în… greceşte! Cercul cu punctul în mijloc mai reprezintă în cultura Arienilor şi spaţiul potenţial în contact cu spaţiul abstract. Tot el înseamnă şi redeşteptarea naturii, trezirea universului, fiind un semn Universal pe care-l găsim şi în KABALA. Cînd acesta a căzut în mîinile creştinilor neştiutori ai simbolismului universal, aceştia l-au confundat cu “MUNDANE CROSS” (CRUCEA LUMII).
Ce spuneţi stimaţi cititori, să ne continuăm călătoria în lumea simbolistică generată de ai noştri strămoşi?

Cercul în care punctul central se transformă extinzîndu-se într-un diametru simbolizează, se pare, DIVINA IMACULATĂ, MAMA NATURĂ. Este considerat uneori ca o umbră, o aluzie la procreaţie.

Cînd linia este verticală, cercul simbolizează separarea sexelor (să fi cunoscut acest simbol şi sculptorul Brâncuşi?… cine ştie?). Este un semn mai mult feminin, omul îşi cunoaşte mai bine mama decat tatăl (natura şi până la o anunmită limită, chiar unele Spirite, sînt considerate de sex feminin.)

Lucrurile încep să se complice când punctul central se extinde în patru puncte cardinale dînd naştere la aşa numita şi controversata CRUCE A LUMII – MUNDANE CROSS.

La acest moment se consideră că lumea a atins nivelul celei de-a treia rase şi este “semnalul începerii vieţii oamenilor”; simbolizează purul PANTEISM, doctrina care consideră Zeul Suprem nimic altceva decât forţele şi legile Universului, fiind mai mult o “credintă” ateista din acest punct de vedere. Să fie aceasta oare o simbolistică veche de milenii? Nici nu ne vine a crede! Şi azi bunicile noastre la ţară îl desenează pe colaci şi cozonaci, avînd însă un înţeles schimbat; la creştinii mistici este simbolul “unirii dintre spini şi cruce”, coroana din spini de trandafiri uscaţi pusă pe capul Domnului Isus Cristos: “The Union of the Rose and Cross” ori “Rosi Cruciati” (“Rose Cross”).

Cînd cercul dispare simbolul îşi schimbă şi el sensul: lumea se schimbă – unii, tilutenii, îl consideră simbol al apariţiei celei de-a patra rase… Dar crucea, necircumscrisă, devine uneori simbol “phallic”. Târziu în istorie cînd va apare creştinismul, ea va deveni un simbol reprezentativ acestuia.

Dar, surpriză, punctul central uneori se răspîndeşte numai în trei puncte cardinale, insemnînd “TAU”. Cînd Biblia ne povesteşte de Noe şi de Potop nu credem că se va descoperi aceeaşi istorie la Caldeeni, de această dată cu cîteva sute de ani înaintea creştinismului, avîndu-l ca erou pe XISUTHRUS… Dar iată că şi ei, caldeenii, au luat această poveste de la arieni; în alegoria lui VAIVA SWATA MANU se vorbeşte despre Potop şi aventurile eroului principal. Cum să nu-i credem acum pe Fenicieni, care-i acuzau pe Caldeeni, pe Egipteni şi pe Israeliţi, că-şi construiau cultura pe cea a misterioşilor pelasgi?

Cînd TAU coboară ajungînd tangent la polul sudic al cercului regăsim Emblema Vieţii, cum de altfel o vom găsi mai tîrziu la vechii egipteni.

Crucea Lumii, Mundane Cross, coborînd în afara cercului o va simboliza pe Venus (Isis) la vechii greci.

Ciocanul lui Thor (Thor’s hammer) sau Crucea Jaina sau simplu Zvastica într-un cerc… Crucea Hermetică. Cînd este separată de cerc are şi un înţeles “phallic”: reprezintă cea mai filozofică ştiinţă a simbolurilor, fiind cea mai complexă forma a muncii de creaţie şi evoluţie, a renaşterii, fiind ascunsî în religiile oricărei vechi civilizaţii. La Caldeeni (civilizaţie născută între cele doua fluvii Tigru şi Eufrat – în zona Irakului de azi, cu oraşul Babilon dominând lumea antică) în “Cartea Numerelor” cât şi în “Cartea Misterelor Ascunse” se vorbeşte despre ciocanul lui Thor ca despre o armă magică folosită de pitici în lupta împotriva giganţilor ori împotriva forţelor Titanice pre-Cosmice ale Naturii. Ciocan al Creaţiei, cu cele patru braţe îndoite în unghiuri drepte, sugerînd mişcarea continuă, revoluţia Cosmosului invizibil şi el forţelor lui; cele două linii din mijloc reprezintă spiritul şi materia în timp ce braţele îndoite (unul în sus -reprezentînd Cosmosul, iar altul în jos – Pămîntul) şi sunt legate între ele prin Spirit şi Materie.
Semnul zvasticii, născut în concepţia mistică a Arienilor timpurii (pelasgilor), după Blavatsky (vol. 2, pag. 99) şi de ei plasat ca semn al Eternităţii îl găsim pe capul lui Ananta, este Alpha şi Omega al forţelor creative ale Universului, de la forţa pură Spirituală la cea Materială, este cheia ciclului Ştiinţific, Divin şi Uman. Ea va fi preluata şi de Marii Maeştri ai lojilor Masonice.

Cînd Schliemann, săpînd in ruinele vechii Troia, a scos la lumina obiecte cu ornamente ciudate si “fara sens”, el de fapt scotea la lumină, reînviind tradiţia pelasgică a celor mai vechi Arieni, simboluri vechi de peste 50 de secole, despre care şi N. Densuşieanu aminteşte în 1884 în a sa “Dacia Preistorică”, menţionînd Pasărea Phoenix care venea din nordul Egiptului să moară în Munţii Cernei, pentru a renaşte din propria-i cenuşă. Ea purta în cioc acest semn al vieţii veşnice şi al eternităţii.

Este un semn sacru care în preistorie simboliza pe al 7-lea Constructor al “Universului de mai jos”,al “Universului fizic”.

El îi reprezinta pe cei şapte constructori ai lumii avîndu-l în centru pe conducatorul lor, pe DAKSHA, reprezentînd şi cele 7 perioade ale creaţiei. Şi nu ne miră cînd autorul lui Qabbalah remarca că cu sute de ani înaintea Creştinismului, lumea era dominată de religia NOASTRĂ, RELIGIA ÎNŢELEPCIUNII, religie pe care ei Vedicii, Carpato-Dunărenii, au purtat-o prin Asia Centeală, Persia, India şi Mesopotamia, de la Ur şi Haran pînă în Palestina..
Fii ALEŞI AI MARELUI ZEU DAKSHA, dacii, carpato- dunăreni şi-au revărsat cultura nu numai asupra Egiptului, dar şi a Chinei şi în special a Indiei.
Cînd cu multe mii de ani mai tîrziu se năştea creştinismul, el Isus Cristos în cei 17 ani ai dispariţiei lui, nu a făcut altceva decît să călătorească pe urmele noastre, a vedicilor. Şi ca un bun elev să se îndoctrineze cu această religie a înţelepciunii şi ca un adevarat vedic, născut de două ori, să se întoarcă şi să o propăvăduiască (dupa cum Elizabeth Clare Prophey în cartea “The Lost Years Of Jesus” încearcă să ne convingă, prezentîndu-ne evidenţe documentare despre această călătorie.)

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creaţiei, al Genezei lumii, a celui ce si-a asezat pe primii 10.000 de fii- “pe poporul ales”- pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se gaseste pe capul zeului “DACIA” (DAKSHA)-fiind si un simbol al apei, al potopului si al materiei. Il gasim si astazi peste tot cuprinsul vechii Dacii-tara pe care EL marele zeu al genezei lumii a iubit-o asa de mult” Tara Zeilor”.
-Dar nu numai la noi ci si peste tot in lume, il vom gasi mai tirziu,ca in vechiul alfabet heroglific egiptean avind inteles de apa. El apare persistent pe portalurile caselor taranilor daci, ori pe covoare,ori pe fote si tesaturi, aratind ca respectivii sint alesii fii ai lui DAKSHA a lui Dacia-pe care chiar daca aparent ei l-au uitat, EL inca continua sa-i protejeze pe ei,pe noi, fii lui iubiti, primii fii ai genezei lumii.
SPIRALA DACICA este poate cel mai caracteristic, dar si cel mai ermetic simbol al poporului nostru:
-simpla, dubla si in special tripla ,ea probabil reprezinta viata vesnica ce ne-a harazit-o EL, DAKSHA zeul suprem si zamisluitor-creator al poporului DAC.
Este semnul nemuririi natiei noastre, al raspindirii noastre in spirala, spre infinit, fara a ne uita niciodata,originea Daca, este semn al poporului ales de el DAKSHA zeu al genezei care sa-l reprezinte aici pe pamint,este semnul nemuririi fiilor lui; este si cu sens de blestem, pentru cei ce-si uita limba, neamul.

PENTAGRAMA MAGICA Dacica dupa Prof. Dumitru Balasa face parte din tezaurul de cultura dacica fiind identificata in Pestera de la Chindia, din jud. Mehedinti, de Vasile Boroneant fiind prezentata si in revista “Arhitectura”, de Silvia Paun, ca un insemn dacic vechi cu mii de ani inainte de Pitagora; acesta o va studia mai tirziu impreuna cu alti ucenici greci in universitatea Zalmoxiana, ducind acest semn pina in Atena si facindu-l cunoscut sub numele de “Diagrama lui Pitagora”. Despre aceasta pentagrama magica gasita si pe o caramida la biserica fostei minastiri Stanesti de linga Dragasani, arhitectul Andrei Panoiu vorbeste in “Arhitectura … Gorjului”, Bucuresti, 1982, P.118: “semn de mare mester”.
Acest semn, amulet, dupa credinta daco-getilor era asezat in fata templului Zalmoxian pentru a impiedica intrarea strigoiului sau a oricarui duh malefic. El se va transforma in decursul timpului intr-un simbol esoteric, cel a lui Kali Yugo, steaua in cinci puncte inversata; este un semn magic de folosire a puterii primita de la un spirit rau in bine. Cind cele doua picioare de sus sunt indreptate spre rai – este si un semn ocult folosit de multe ori in ceremonii magice.

Majoritatea simbolurilor pe care vi le-am descris le intalnim si astazi peste tot in Romania, sculptate pe portile caselor, asezate cuminti si tacute sub cornisele caselor, pe vase si pe covoare, intelesul lor fiindu-ne de cele mai multe ori necunoscut. Vor ramane ele in continuare niste taine?… Sau NOI le vom cauta si interpreta acum?!
Ele nu mai sunt “floricele ornamentale”, ele sunt simboluri ale culturii noastre spirituale de peste 50 de secole. Sa le cautam… Sa le intelegem… Sa le respectam..

Sursa Ramania

Alfabete folosite de geţi pe tăbliţele de plumb

O parte din alfabetele geţilor şi . . . inspiraţiile altora

1. Alfabetul latin

2. O parte din semnele folosite de geţi în scrierile lor de pe tăbliţele de plumb aflate în prezent în mare strînsoare la Institutul de Arheologie Bucureşti.

3. Semne din scrierea cretană liniar B pe la 1500-1300 î.e.n. a căror valoare fonetică nu o cunosc.

4. Semne folosite  de plutaşii de pe Bistriţa pe la 1880, pentru crestarea lemnelor!

5. Alfabetul ,,chirilic” aşa cum l-au folosit rumunii timp de peste 3000 de ani.

6. Alfabet ionian folosit în secolele Vlll – Vl î.e.n.

7. Alfabet beoţian folosit în secolul Vl î.e.n.

8. Alfabet grec modern.

9. Alfabet folosit de secui pe la 1200.

10. Niscaiva rune maghiare folosite pe la 1500 în Transilvania şi Ungaria!

11. O parte din runele goţilor folosite începînd cu secolul lV.

În anul 1597, belgianul Bonaventura Vulcanius a scris în latină lucrarea Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor tipărită la Bruxelles, ajunsă şi pe plaiuri mioritice la Academia Română pe la anul 1900,  publicată parţial în revista Getica tom 1, nr. 5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde dau cîteva  extrase.

prea învăţatului bărbat

BON. VULCANIUS

editor

Naso, locuitor al pămîntului tomitan

A învăţat să introducă în versuri romane cuvinte barbare

Iar tu, Vulcanius, scoţi la iveală din ţinutul îngheţat

Pe geţi, pentru ca neamul latin să le înveţe cuvintele,

Se întîmplă strămoşului nostru ceea ce nu s-a întîmplat nimănui

Să dea cuvintelor latine sunet hiperborean

Nici nu putea face ceea ce odinioară a făcut Naso,

Decît cel ce are inima şi sufletul lui Naso.

Din textul publicat de revista Getica, am reprodus pasajele de mai jos pentru că le consider mai mult decît acuzatoare faţă de cei care ne-au falsificat cu bună ştiinţă limba, istoria şi cultura strămoşească. ,,Rămâne ca eu să adaug câteva consideraţii despre limba getică, despre care aproape că nu se găsesc nimic arătat în monumentele literare, chiar dacă Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în a sa Istorie a goţilor şi suconilor ne-a arătat literele getice, ale căror forme de deosebită mărime mărturiseşte că stau la goţi sculptate în peşteri şi morminte, pe pietre care, fie înainte de potop, fie puţin după aceea, au fost ridicate de puterea giganţilor, aşa încât, poate cu mult înainte de invenţia literelor latine şi înainte de a fi ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului şi pe pământ roman cu Evandru, după ce au fost alungaţi băştinaşii şi înainte de a fi învăţat pe acest neam înapoiat obiceiurile şi scrierea, geţii şi-au avut literele lor….    (Îi aminteşte pe Iordanes, Ulfila şi Ricobaldus din Ferrara  care au scris în gotă) Iar eu, slavă acestor autori, aş putea socoti că folosirea literelor getice a existat la geţi înainte de venirea lui Ulfila, dar că a devenit cunoscută romanilor pentru prima dată prin Ulfila, ca unul care a tradus în limba gotică sfânta Biblie…Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti, cu care au avut şi limba amestecată… Despre această limbă a geţilor au ajuns până la mine nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu… Dar oricât de mare este asemănarea dintre această limbă getică şi vechea teutonică se simt totuşi deosebirile, mai ales în denumiri… Dar a căuta aceasta în toate şi a voi să reducă toate cuvintele, fie getice, fie gotice, la teutonică(aşa cum caută să demonstreze Goropius) înseamnă a-ţi bate joc de muncă…Nu ştiu dacă acest Antonius Schoonhovius să-l numesc sau nu autorul comentariului despre limba getică. Dar, oricine a fost merită desigur laudă şi gratitudine pentru cel ce se mişcă uşor în domeniul scrierii getice şi în redarea ei corectă ca şi în greacă, latină şi ebraică…Am socotit că trebuie să vă ofer şi să vă dedic, iluştri şi prea însemnaţi bărbaţi, această osteneală depusă de mine întru arătarea limbii getice, necunoscută până acum, împreună cu o mostră de diferite limbi care are o afinitate cu gotica sau cu teutonica noastră…”

Zamolxei avea zece oi pe care le-a dat nouă să le păzim de duşmani ca o mamă, ogari răi precum şi doi cai sperioşi pe care îi ţinea într-un adăpost simplu. Oierii s-au întins pentru odihnă iar zece oi dădeau gata să iasă. Noi dormeam cînd s-a făcut hoţia. Când somnul ne-a înghiţit mintea, două oi au dispărut.

Când am fost în Egipt, aminteşte cu sfială Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un nebun aşa cum m-a luat cu neruşinare puternică Pitagora, ascunzându-şi faptele. Din răutate acest pungaş a lăsat ocolul deschis să fugă căpriţele sacre cînd el dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieşit fără a fi însoţite dar Pitagora nu recunoaşte. Dar la noi preoţii trebăluiesc împreună. Cînd ne-am trezit din somn cu însoţitorii, eram în mijlocul unui scandal cu bătaie iar soţul meu Ili Scitul a fost gonit şi certat pentru că a făcut fapta. Dar uite, nu el a furat. Nu fă critică cu adieri de vânt. (Nu judeca după bătaia vântului!). Darul făcut pentru rodie nu trebuie însoţit de bă-tăile tobei. Sabelio este ocrotitorul credincios al Mântuitorului. Rizuită(dăltuită, scrisă) de bătrânul Zamolxei.

T 3 Turnată pe la 560 î.e.n. Stânga IP(ipui: a face puieţi, a se înfrăţi din aceeaşi tulpină) PETOS(pietos: evlavios, cucernic) + IM(im: pământ) SIO(sii: a fi). TECAO(ticăi: a se frământa, a trudi) SICI(seci: loc defrişat într-o pădure folosit ca păşune sau ogor) I(i: a merge) IO GIE(vie) ROP(răpi: a fermeca, a minuna) +. MUSTEO(musti: a fi îmbibat cu un lichid sau cu sevă) I(i: a alerga) IG(ig: a cerceta, a boteza cu vin) IM(im: măsură) POI(poi: pleavă de cânepă, mulţime) IP(ipui: a face puieţi, a se înfrăţi) PEO(piu: credincios, evlavios). SAI(săi: cai sperioşi, a sări) ZAGI(a zace) + ILI(ili: a fi în frunte, a străluci, a salva) STIO(a şti) EI ER(er: a convinge, rugăciune, a da rod). ESI(a ieşi) EG(eg: a strânge la grămadă, a boteza cu vin) PORTIO(porţie: parte) ILEO(Mântuitorul) IG(ig: a spune, a cerceta) KABIRI (cabiri: cei mari; grup de 4 divinităţi pelasge preluate în religia grecilor avînd un cult în insulele Imbros, Lemnos şi Samotraches, descoperitorii metalurgiei, populaţie getică din Asia Mică) LO ++
Dreapta LOSI(lozi: a glumi, a spune snoave) ROI(roi: pui de căprioară) IGI(igi: ochi, faţă, a privi, a scânteia) MINO (mânie: supărare) SOG(sogi: a subţia, a rupe dintr-un întreg). + ISC(isca: a apărea, a porni) TIU(ţiu: vârf ascuţit de munte sau stâncă) GODI(godie: mireasă în ziua întâi) OI(uimire) ZOIN. ZAMOLXIO UE(uie: ulie) I(i: a alerga) GAI(gai: pădure de şes) TOG(tog: luminiş, adăpost în câmp) SIG(sâc: a face în ciudă, înfruntare) GIGOTIE(jigodie) SOI(soi: a murdări, jeg) EP (ipui: a face puieţi, a se înfrăţi) TICO(tic: râtul porcului, partea de dinainte încovoiată în sus, a tălpilor saniei; ticăi: a se frământa, a pune la cale o mişelie) PITAGO- RA. SOEME(şoime: şoimane, frumoasele) POPI (popi: a călugări, a păstori, a sprijini) I(i: a merge) IZI(izi: a se aprinde, strălucire) SAMOES(insula Samos unde s-a născut Pitagora şi unde locuiau o parte dintre cabiri) GI(gi: nobil, credincios) MERMODAME (mirmidoni: pitici).
Stînga. Pământul care este pătruns de veneraţie pentru puterea sfintei cruci a dat pui(s-a înmulţit). Eu am mers plin de nelinişte la neamul care trăieşte într-o mare poiană din pădure să văd aievea minunile crucii. Am alergat, am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie. Am făcut cu folos rugăciuni cu sfânta cruce a Salvatorului/Mîntuitorului pentru cei speriaţi(chinuiţi de duhuri) care zăceau. Toţi cabirii cînd au ieşit în poiană, au fost cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei cruci a Mîntuitorului, ca un singur trup.
Dreapta. Jignirea devine scandal când se fac glume pe seama strălucitorului pui de căprioară. Cînd sfânta cruce a apărut în vârf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a alergat într-un luminiş de pădure şi i-a făcut în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora care era înfrăţit cu râtul porcului(stătea numai cu nasul pe sus). Micile şi credincioasele zâne au mers pline de strălucire şi au păstorit(au ajutat credinţa) în insula Samos.

T 4 Turnată pe la anul 560 î.e.n. Stânga IG(ig: a judeca, a privi, a străluci) SIO(a fi) ZOIN(divinitate)

T 5 Turnată pe la 550 î.e.n. pentru că apar imaginile lui Zamolxe şi Pitagora de pe T 2. AG(ag: loc, a săvârsi) SLII(slei: obosire, vlăguire) E SAGEO(săgeac: pirostrii pentru foc) DAB + FI(fu) DUE(a duce) E ADETE(adet: datină, obicei) OSI (osi: tare ca osul, puternic) FI(a fi) EDO(ede: a se înălţa, a judeca) SO IP(ipen: întreg, sănătos). SEI(sâi: a fi) IO GEOI(gioi: vioi, plin de viaţă) I(i: a merge, a alerga) DUO(a duce) EDOC(edec: lucru necesar într-o gospodărie) SOI(soi: neam, a dormi) AG(ag: cinste, respect) SO. ISI(a ieşi) GAIS(gaiţă: lampă simplă) SEI(sâi: a se sfii) IOI(Mântuitorul) ARS. DAGIE(dage: adunare) GATE(găti: a se îmbrăca frumos, a se pregăti) SOTISZ(sotişă: dans popular, melodie după care se execută acest dans) SEL(sel: torent, şanţ prin care se scurge apa unui şuvoi). TITI(titii: a şopti) PIO(preot, credincios) TEI(tei: a curăţa teiul de coajă) I(i: a merge, a alerga) DUGI(a duce) IO SALOT(salut: salvare, bunăstare). LUO(a lua) TROPEU(tropez: a suferi o înfrângere, a da greş) SOE(soi: murdărie, a dormi) DUO(a duce) EDI (ede: a se înălţa, a judeca). OSO(osi: a se întări ca osul, puternic) NOBALO SIA (sia: comandă ce se dă unei ambarcaţiuni pentru a merge înapoi) LOSIEO(lozi: a glumi) PIE(piu: credincios) LIE(lie: minune) DIO(sfânt) ZOEI ILO(ila: a înălţa, a salva) DABO(cetate) GETO SOE(soi: neam, a dormi) LO SARMISETUZO. Alfabet religios: COA(coa: trebuie să) I(i: a merge) DIO(sfânt) BAICO MOI(moi: căldare, gaură mare) EDI(ede: a aduce mormanul) MITOC(mitoc: mănăstire mică, loc de găzduire la o mănăstire) I(i: a goni) DAB(cetate). Primele trei rânduri nu au fost desluşite. În colţul stânga jos sunt reluate imaginile lui Zamolxe şi Pitagora.

După săvârşirea chinului(morţii), au fost duse sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina străbună pentru a fi înălţat întreg la ceruri. Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit şi plin de sfială am aprins candela Mântuitorului(IOI). Mulţimea adunată s-a îmbrăcat frumos şi a dansat cântînd ca un şuvoi. Preoţii şoptind(spunând rugăciuni) au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi murdăria au fost luate şi duse la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să se înalţe la credinciosul şi minunatul sfânt Zoei să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor. Baico trebuie să mergi fuga la sfîntul Zoei pentru un adăpost a cenuşii tale în mitocul cetăţii.

Constantin Olariu

Ariminia

va urma

Pentru traducerile a mai multor plăcuţe vizitaţi http://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-sinaia-i.html

 Sursa: Ramania

Sunt Dr.Lucian Iosif Cueşdean, autor al cărţilor Româna, limba vechii Europe, Romanian, the first language of Europe, Suntem români de peste 2500 de ani.

Un alt punct de vedere asupra etimologiei lexicului românesc.

Moto.

„Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care îl moştenesc copiii de la părinţii lor, depozitul sacru lăsat de generaţii trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este carte de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament, unii către alţii.”  Vasile Alecsandri

Româna este de sorginte autohtonă. Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific. Graiul românesc cuprinde cea mai veche latină şi cea mai veche slavonă, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor. Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, din care derivă alte peste 1500 înţelese numai de către ei, precum, târr, poc, hurduc, a târâi, a pocni, a hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul morfemelor româneşti.

Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii. Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum: GREBLA apucă (GREB, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GURMANDĂ, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), etc.

Aici este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, „o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial de la est spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.

Onomatopeea „genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit limbajul morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, indiferent de etimoanele presupuse. Morfemele stem româneşti compun sonor şi noţiuni europene.
Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de “străini”, cu mici deformări sonore.

Cuvintele româneşti sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din „România”.

La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre „români”, pentru că „România” este un mare centru de antropogeneză europeană, dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de “românul” de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul european contemporan.

Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în timpul glaciaţiunii şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi. Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate, rămânând doar cel din Carpaţi, ca depozitar al întregului bagaj genetic european, ce se ştie că a fost refăcut din Bazinul Inferior al Dunării.

Româna produce impresia unei limbi „de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita.  Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE. O simplă schimbare a lui P în C duce de la latinescul românesc NOAPTE la sanscritul „NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, NAIT în engleză, NUI în franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA.
Pe cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de NOAPTE, în română:
1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.

1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei.

2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau recolta de NAP-i.

Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei soarelui şi zilei, el, NAP, fiind numele “luminii periodice”, SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro-finică, dar prezent ca “NAP-te”, în România.
T*(D*) este un morfem stem, codificat, „foc, lumină”=ar-DE, TĂ-ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), * fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong, producând o codificare a morfemelor comune a două sau mai multor cuvinte din acelaşi domeniu ori sferă semantică.
N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.
Pe copiile cuvântului noapte nu veţi putea grefa niciun fel de concept al noţiunii de noapte, oricâtă fantezie aţi pune la bătaie.
Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTU-ră.
NOU este NAI, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, “NIU” în engleză, “NUVEL”, în franceză şi NAU în masa-getă.

Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar ruşii de unde au învăţat NOVAIA (nou)?
NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii din Punjabi. El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel putin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie. Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii Daco-Getice recunoscute ca atare de către istorici, iar Daco-Geţii sunt strămoşii oficiali ai românilor.

Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi germană.
Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul onomatopeic RRU fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de ruptură.

A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul NOA-PTE.  În română există morfemul stem N* = “înnoire” = NA-şte-re, NOU.

În română există morfemul stem PT* = apropiere – înepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.
N*+PT*=metafora NOA+PTE.

Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, dar absente în româna colocvială.

Aspectul contravine unei logici elementare.

Latina românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi.

Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman CENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE, înainte de latinescul Romei SOL, -lis.

Schimbarea lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul “primar” “NACTA”, dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei “ACUA”, de la românescul latin PATRU la latinescul Romei “CATRO”, precum şi la rusescul CETÂRE.

Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică pictată, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în „România”. Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică.

Român este acela care îşi are originea în România şi vorbeşte româna, ca limbă maternă, indiferent sub ce nume este cunoscut. Plecând de la “amănunte” de genul acestora, împreună cu studiul lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de cuvinte arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiare, 200 cu etimoane diverse, 200 cu etimon necunoscut sau albanez, vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, se poate înţelege de ce Româna a fost prima limbă a Europei Vechi.

Dr. Lucian Iosif Cueşdean

Sursa: Ramania

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii, etruscii, romanii şi celelalte popoare italice  sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş, declara: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi  şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe  ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”. În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare  montane ale celor două bazine hidrografice,  s-a produs  fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui  Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră. Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea  de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea,  de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii. Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

Pentru cele spuse de autor există dovezi, în afără de aceasta, a existentei celor doua rîuri, Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi neîntrerupt din Polonia pînă în Balcani, acestea generînd câte o mare de fiecare  parte a  acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor, ce au venit în Scyţia să fure lîna de aur a regelui Aiete. După ce “răpesc” lîna de aur, voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare…astfel, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile pînă ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică), Mediterana şi spre Grecia. Şi această legendă  face  referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, unul care curgea spre est, iar celălalt spre sud-vest. Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale,  dovedeşte încă o dată că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O  altă dovadă a existenţei celor doua rîuri separate este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, mit în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătîndu-i “Marea de lîngă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi. Această mare de lîngă cetatea munţilor nu corespunde decît unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică. Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea, cu credinţele, cu obiceiurile şi legendele lor.  Paul Lazăr Tonciulescu a găsit peste 100 de cuvinte comune între română şi sumeriană.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă aflată de regină de la nişte ţărani despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să  se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări…

Conştiinţa unei origini demne ce se pierde în negura timpului, care se ma întrezăreşte doar în legende şi balade, “a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare  Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit”.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui  Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie. Toate  acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Text extras din “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi” de Paul Lazăr Tonciulescu 

Sursa: Ramanian