Foto: (c) www.prinoltenia.info
Mănăstirea se înscrie în categoria construcțiilor religioase monumentale din Țara Românească, iar prin moșiile sale întinse a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară.

Construită înainte de secolul al XVI-lea, în apropiere de Craiova, pe malul Jiului, în comuna Bucovăț, pe locul fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a avut doar rol liturgic în viața credincioșilor, ci și rol de fortăreață, întrucât, prin turnul de observație de care dispunea, se semnalau populației Craiovei și din împrejurimi eventualele pătrunderi ale trupelor turco-tătare dinspre Dunăre.

Foto: www.google.com/maps

Zidită din piatra și cărămida vechiului castru roman Pelendava, data construirii Mănăstiri Coșuna — Bucovățul Vechi este indicată diferit în mai multe izvoare, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informație întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga.

‘Mănăstirea Bucovăț este considerată, pe bună dreptate, cea mai veche biserică din întreaga Craiovă și printre cele mai vechi din Oltenia. Ea a fost ridicată, după părerea specialiștilor, cu mult înainte de secolul al XVI-lea, fiind construită din cărămidă romană, în bună parte provenită de la vechiul castru roman de la Pelendava’, a declarat, pentru AGERPRES, prof.dr. Toma Rădulescu, cercetător la Secția de istorie și arheologie a Muzeului Olteniei.

Foto: (c) fototecaortodoxiei.ro

Primul document care menționează mănăstirea este Actul emis de Alexandru II Mircea Vodă în anul 1571 referitor la o donație făcută de ‘una Dobra, mare băneasă’. Tot în acest an este atestat documentar și primul egumen cu numele de Eftimie (1571 — 1575), în timpul căruia biserica mănăstirii cunoaște prima restaurare radicală efectuată de către marele ban Stepan și de fiul său, Pârvu, în anul 1572.

Așezată pe ruinele fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a purtat niciodată această denumire, ea apărând cu numele de Coșuna pentru prima dată în 1574 în Actul Mitropolitului Eftimie al Tării Românești, apoi în Actul lui Mihai Viteazul (1594), istoricii deducând că toponimul era foarte cunoscut localnicilor. Cuvântul “coșuna” este de origine slavonă și a fost tradus prin cuvinte ca “pășune”, “fâneață”, “cosit”, îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alți cercetători au asociat cuvântului “coșuna” înțelesul de “kosciuna”, cu semnificația de legendă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia “coșuna” ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

“Denumirea de Coșuna îndreaptă atenția și spre alți termeni, care denotă un “sacrilegiu” sau o “profanare”. Susținătorii acestei ipoteze fac asocierea cu uciderea, în aceste locuri, a lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel Mare (1495-1508), venit în pădurile Bucovățului la vânătoare de cerbi. Despre el, Cronica țării spune că, după ce a ajuns domn, a tăiat mulți boieri și voind să mai taie încă, s-au gândit ei de l-au tăiat pe el pe malul Jiului”, scrie Arhim.Veniamin Micle în lucrarea ‘Monumentul istoric bisericesc Coșuna-Bucovățul Vechi’.

După o veche tradiție, denumirea de coșuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma Primului Război Mondial, coborau din munții Gorjului și ai Vâlcii coșunarii care împleteau toamna coșuri de răchită recoltată de pe malurile Jiului, pe care le schimbau pe diverse cantități de grâu și de porumb cu locuitorii de la câmpie.

În anul 1574, Mănăstirea a primit printre alte sate și Bucovățul, adoptându-și acest nume după cum apare într-un document din 1580: ‘Bucovățul unde iaste sventii Nicolae’.

Încă de la început, acest locaș s-a bucurat de toate exigențele impuse de strămoșii noștri pentru construirea unei mănăstiri: a fost amplasată într-o regiune cu populație densă, cu o poziție strategică, favorizată de apele Jiului, și cu un cadru natural deosebit de atrăgător datorită secularilor codri de stejar din împrejurimi. ‘Cu toate aceste daruri de la Dumnezeu, mănăstirea și-a împlinit cu prisosință rolul pentru care a fost ridicată, fiind, de-a lungul secolelor, atât locaș sfânt unde se adună credincioșii la rugăciune, ambianță naturală plăcută pentru refacere sufletească și trupească, pavăză a creștinătății și mărturie a Sfintei Jertfe, dar și adevărată fortăreață, scut de apărare în vremurile tulburi ale istoriei’, spune arhim.Veniam Micle.

Potrivit istoricului Toma Rădulescu, Mănăstirea Coșuna — Bucovățul Vechi era închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora (Grecia), după cum menționează Paul de Alep, unul dintre călătorii care au străbătut Țările Române la sfârșitul domniei lui Matei Basarab și apoi în timpul lui Constantin Șerban, care în însemnările sale a descris cu lux de amănunte și turnul de observație al mănăstirii. ‘În momentul acela, Paul de Alep era arhidiacon și îl însoțea pe tatăl său, Macarie Zaim — Patriahul Antiohiei, care a și scris primul letopiseț al Țării Românești în limba arabă descifrat și prezentat cu multă acribie științifică de regretatul savant Virgil Cândea. În descrierea sa arată că aici era o mănăstire închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora de către ctitorii săi, anume Stepan Banu și Pârvu Cluceru, tată și fiu, cu legături strânse de rudenie cu familia domnitoare. Din descrierea lui Paul de Alep rezultă clar că nu se putea pătrunde în mănăstire decât cu voia călugărilor de aici, care aveau un fel de turn de unde îi observau de la distanță pe cei care veneau și care meritau a li se deschide porțile bine ferecate și făcute din stejar, într-un fel comparabil pentru zilele noastre, din ce s-a păstrat, cu cele de la Mănăstirea Brâncoveni. Mănăstirea avea și un dublu rol important de semnalare a pătrunderii trupelor turco-tătare dinspre Dunăre și de avertizare a populației orașului Craiova de a-și lua măsurile necesare de siguranță și rezistență, cel puțin temporar. Acesta era un sistem al domnitorilor români de a se apăra — prin sistemele de fortificație ale mănăstirilor — în condițiile în care li se interzicea de către otomani să aibă cetăți. Asta se întâmplase de la mijlocul secolului al XVI-lea și în Moldova, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu, când a fost introdusă obligativitate de dărâmare a cetăților, iar orașele erau practic neapărate’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Pentru că până azi în afară de biserică nu s-a mai păstrat nici una din vechile clădiri ale mănăstirii, istoricii susțin că o imagine mai completă despre ceea ce a fost odinioară aici s-a putut contura numai prin intermediul documentelor și al descrierilor sporadice transmise de unii călători sau vizitatori îndrăgostiți de acest impresionant monument al ortodoxiei. Clădirile mănăstirii nu au reușit să înfrunte vitregiile vremurilor abătute secole de-a rândul peste ele, precum jafurile și incendiile provocate de dușmani interni sau externi ori calamitățile naturale, precum revărsarea apelor Jiului și cutremurele de pământ, însă documentele atestă că mănăstirea avea clădiri monumentale care înconjurau biserica din trei laturi. Cea mai veche menționare a clădirilor mănăstirii datează din anul 1640 când se vorbește despre chilia egumenului. Peste câțiva ani, Paul de Alep admira incinta de aici, fiind profund impresionat de o cupolă înaltă cu galerie și de fântâna monumentală din fața bisericii, despre care spune că era ‘un izvor asemenea unui puț adânc din care izvorăște apă’.

Cezar Bolliac afirma despre ‘această biserică din timpul banilor, înainte de Negru-vodă, zidită pe ruine romane din cele mai tari și impozante’, că este ‘cel mai vechi monument românesc care a atestat o civilizațiune pronunțată, în arhitectură și pictură’.

Deși astăzi funcționează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coșuna—Bucovățul Vechi. Biserica este ctitoria banului Stepan și a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie 1572).

Ca toate mănăstirile închinate, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi nu s-a impus în viața bisericii și a țării printr-o activitate culturală deosebită, mai ales că unii egumeni nici nu știau românește, după cum consemnează cronicarul Dionisie Eclesiarhul, și chiar dacă dintr-un zapis s-a dedus că au fost create unele opere de cultură, probabil că acestea au fost luate de către egumeni când se întorceau la Mănăstirea Varlaam.

Cu toate acestea, despre biserica mănăstirii unde se află o cronică murală unicat în Țara Românească, cunoscută sub numele de ‘Cronica murală de la Bucovăț’, profesorul Toma Rădulescu afirmă că aceasta este foarte importantă pentru întreaga istorie a poporului român, fiind pictată într-o manieră specifică epocii bizantine cretane.

Foto: (c) www.prinoltenia.info

‘Pictorii de aici nu sunt cunoscuți, însă au fost remarcabili, iar studiile făcute de eminenți cercetători în istoria artei, precum Carmen Laura Dumitrescu sau Tereza Sinigalia, vorbesc de cea mai curată exprimare a artei bizantine de la sfârșitul secolului al XVI-lea și printre cele mai importante pentru întreaga istorie și arhitectură. Arhitectura este de tip bizantin cu cruce triflată cu cărămidă aparentă în combinație cu piatră, cu toate elementele definitorii bisericilor de factură bizantină. Ea păstrează, ceea ce este foarte important pentru istoria neamului românesc, prima cronică pictată din Țara Românească, aceasta referindu-se la evenimente din 1574 legate de luptele dintre turci și Ioan Vodă cel Cumplit din Moldova și prezintă elemente genealogice foarte importante asupra unor urmași ai familiei Basarabilor cum au fost Alexandru Mircea și fiul său Mihnea, devenit ulterior Turcitul, dar și despre fratele său din Moldova, Petru Șchiopu, care a ajuns domn după 1574 cu ajutorul Țării Românești. Această frumoasă cronică a fost descifrată pentru prima dată de părintele Dumitru Bălașa și de Stoica Nicolaescu, fiind semnalată și de către C.S. Nicolăescu Plopșor’, afirmă profesorul Toma Rădulescu.

Această Cronică, din categoria cronicilor domnești, se poate vedea și astăzi pe peretele vestic al pronaosului bisericii. ‘Deși redactată în limba slavonă, ea a fost scrisă de un român pentru români. Din cuprinsul ei s-a aflat anul nașterii lui Alexandru II Mircea (martie 1529) și al ocupării tronului Țării Românești (7 iunie 1568). (…) Despre pictura bisericii — frescă din secolul al XVI-lea, Cezar Bolliac spunea că ‘nu avem nimic în țară mai frumos și mai vrednic de păstrat’. Într-adevăr, ea se înscrie între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră’, scrie Arhim.Veniamin Micle.

‘O cronică asemănătoare cronicii de la Bucovăț, care este unică, este cea a lui Petru Șchiopu de la Suceava, după modelul și influența săsească, pentru că la sași se făceau cronici scurte ale unor evenimente importante din istoria comunității, ceea ce arată și unitatea spirituală a unei zone destul de largi pentru timpul respectiv. Fresca din pronaos redă toate sărbătorile principale ale anului aranjate cronologic după modelul bizantin, încât călugării care oficiau acolo slujbe să cunoască aceste sărbători. Ar mai fi numeroase însemnări care nu au fost în totalitate descifrate, scrise în limba greacă, slavonă cu caractere chirilice pe diverse părți ale zidurilor care se mai păstrează. În apropiere este Pelendava Romană, deci este o continuitate spirituală și militară a unor momente din istoria neamului din istoria dacică, romană și postromană și în același timp și o conștiință de neam pentru cei care lucraseră sau trăiseră în această zonă’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Din cauza incendiilor provocate de cârjalii, a luptelor cu turcii purtate în aceste locuri (1812), a luptelor de la Mofleni (1828) dintre panduri și ruși, pe de o parte, și turci, pe de alta, precum și a unei revărsări a Jiului care a rupt terenul din fața bisericii, iar clopotnița și turnul s-au prăbușit, după 1834 egumenul hotărăște strămutarea obștei călugărilor pe malul opus al Jiului, unde au zidit Mănăstirea Bucovățul Nou, sfințită în anul 1843 de Timotei Eudoxiados, primul episcop vicar al Craiovei.

Odată cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate (1864), proprietățile Mănăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi devin bunuri ale statului, iar aceasta rămâne în părăsire. După 10 ani, credincioșii localnici s-au gândit să o restaureze și să o transforme în biserică parohială, prilej cu care a fost refăcută și pictura în detrimentul celei vechi, unul dintre localnici — Sandu Preda, pictându-se în biserică.

Începând cu 1896, biserica intră din nou într-o perioadă de ruină, iar după Primul Război Mondial, este protejată de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care o restaurează în forma actuală (1926-1929). Odată cu restaurarea învățământului teologic (1948), Mănăstirii Coșuna — Bucovățul Vechi i se încredințează misiunea de a adăposti Seminarul teologic mitropolitan ‘Sfântul Grigore Teologul’ care își are originea în Școala de cântăreți bisericești a Arhiepiscopiei Craiovei, formată din contopirea celor trei școli de cântăreți care funcționau în Craiova, Turnu Severin și Târgu Jiu.

AGERPRES / (A, AS — autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frățilă) 

‘O veche legendă se ascunde în spatele bisericii evanghelice din Sebeș. Totul a pornit de la faptul că ea a slujit ca model pentru Biserica Neagră din Brașov’, spune jurnalistul de călătorii pentru Serviciul Turism din cadrul Consiliului Județean Alba, Rareș Tileagă.

Ulterior, în jurul anului 1500, locuitorii Sebeșului au angajat un constructor pentru mărirea bisericii, astfel încât să o depășească pe cea din Brașov, căreia i-ar fi servit ca model.

‘Se spune că în jurul anului 1500 s-a început înălțarea bisericii din Sebeș, dar, la o vizită a constructorului din Brașov, acesta a fost cuprins de invidie și a mișcat schela constructorului sebeșean Johann, omorându-l. Ca răzbunare, fiul lui Johann reușește să atașeze bisericii din Sebeș cel mai mare altar din Transilvania. Legenda de mai sus explică, oarecum, cauza pentru care biserica din Sebeș uimește și azi prin împletirea bizară de stil romanic cu cel gotic timpuriu’, a menționat Rareș Tileagă.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Oraș întemeiat în secolul al XII-lea de coloniști sași, Sebeșul a fost primul din Transilvania care, în baza unui document emis în 1387 de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a avut dreptul de a se înconjura cu ziduri de piatră.

Bazele bisericii au fost puse în secolul al XIII-lea de către coloniștii sași, sub forma unei bazilici cu trei nave, lungă de 43 de metri, fiind extinsă gradual.

‘Este foarte veche. A fost construită pe la aproximativ 1210. Pe locul actualei biserici, probabil că, inițial, a fost, la venirea coloniștilor, pe la 1160, (…), o biserică de lemn. (…). Construită în stil romanic, biserica a fost după aceea reconstruită într-un stil cistercian timpuriu’, a declarat, pentru AGERPRES, preotul evanghelic Alfred Dahinten.

Acesta a precizat, pentru AGERPRES, că biserica se remarcă prin cele două stiluri diferite. ‘Navele centrale și cele laterale sunt în stil gotic timpuriu, amestecat cu un stil romanic, iar corul este într-un stil gotic mai târziu’, a spus acesta.

Bazilica cu trei nave este distrusă în timpul invaziei mongole din 1241. Ulterior, după 1260, biserica este refăcută în stil gotic specific cistercienilor, cu înălțarea navei principale. Din această perioadă se păstrează încă portalul sacristiei.

‘După invazia mongolă, construcția a fost reluată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când goticul își punea amprenta asupra artei transilvănene. Apar, astfel, bolțile cu nervuri, zidul susținut de contraforturi. Apoi, cele două turnuri de la intrare vor lăsa locul unuia singur, înălțat treptat între 1662 — 1664, atingând astăzi 44 de metri. Adaptarea la gotic face ca multe elemente să fie reconstruite în jumătatea de vest a bisericii, cum ar fi ferestrele, ce devin înguste și scunde. Coloanele, cu capiteluri compozite, masiv ornamentate, ating 11 metri, iar cheile de boltă au înălțimi de 16 metri. Interiorul este, astfel, copleșitor de mare’, explică Rareș Tileagă.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Între 1370 și 1382 a fost edificat corul, care ocupă un loc însemnat între cele mai valoroase construcții gotice din Europa de Est. Continuarea construcției în dimensiunile corului nu a fost posibilă din cauza invaziei turcești.

‘Erau dese invazii turco — tătare, motiv pentru care puterea financiară a sebeșenilor a slăbit și nu a mai fost suficientă pentru finalizarea construcției. Este foarte clar că ei au vrut să mărească și biserica, și navele bisericii, nu numai corul, dar nu au mai avut puterea financiară și a rămas nefinalizată practic biserica. În următoarele secole, sebeșenii au mai încercat să armonizeze un pic construcția. Au construit peste nava centrală și cele două nave secundare un acoperiș. Înainte, navele laterale aveau câte un acoperiș propriu, mai mic’, completează preotul Dahinten.

Cea mai valoroasă ‘podoabă’ a bisericii este altarul, de tip poliptic, înalt de 13 metri și lat de 6 metri, ridicat pe o colonetă renascentistă și care prezintă scene de o cromatică asemănătoare picturii flamande și germane.

‘Altarul este de tip renascentist, fiind finalizat pe la 1520. Este unul dintre cele mai mari de la Sud-Vest de Viena’, precizează preotul Alfred Dahinten.

Statuia Maicii Domnului din mijlocul scrinului este o imitație din 1731 a statuii originale.

‘Altarul bisericii a avut o sculptură de lemn a Maicii Domnului despre care oamenii credeau că poate să vindece boli și să facă miracole. La un moment dat, în secolul al XVIII-lea, guvernatorul Transilvaniei, generalul Kornis, care era catolic, a cerut sebeșenilor, care erau luterani, să-i dea lui această statuie a Madonei. El a argumentat că statuia, fiind catolică, era o blasfemie să fie într-o biserică luterană. Și sebeșenii, cu toate că erau luterani, credeau în această putere miraculoasă a statuii și nu au vrut să o dea, dar fără succes. Kornis i-a amenințat și au tăiat scuptura cu un fierăstrău. Însă, generalul, totuși, pe banii lui, a pus un sculptor necunoscut să sculpteze altă statuie, de aceeași mărime, care și astăzi este în altarul bisericii din Sebeș. Replica este foarte reușită, dar este cu două sute de ani mai nouă decît originalul. În ceea ce privește sculptura originală, aceasta s-ar afla, potrivit unor cercetări făcute în secolul al XIX-lea în arhivele din Viena, într-o capelă catolică din Corund, pe un fost domeniu al generalului Kornis’, povestește preotul Dahinten.

În biserică a rămas însă și astăzi, acum ca exponat, așa-numita piatră a penitenței, o lespede din alabastru, sculptată în relief, în greutate de circa de 15 kilograme, prinsă de un lanț gros. Originea ei se pierde în negura timpului.

‘Pe piatra penitenției sunt sculptate niște fețe suferinde. Se știe că până în secolul al XIX-lea, instituția căsătoriei era sub jurisdicția Bisericii. Cu această piatră erau pedepsiți enoriașii pentru păcate grave, cum ar fi adulterul. Astfel, cel pedepsit era obligat să stea la intrarea în biserică, cu piatra atârnată de gât pe tot parcursul slujbei, pentru a fi văzut de ceilalți’, a povestit preotul.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Orga bisericii, funcțională încă, de tip romanic, a fost prima executată, în 1893, de frații Reiger în Ardeal.

De asemenea, biserica deține un pian cu coadă lungă, executat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ceasul secular amplasat pe turnul bisericii este încă funcțional.

Situată în centrul orașului Sebeș, lângă drumul național care traversează municipiul, Biserica Evanghelică din vechiul burg săsesc este vizitată îndeosebi de turiști din Austria și Germania, nu și de către suficienți turiști români, ea nebeneficiind de faima altor lăcașuri similare, poate nu atât de vechi.

‘Nu suntem ca zonă turistică atât de bine plasați și nu suntem atât de cunoscuți ca bisericile de același tip din Sibiu sau Sighișoara. La Sebeș s-a păstrat zidul de incintă, spre deosebire de alte biserici evanghelice, și noi încercăm să exploatăm din acest punct de vedere potențialul său turistic’, a afirmat preotul Dahinten.

Biserica a fost restaurată între 1961 și 1964, din fonduri de stat, și a beneficiat recent de o altă renovare parțială, de această dată cu fonduri europene.

Cea mai frumoasă și mai impunătoare construcție din Sebeș, veche de opt secole, Biserica Evanghelică se numără printre cele mai valoroase monumente din țară. Ea poate fi vizitată de oricine dorește să-i treacă pragul, singura zi în care nu are program de vizitare fiind lunea (marți — sâmbătă între orele 10,00 — 13,00; 15,00 — 17,00, iar duminică, între orele 15,00 — 17,00).

AGERPRES/ (A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Locuirea în zona Saschizului este semnalată încă din penultima epocă a preistoriei, din neolitic, una dintre primele construcții durate aici, denumită Cetatea Uriașilor, situată în nord-estul localității de azi, fiind datată în jurul anilor 2500-1800 înainte de Hristos și ale cărei urme abia se mai observă. Acesteia i-au urmat și alte construcții remarcabile, o bazilică romană, apoi Cetatea Țărănească, care este amplasată la vest și a cărei construcție a început în 1347, apoi Biserica fortificată ‘Sfântul Ștefan’, construită în secolele XIV-XV.

În jurul anilor 1150-1200, este consemnată în istorie perioada colonizării populațiilor germanice, aduse în zonă de regii Geza al II-lea și Andrei al II-lea, pentru a-și consolida stăpânirea. Profesorul Alin Pora precizează în monografia localității că, în jurul anilor 1200, aici a fost instalat Scaunul Keisd (o altă denumire a Saschizului, alături de Kaizd, Huhnenburg și Szaszkezd, plus cea neoficială de Siebenkirchen, adică șapte biserici) de care aparțineau 7 sate, iar pentru o scurtă perioadă de timp acesta a fost centrul de putere al zonei, până când Sighișoara și-a impus supremația.

‘Acest centru de putere este demonstrat și de vastul sistem de fortificații care s-a păstrat, cum ar fi Biserica fortificată care deține un Turn cu Ceas similar cu al Sighișoarei, Cetatea Țărănească a celor șapte sate, a cărei construcție a început în 1347, care avea șapte turnuri — dintre care unul era al școlii, un heleșteu și o fântână adâncă de peste 50 de metri, despre care legenda spune că ar avea legături printr-un tunel subteran cu biserica fortificată de jos. În jurul anilor 1490, a început construcția Bisericii Fortificate, așezate pe un platou din centrul comunei. Atestarea bisericii este dovedită și de Ordinul pe care principele Transilvaniei l-a dat la vremea respectivă, prin care poruncea jujilor din Saschiz să aresteze pe oricine se opunea plății tributului pentru ridicarea bisericii închinate Sfântului Ștefan. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania, biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face față independent unui atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit’, a precizat profesorul.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Biserica Fortificată este construită în stilul gotic tardiv, a fost ridicată de locuitorii din Saschiz împreună cu cele șapte sate afiliate dar și cu ajutor acordat de Scaunul Sibiului, fiind zidită pe temelia unei basilici romane, din care se mai păstrează unele urme.

‘Din exterior, edificiul apare ca un bastion, cu arcuri impunătoare construite deasupra uriașilor contraforți de piatră și cărămidă, elemente caracteristice tuturor monumentelor gotice. Frumusețea arhitecturală se îmbină însă cu destinația defensivă a Bisericii fortificate, în spatele arcurilor fiind încă vizibile fantele gurilor de aruncare. Datorită distanței considerabile dintre vatra satului și colina pe care a fost construită Cetatea Țărănească, în decursul timpului Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al sătenilor’, mai precizează monografia localității.

Potrivit monografiei comunei Saschiz, construcția bisericii fortificate a început în 1493 și s-a încheiat la 1525, iar Turnul Bisericii a fost conceput ca parte a sistemului defensiv, formând împreună cu zidul înconjurător un sistem de fortificație extrem de greu de trecut.

Ca și în cazul Sighișoarei, pârjolită în 1676, în aprilie 1714, un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a clădirilor din Saschiz, topind inclusiv cele trei clopote ale turnului cu ceas.

Turnul și biserica mică au ajuns la înfățișarea actuală în anul 1677, fiind conceput după modelul Turnului cu Ceas din Sighișoara, dar nu cel pe care îl vedem astăzi, ci așa cum arăta acesta înaintea incendiului din 1676. Turnul din Saschiz a fost renovat 1832, dar a fost serios avariat de cutremurul din 1986, iar în perioada 2000-2011, biserica și turnul au fost cuprinse în Planul Național de Restaurare.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Modelul Turnului din Saschiz este aproape identic cu Turnul cu Ceas din Cetatea Sighișoarei în privința găurilor din partea superioară, folosite pentru a ataca năvălitorii, având și un ceas cu un mecanism mult mai vechi decât cel sighișorean, care deține o statuetă denumită Bogdan.

‘Turnul adiacent bisericii fortificate este un pandant al Turnului cu Ceas din Sighișoara, care, la începutul secolului XX, primește țigla smălțuită, la fel ca cel din Sighișoara. Mecanismul ceasului din Saschiz este mult mai vechi decât cel din Turnul cu Ceas al Sighișoarei și nu are atâtea păpuși, ci doar una, numită Bogdan, chiar și în dialect săsesc. Bănuim că denumirea are o conotație religioasă — în majoritatea bisericilor fortificate care dețin ceasuri, figurina este numită Bogdan — întrucât Bogdan este pandantul lui Theodor, cel adorat, cel aflat în grațiile Domnului. Ceasul este poziționat spre piața din fața bisericii, unde erau târgurile’, a declarat pentru AGERPRES, Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara.

Potrivit acestuia, în anul 1999, Biserica Fortificată din Saschiz a fost cuprinsă în patrimoniul mondial UNESCO, alături de Cetatea Medievală a Sighișoarei, la concurență cu care, de-a lungul secolelor, a cunoscut mărirea, însă și decăderea.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara a arătat că, după ce Saschiz a pierdut în favoarea Sighișoarei sediul scaunului săsesc, și-a păstrat, totuși, importanța din punct de vedere religios, însă nu fără sacrificii.

‘Decăderea acestui târg se datorează faptului că drumul comercial care mergea spre Brașov își modifică cursul, în sensul că se dezvoltă mult Cetatea Făgăraș, iar de la Sighișoara către Brașov se mergea parțial pe Valea Hârtibaciului până la Agnita, apoi pe actualul Deal Frumos, Făgăraș și Brașov, ocolindu-se ruta pe care acum trece Drumul European 60. Astfel, se dezvoltă mult Sighișoara, însă decade Saschizul, care până în secolul al XIX-lea își păstrează totuși denumirea de oppidum, adică târg. Avea dreptul de a ține târg și era a doua localitate ca importanță din scaunul Sighișoara. În secolul al XVII-lea, are loc și un conflict major între scaunul Sighișoara și Saschiz care, la un moment dat, refuză să plătească niște taxe, socotindu-se o localitate majoră. Are loc arestarea primarului și a oficialităților din Saschiz și, în cele din urmă, lucrurile se clarifică, procesul este pierdut de Saschiz în favoarea Sighișoarei, și astfel localitatea decade’, a spus Teșculă.

Istoricul a precizat că, în ciuda acestui fapt, Saschizul va găzdui în 1663 o Dietă a Transilvaniei, chiar în Biserica Fortificată.

Aceasta deține și în prezent obiecte cu o valoare deosebită, printre care un potir gotic, lucrat acum mai bine de 500 de ani, de către un artist necunoscut.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Diana Dumitru)

PUBLICITATE

Foto: (c) Dan PAIC / AGERPRES FOTO

Inițial, biserica a fost construită din lemn, la începutul secolului al XVII-lea. Ulterior, în 1647, lăcașul de cult a fost reconstruit din zidărie, folosind piatră de Barboși, chiar și piatră masivă din castrul roman de la Tirighina-Barboși.

Biserica Precista a suportat toate vitregiile vremurilor, fiind arsă de turci în anul 1711, distrusă în războaiele ruso-otomano-austriece din anii 1735-1739 și 1769-1774. Construcția a fost restaurată pentru prima dată în anul 1831, căpătând o nouă înfățișare.

În anul 1940, biserica a fost atât de grav avariată de un cutremur, încât a fost închisă. Între anii 1952-1966 ea a fost restaurată în forma actuală după proiectul arhitectului Eugen Chefneux și a funcționat ca muzeu de artă religioasă medievală. Ultima consolidare a fost efectuată între anii 1991 și 1994, biserica fiind iarăși afectată de cutremurele din 1977 și 1986.

Biserica-fortăreață ‘Precista’ întâmpină călătorul de peste 365 de ani, pe malul Dunării, la kilometrul zero al Galaților. Este cartea de vizită și ‘Poarta’ de intrare aici, la ‘Poarta Porților’ dintre Occident și Orient. Actuala biserică a fost ridicată de frații Dia și Șerbul, fiii lui Coman, și de Constantin, feciorul lui Teodor’, ne spune Moise N. Pacu, în ‘Cartea județului Covurlui’, editată la 1891. Nu se cunoaște anul când au început lucrările, însă se știe că a fost sfințită în septembrie 1647, în vremea domnitorului Vasile Lupu. Confruntările dintre ruși, turci și tătari au distrus de mai multe ori zidul bisericii fortificate.

Despre Biserica-fortăreață ‘Precista’ din Galați — ‘ctitorie de negustori’ — au scris istoricii noștri, dar și călători străini care au ajuns prin vechiul port de la sud de Moldova. La mijlocul secolului al XVII-lea, “când este zidită Biserica-fortăreață Precista, târgul Galați este caracterizat ca un târg prosper, format ‘în mare parte din negustori’, ne relatează istoricul gălățean Paul Păltănea.

Cetatea ‘Precista’ este zidită în plină epocă culturală a domnitorului Vasile Lupu, iar din punct de vedere arhitectural este ‘o remarcabilă sinteză de arhitectură moldo-vlaho-transilvăneană’, ridicată după modelul bisericilor-fortărețe. A fost închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos.

Pe vremea comuniștilor, bisericii fortificate “Sf. Precista”, cea mai veche construcție gălățeană păstrată, monument unic, i se interzisese menirea pentru care fusese creată, cea religioasă, fiind transformată în muzeu. După Revoluție i-a revenit menirea, dar și-a pierdut-o pe cea pur muzeală.

Arsă de câteva ori, biserica și-a schimbat înfățișarea. Ar putea fi trecută, simbolic, pe orice efigie a orașului. Avea crucile aurite, iar în ziduri are și piatră adusă de la ruinele castrului roman de Bărboși.

“În ´86, s-a descoperit un fragment de zid cu un fragment de capitel roman, iar Miron Costin văzuse în biserică o piatră cu inscripție, acum dispărută, “Severus imperator romanorum”, ne-a declarat directorul Muzeului de Istorie Galați, Cristian Căldăraru.

Istoricul Cristian Căldăraru a definit în cartea ‘Biserica fortificată ‘Precista’, monument de cultură românească’, elementele mai puțin cunoscute publicului.

‘Construcție unică arhitectural, o remarcabilă sinteză de arhitectură moldo-valaho-transilvăneană, prin dozajul mai multor stiluri împletite, cu ziduri groase până la 1,8 metri, dublate la nord, cu o scară secretă între ele, în stil săsesc, care-i silea pe atacatori să urce în șir. Găsim și o capcană, pe la mijlocul scării — o groapă de șapte metri. Treptele de deasupra erau trase în sus pe scripeți, putând opri astfel înaintarea. Exista și o ‘tainiță’, un fel de seif medieval. Creneluri, locuri de tragere: exact ca o cetate’, arată istoricul.

Este remarcabil și sistemul acustic de la baza turlei Pantocratorului — cupola de deasupra naosului pe care este pictat Iiisus. ‘Olanele acustice’, oale ascunse în zid, îi dau cea mai bună acustică dintre bisericile gălățene.

Dar cea mai interesantă este povestea tunelului subteran de sub Precista. Delegatul ministrului Instrucțiunei Publice și Cultelor, V. A. Urechia, Pantazi Ghica, îi semnala acestuia, în 1882, povestea unui tunel subteran care pornea din preajma altarului, până la Brateș. De negăsit, însă, în biserică. Ghica n-a găsit nici martori: erau ‘invențiuni’ sau oamenii tăceau din teamă de expropriere? — se întreba delegatul.

Istoricul Paul Păltănea a precizat cândva că nu s-a descoperit nicio galerie când a făcut practică arheologică studențească în afara bisericii și nici nu s-au găsit mențiuni privind retragerea la vreun asediu. Acum două decenii, un fost milițian, Ion Constantin, a povestit însă că a urmărit un infractor care s-a pierdut printr-un tunel larg, cât pentru o căruță, pe sub altar, iar inginera Margareta Bălan a descoperit un tunel dinspre Brateș spre oraș. Poveștile despre tunel continuă și astăzi… ca și despre ,,comoara fabuloasă a turcului’.

În timpul părintelui Anton Velichi, care a păstorit până în 1920, ‘s-a încercat descoperirea odoarelor bisericești furate și ascunse de turci în 1821’ în curtea mănăstirii, spune Cristian Căldăraru. Preotul ar fi înștiințat în 1908 Protoieria că un enoriaș de origine bulgară, Marin Gheorghiu, i-a povestit că un angajat al său, ‘un bătrân turc care a luat parte la revoluția Eteriei Greco-Turcă din 1821, a îngropat în cimitirul bisericii Precista, care pe vremea aceea a servit ca hambar al armatei turcești, la o distanță anumită de la zidul bisericii dinspre răsărit, într-o ladă mare, foarte multe odoare bisericești de o valoare însemnată, prădate de la bisericile din Galați cu ocazia acelei revoluții’.

Părintele a obținut acordul ministrului Cultelor pentru efectuarea săpăturilor arheologice. Fără rezultat, deși turcul indicase și un semn pe zid. Dar ‘poate că viitoare campanii de săpături arheologice deschise la biserica Precista, efectuate sistematic, vor scoate la lumină acest tezaur’, a spus Căldăraru. De altfel, săpături arheologice au scos în anii ´80 fragmente ceramice, podoabe din aur și argint, monede etc.

Direcția Județeană pentru Cultură menționează despre biserica “Precista”, aflată pe Lista Monumentelor Istorice: ‘Bijuterie defensiv bisericească, este o veritabilă operă de artă a genului, remarcabilă atât prin expresivitatea formelor și plastica arhitecturală, cât și prin eficacitatea sistemului defensiv.’ Amestec arhitectonic: turla de pe naos e moldovenească, zidul are un element de arhitectură bizantină, rar în Moldova, ‘dinți de ferestrău’ etc. În 1829 se ridică cele două turnuri actuale, pătrate, inițial hexagonale. După cutremurul din 1940, în ´52 începe consolidarea, cu arhitectul Eugen Chefneaux: mai existau doar zidurile, o parte a bazei turlei și a turnului de apărare.

‘Ne stă înainte un monument impresionant, pe care nu îl mai regăsim astăzi’, scria în 2013 academicianul Răzvan Theodorescu, despre ‘cel mai cunoscut lăcaș gălățean’, care ‘nu mai păstrează astăzi decât puțin din structura originară, așa cum o indică și planul etajului, publicat în lucrări de specialitate’.

AGERPRES/(AS — autor: Dan Paic, editor: Mihai Simionescu)

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Fortificația de aici se remarcă astfel prin supraviețuirea în fața expedițiilor militare otomane de la jumătatea secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea și legenda uriașului care a poposit pe Hula Apoldului, în drumul său către Valea Târnavei Mari, lăsând în urma sa trei dealuri, după ce și-a scuturat cizmele de noroi.

Directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei, Nicolae Teșculă, a declarat pentru AGERPRES că este foarte greu de stabilit o cronologie exactă a fazelor de construcție a bisericii fortificate din Apold și că în această situație se regăsesc majoritatea celor peste 300 de fortificații săsești din Transilvania.

‘Biserica din Apold a fost ridicată în secolul al XIII-lea, ulterior în secolele XV și XVI i s-a adăugat și un sistem de fortificații duble și neregulate, astăzi zidurile interioare măsoară până la un metru lățime, însă în trecut mergeau până la 4 metri. Și astăzi fortificația are 4 turnuri de apărare. Cetatea și biserica au obținut finanțări europene și sunt restaurate. Biserica dispune de un orologiu care este în restaurare și până în anii ’90 dispunea și de o figurină, numită Bogdan, care avea rolul de a bate ora exactă. Din păcate, odată cu plecarea sașilor, cetatea nefiind păzită, aceasta a dispărut’, a spus Nicolae Teșculă.

Potrivit acestuia, satul Apold este atestat documentar în 1309 și este posibil ca acest edificiu de cult să fie mult mai vechi, întrucât documentele din 1504 care fac referire la lucrări de construcție la biserica din Apold se referă la fortificarea unei biserici deja existente și nu la ridicarea din temelii a unei biserici noi.

Teșculă a arătat că originea denumirii localității Apold — care se numea Trappold, Apoldu, iar în dialectul săsesc Pult sau Polt — ar putea fi legată de polderii care au lucrat la sistemul de drenare a apei din zonă.
‘Sunt anumiți cercetători care spun că această denumire ar veni de la vechii polderi, deci o populație mai flamandă din zona olandeză, primii locuitori care ar fi venit și ar fi desecat o zonă mlăștinoasă, ei fiind specializați în crearea de poldere. Pe drumul către Brădeni, de pe deal se poate vedea că în sat sunt mai multe pâraie care se intersectează și care acum formează Valea Șaeșului. Probabil că din punct de vedere a formei geografice era o zonă de mlaștină. Prin lucrări de regularizare țăranii sași au reușit să redea agriculturii acele pământuri. Localitatea e atestată documentar în 1309, când Nicholaus din Apoldia îl dădea în judecată pe episcopul din Alba Iulia pentru plata dijmei’, a spus directorul Muzeului de Istorie.

În secolul al XIX-lea, Apoldul dă o mare personalitate, un profesor de germană, Michael Albert, unul dintre cei mai cunoscuți poeți de limbă germană din spațiul românesc, care a fost elevul lui Joseph Haltrich — pedagog, filolog, preot și etnograf sas din Transilvania, cel mai mare culegător de povești și poezii populare săsești.

‘De numele lui Michael Albert din Apold se leagă foarte multe poezii, unele se recită cu ocazia Crăciunului în familiile săsești, dar și unele piese de teatru transpuse pe muzică, cea mai cunoscută fiind ‘Angelina’ sau ‘Turcii în fața Cetății Sighișoarei’, o legendă despre cum o tânără fecioară salvează cetatea de la invazia turcilor: cea mai frumoasă fată din oraș, Angelina, reușește să îl convingă pe pașa turc care conducea atacul să nu distrugă orașul, chiar dacă acest fapt însemna sacrificarea ei (…) În zonă mai sunt și alte legende.

La urcarea pe Hula Apoldului, către Brădeni (Sibiu) sunt trei movile pe partea dreaptă, care par foarte atipice, unii spun că ar fi vorba despre tumuli, de fapt sunt niște activități geotermale și legenda locului spune că la un moment dat a venit un uriaș, care trecând de pe Valea Hârtibaciului către Valea Târnavei Mari s-a așezat pe colină și și-a șters cizmele de noroi, creând cele trei movile, care și astăzi sunt acolo’, a spus Nicolae Teșculă.

Acesta a precizat că în zonă există descoperiri arheologice din preistorie și din perioada migrațiilor, iar urmele locuirii în acest perimetru sunt mult mai vechi. Până la stabilirea modului în care au apărut cele trei dealuri pe Hula Apoldului și eventual ce s-a ales de uriașul care a poposit în zonă, cercetătorii precum George Oprescu au ajuns la concluzia că apariția fortificațiilor bisericești în Transilvania, inclusiv a celei din Apold, este o cauză a condițiilor dificile din prima jumătate a secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, când expedițiile militare otomane erau frecvente.

Din registrele orașului Sighișoara rezultă că, în anii 1504-1507, comunitatea săsească din Trappold a beneficiat de o serie de înlesniri în privința taxelor plătite autorităților centrale tocmai pentru a-și putea fortifica biserica.

Cu această ocazie turnul clopotniței a fost supraînălțat și prevăzut în partea superioară cu creneluri, ca de altfel și zidurile navei și ale corului. Biserica este înconjurată de două incinte fortificate, adică două ziduri de piatră de formă relativ ovală, iar traseul zidurilor este punctat de mai multe turnuri de apărare. Inelul exterior al incintei fortificate, având o înălțime de 3 până la 4 metri, se desfășoară la poalele dealului pe care este amplasat întreg edificiul și prezintă 28 de contraforturi de piatră masive.

Principala poartă de acces a cetății este amplasată la nord-vest. În partea dreaptă a intrării principale în incinta fortificației se află un bastion de piatră destinat în trecut scopurilor defensive, care a fost transformat ulterior în școală, Turnul Școlii Vechi, iar în partea sud-vestică se găsește un turn care era folosit ca depozit de alimente, Turnul Ovăzului. În partea nordică se găsește o construcție lungă de 18 metri, cu mai multe etaje, iar Turnul Alb era folosit la locuire în timpul asediilor.

Cercetătorul a arătat că biserica a fost modificată odată cu lucrările de fortificație din prima jumătate a secolului al XVI-lea, tavanul a fost boltit, folosindu-se în acest scop arcuri încrucișate, de formă ușor ogivală. Pentru susținerea acesteia au fost ridicați patru stâlpi interiori, dispuși pe două rânduri, care ‘dau astăzi impresia că biserica din Apold ar fi o Hallenkirche’.

Potrivit acestuia, biserica din Apold se încadrează în aria goticului german, presupune existența a trei nave egale ca înălțime: sala bisericii are lungimea de 13,3 metri, iar lățimea este de 11,5 metri, corul bisericii este lung de 11,3 metri și are o lățime maximă de 7,5 metri.

În Biserica din Apold specialiștii au constatat și un lucru atipic, adică montarea orgii în partea din față a corului, în condițiile în care, în mod normal, locul orgii într-o astfel de biserică este exact în partea opusă, adică în galeria din partea vestică a corpului bisericii.

Biserica Evanghelică fortificată din Apold a fost reabilitată în urma unei investiții de peste 400.000 de euro (16,9 milioane de lei), în cadrul proiectului cu finanțare europeană ‘Tezaure Fortificate Redescoperite — Dezvoltarea durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potențialului turistic al rețelei de biserici fortificate săsești din Transilvania’.

Reabilitarea bisericii fortificate din Apold a fost realizată în cadrul unui proiect al cărui beneficiar este Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, în valoare totală de 5,25 milioane de euro, din care suma nerambursabilă a fost de 3,95 milioane euro, în care au fost restaurate și consolidate alte 17 obiective de acest gen din județele Sibiu, Mureș și Alba.

AGERPRES/ (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Biserica Sf. Dumitru din Pârâieni de Sus
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

De puternicul neam al boierilor Pârâieni se leagă fapte de arme, zidirea de lăcașuri sfinte sau povești fascinante, cum ar fi legenda comorii blestemate sau inelul cu însemnul voievodal ‘IO’, descoperit în mormântul lui Tudoran de la Aninoasa.

‘Pârâienii au fost un puternic neam de boieri vlastelini, neînfricați, înțelepți și filotimi, care au avut proprietăți în Olt, Dolj, Gorj și Vâlcea, au deținut cele mai înalte dregătorii la curțile voievodale și chiar au intrat în relație de rudenie cu domnitorii țării. Ei nu sunt cu nimic mai prejos față de alte familii boierești, precum Craioveștii, Rudenii, Slăviteștii, Lahovăreștii, Pleșoienii sau Otetelișenii. Ca simbol heraldic, și-au ales ca să le împodobească blazonul familiei lor, leul, care reprezintă curajul, forța și ferocitatea. Hrisoavele și cronica țării vorbesc despre Danciu Zamona, deținătorul moșiei Pârâienilor de la Livezi în anul 1434, despre Banul Hamza Părăianul de la anul 1600, Stanciu Postelnicul și Danciu Pârâianu. Puțini mai știu astăzi că neamul acesta a dat mari personalități culturii românești: Gheorghe Tătărescu, Alexandru Macedonski, George Topârceanu, Alexandru Mitru, Bogdan Amaru, general Barbu Pârâianu, Teofil Pârâian și alții’, a declarat pentru AGERPRES prof. dr. Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea.

Boierii Pârâieni au înălțat numeroase lăcașuri de cult în întreaga Oltenie, astăzi importante monumente istorice, dar, din păcate, multe dintre acestea au fost condamnate la uitare și la ruină. Biserica de la Pârâienii de Mijloc, din comuna Livezi, este una dintre ele. Această bijuterie veche de două veacuri se află astăzi în stare de colaps.

Biserica Întâmpinarea Domnului din Pârâieni de Mijloc
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

‘Numeroase lăcașuri de cult au fost zidite de boierii Pârâieni, care apar zugrăviți pe zidurile lor de piatră. Și aici amintim celebra Mănăstirile Polovragi, Lipovul, Corbii de Piatră; Schitul Crasna, bisericile ‘Sf. Dumitru’ din Craiova și Arhanghel de la Râmnicu Vâlcea. Pârâienii au ridicat, deci, adevărate bijuterii, lăcașuri de cult în Vâlcea, la Livezi și Grădiștea, unde își găsesc originea și unde își dorm somnul de veci. Friza acestor importante valori de patrimoniu cultural național îi înfățișează pe boierii Pârâieni cu soțiile și odraslele lor, mândri precum voievozii țării, cu care și-au împreunat sângele nobil”, spune prof. Epure.

Biserica ‘Întâmpinarea Domnului’ și ‘Sfinții Voievozi’ din satul Pârâienii de Mijloc, comuna Livezi, este cea mai veche, dar și cu cele mai grave probleme de conservare. Ea a fost ctitorită de Tănasie, fiul lui Statie Pârâianu, și de vărul său, Matei Pârâianu, și soția acestuia, Constantina, așa cum arată și textul pisaniei, scrisă la data de 31 august 1825.

Tabloul votiv de la Biserica Întâmpinarea Domnului de la Pârâienii de Mijloc-Livezi
Foto: (c) Florin Epure / Arhiva personală

Tot în comuna Livezi, în cătunul Meriș, din satul Pârâienii de Sus, se află o altă ctitorie a Pârâienilor: biserica cu hramul ‘Sfântul Dumitru’, ridicată pe temelia unui lăcaș mai vechi, la anul 1828, de către jupân Gheorghe Pârâianu, împreună cu frații săi Ioan, Ștefan și Stoian, la care se mai adaugă verii și nepoții acestora și preotul Ioan Ciorăscu. Și acest monument istoric necesită o intervenție de urgență pentru că, altfel, la primul seism s-ar prăbuși.

“Pârâienii au construit o biserică cu hramul ‘Sfinților Împărați’ și ‘Sfântul Matei’, la Grădiștea. Constantin Pârâianu și fratele său Matei au isprăvit această biserică la 18 septembrie 1840. Biserica a fost reparată în anii 1859, 1948 și 1951 iar pictura a fost refăcută în anul 1964′, mai spune Florin Epure.

De curând, la Râmnicu Vâlcea, a fost lansat volumul ‘Pârâienii Valahiei’ de Constanța Badea, Petronela Badea și Mihai Pârâianu, prima monografie a acestei familii boierești. Cartea cuprinde o radiografie, realizată științific, accesibilă publicului larg.

‘Pârâienii Valahiei este o lucrare amplă, documentată, care dă la o parte una dintre cortinele ce învăluie încă viața Evului Mediu românesc. Urmărind viața unei familii boierești, desfășurată pe multe veacuri, ea este un tablou al vieții în epoca feudală a Valahiei nu lipsită de culoare locală, privind îmbrăcămintea boierilor, a jupânițelor, aspectul conacelor, al așezărilor sătești. Monografia marilor familii boierești s-a îmbogățit, astfel, cu o lucrare cu profund caracter științific, rod al unei cercetări minuțioase, de confruntare a documentelor, de comparare a diferitelor surse de informație, de descifrare a unor texte nu o dată criptice. Toate s-au realizat prin silința și perseverența autorilor’, a scris în prefața volumului profesorul Carmen Farcaș.

‘Neamul Pârâienilor mai așteaptă încă readucerea numelui lor în cărțile de istorie, după un “damnatio memoriae” de aproape cinci decenii de comunism. Hrisoavele și monumentele istorice ne ajută să înțelegem cine au fost acești boieri români, cum au scris ei istoria țării și cum au îmbogățit cultura noastră, timp de câteva secole, dar pentru aceasta trebuie să le acordăm mai multă atenție și respect în viitor!’, a adăugat istoricul Florin Epure.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

PUTEREA MIRACULOASĂ A LĂCAŞULUI SFÂNT

Se zice că pe la începutul secolului 20, când aceste locuri făceau parte din România, peste aceste meleaguri se abătuse o secetă cumplită. Preoţii făcuseră slujbe la o biserică, apoi la alta. Au venit şi aici. La ultimele cuvinte ale liturghiei, a început din senin o ploaie torenţială, care a salvat viaţa multora.

De atunci bătrânii tot spun: «Mare putere are biserica asta!»”, povestea Maria Bondarenco, care păstrează cu grijă, de ani buni, cheia bisericii, pentru ziarul Adevarul. Despre credinţa oamenilor în puterea miraculoasă a locului vorbesc şi zecile de bileţele cu dorinţe pe care le găsim înăutru, aruncate pe fereastră. Puţini au acces în interior, pentru că lăcaşul e mai tot timpul închis.

Odată ce ai intrat parcă se deschide o poartă în timp. Este singurul loc din Republica Moldova care a păstrat vechea pictură murală. Scenele biblice, îngerii, domnitorii, cărora le poţi desluşi chipurile chiar dacă nu au fost restaurate vreodată, nu te lasă singur, deşi nimeni nu mai e înăuntru. Fără academii şi studii, meşterii au calculat totul atât de bine încât razele de lumină din altar, care se scurg prin două ferestre mici, se întâlnesc pe pristol în formă de cruce oblică.

De ce să cobori? Potrivit unor date, biserica ar fi fost ridicată pe timpul tătarilor, Căuşeniul fiind secole la rând un centru al acestora. „Legenda spune că pe acele timpuri nicio locuinţă nu putea fi mai înaltă decât un călăreţ cu o suliţă în mână”, explică Maria Bondarenco de ce trebuie să te apleci atunci când păşeşti înăuntru.

Totuşi, niciun cercetător nu poate spune cu exactitate când a fost ridicată biserica. Cei mai mulţi o atribuie secolelor XVI-XVIII. Specialiştii spun că pictura murală ar putea fi mai târzie şi că ar fi opera zugravilor Stanciu, Radu şi Voicu din secolul XVIII.

ÎNCERCATĂ DE VREMURI

De-a lungul veacurilor, lăcaşul sfânt a rezistat la orice nenorocire. Se spune că în timpul unui război ruso-turc, otomanii îl transformaseră în grajd. Într-o noapte le-au pierit toţi caii şi, în semn de răzbunare, turcii au scos ochii sfinţilor de pe pereţi. Biserica a rezistat şi în timpul URSS, chiar dacă ani a servit drept loc unde muncitorii unei fabrici uscau mere prin afumare. A rămas în picioare şi la cutremurul din 1977, care a lăsat însă fisuri în ziduri.

În 2009, biserica a fost inclusă într-un registru al Fondului Mondial al Monumentelor ce conţine 93 de obiecte de arhitectură de valoare internaţională care riscă să dispară. Numai restaurarea frescelor ar costa circa două milioane de dolari.  Pe la începutul anilor 2000, s-a schimbat acoperişul, graţie unui suport de 15.000 de dolari din partea Ambasadei SUA la Chişinău.

Sursa: turismistoric.ro

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

În fiecare an, în prima vineri după Paște, Biserica Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii, un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în lucrarea mântuirii oamenilor. Creștinii ortodocși vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Agheasma Mică.

Legenda Izvorului Tămăduirii de la Biserica Greacă spune că, demult, pe înserat, un cioban, care își ducea oile de la păscut spre casă, era supărat și îngândurat că mama lui orbise și se ruga la Dumnezeu să-i dea acesteia sănătate.

Deodată, în față, i-a apărut Maica Domnului și i-a spus să construiască o mică troiță lângă stejarul cel mai bătrân din zonă și să o împodobească cu multe icoane și în fiecare seară când va trece pe acolo, să aprindă candela și să se roage pentru ca mama lui să poată vedea. A doua zi, ciobanul s-a apucat de treabă și, în trei zile, a terminat de construit mica troiță.

A observat, însă, că pe lângă construcția făcută de el, un firicel de apă a apărut și s-a apucat să sape un șanț pentru ca apa să se poată scurge.

Pentru că era foarte cald și îi era sete, omul a băut din apa ce curgea și, văzând că este rece și bună la gust, a pus într-o sticlă să-i ducă și mamei sale acasă să-i dea să bea și să se spele pe față. La numai o săptămână după ce a băut din această apă, mama ciobanului s-a vindecat și a început să zărească lumina zilei, spune legenda.

Este legenda izvorului făcător de minuni de la Biserica Greacă ‘Buna Vestire’ din Brăila, recunoscut în întreaga lumea pentru puterile sale vindecătoare, care se află la 15 metri adâncime, sub Sfântul Altar, și izvorăște o dată pe an, de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii.

Biserica Greacă din Brăila este unică în toată creștinătatea, fiind singurul lăcaș cu trei hramuri și trei altare din România: Buna Vestire, Sfântul Gherasim și Sfântul Ierarh Nicolae.

Este deja o tradiție ca pelerinii să vină la Brăila cu o zi înaintea deschiderii Izvorului și să își petreacă noaptea în curtea Parohiei ‘Buna Vestire’, care le pregătește credincioșilor, de fiecare dată, pachete cu mâncare și un cort în curte, unde să se poată adăposti, dacă vremea este nefavorabilă.

Și în acest an, mii de pelerini sosiți din toate colțurile țării au stat ore în șir la cozi formate pe patru-cinci rânduri, pentru a lua apă sfințită de la izvorul Bisericii.

Despre apa tămăduitoare de boli trupești și sufletești de la Brăila s-a auzit în toate colțurile țării, iar oamenii au stat răbdători la cozi, care s-au întins pe zeci de metri și au rostit rugăciuni, în șoaptă sau chiar cu glas tare, iar unii dintre ei au povestit despre minunile pe care le-a făcut, de-a lungul timpului, apa sfințită luată de la Izvorul Tămăduirii.

?Acum 11 ani, omul meu nu putea merge, după ce a fost izbit în plin de o mașină. Doctorii mi-au spus că nu va mai merge niciodată, dar cu credință în Dumnezeu am mers an de an la Izvorul Tămăduirii și i-am adus apă sfințită, iar astăzi pot să vă spun că stă pe picioarele lui. Este cea mai mare bucurie pe care ne-a putut-o face Fecioara Maria’, spune o femeie de 60 de ani, care a stat peste patru ore la rând pentru a lua apă sfințită.

Printre credincioșii veniți să ia agheasma în care și-au pus atâtea speranțe de vindecare s-a aflat și un băiat de 14 ani, care ne-a mărturisit că a venit să ia apă sfințită pentru bunica lui, în vârstă de 75, care este bolnavă: ?Când eram mic, veneam în fiecare an să iau agheasmă cu bunica mea, care m-a crescut. De trei ani ea s-a îmbolnăvit și acum vin singur și îi duc această agheasmă făcătoare de minuni, pentru că vreau să se facă bine. Și știu că se va face bine’, spune încrezător băiatul.

Un tânăr de 25 de ani din Galați, ?creștin practicant’ așa cum se definește, ne-a spus că vine an de an la Izvorul Tămăduirii din Brăila și duce apă sfințită tuturor rudelor aflate în orașul vecin. ?S-au învățat ca an de an să primească de la mine câte o sticluță cu agheasmă de la Izvorul Tămăduirii din Brăila. Vin aici de șapte ani și voi mai veni încă 70 de acum înainte, dacă Dumnezeu mă ține sănătos, pentru că toți ai mei sunt bine și asta este clar o minune de la Dumnezeu’, spune acesta.

Un grup de femei nevăzătoare din Bârlad, aduse cu un microbuz, au stat mai bine de trei ore la rând pentru a primi apa sfințită despre care sunt convinse că are puteri miraculoase. ‘Mă șterg zilnic la ochi cu agheasmă de la Izvorul Tămăduirii și vreau să vă spun că, în ultima vreme, am început să zăresc. Este o minune dumnezeiască. Știu un om care chiar a început să vadă bine după ce și-a atins zilnic ochii cu apa sfințită de la Brăila’, ne-a spus una dintre nevăzătoare.

Izvorul de la Biserica ?Buna Vestire’ a fost deschis joi seară după ce un sobor de preoți a sfințit apa izvorâtă de sub Sfântul Altar, care a fost strânsă de oamenii Parohiei în cinci căzi a câte 1.000 de litri fiecare și 500 de sticle de doi litri, puse la dispoziția enoriașilor.

Prin bunăvoința unui creștin din Germania, care a donat bani pentru reamenajarea și reconstruirea fântânii de sub altarul bisericii, lăcașul de cult are și o pompă electrică de scoatere a apei.

Sfânta Liturghie Arhierească de sfințire a Agheasmei și de binecuvântare a apelor a fost oficiată vineri dimineață de Arhiepiscopul Dunării de Jos, Prea Sfinția Sa Casian Crăciun, împreună cu un sobor de preoți și diaconi.

Ridicată între 1863-1872, Biserica ‘Buna Vestire’ este un monument istoric care îmbină stilul bizantin cu cel gotic renascentist și prezintă puternice influențe antice grecești, reprezentând un adevărat punct de reper pentru Centrul Istoric al Brăilei. Edificiul are aproximativ 44 de metri lungime și 22 metri lățime, iar grandoarea lui arăta prestigiul și autoritatea Comunității Grecești de la Brăila, din acea vreme.

Pictura a fost realizată, în mare parte, de Gheorghe Tattarescu și continuată, între anii 1901-1903, de către Constantinos Livadas Liochis. Tâmpla bisericii a fost lucrată în stil neoclasic și este de culoare albă, cu decorații aurite în basorelief. Catapeteasma este lucrată în foiță de aur și este opera artiștilor aduși de la Constantinopol, temelia este din piatră, iar pereții din cărămidă și marmură. Candelabrele bisericii sunt din cristal de Murano și Boemia, care, împreună cu pardoseala din parchet, creează vizitatorului un sentiment de măreție.

Biserica este înfrumusețată cu sfeșnice lucrate la atelierele din Constantinopol, așezate între iconostase, iar decorul bisericii este completat de un număr mare de icoane portabile.

Gardurile de protecție din curtea sfântului lăcaș au fost amplasate la peste un metru de clădire, având în vedere că biserica se află în stare avansată de degradare și riscă să se dărâme în orice moment, deoarece Comunitatea Elenă și Arhiepiscopia ‘Dunării de Jos’ își dispută în instanță dreptul de proprietate asupra edificiului.

AGERPRES/(A — autor: Ecaterina Ignat, editor: Diana Dumitru)

Fotografii: (c) Anamaria TOMA / AGERPRES FOTO

Încă de la primele ore ale zilei, când soarele nu își arătase încă primele raze, credincioșii au început să sosească la Ghighiu, astfel încât, ca de fiecare dată de Izvorul Tămăduirii, curtea mănăstirii a fost plină de mii de enoriași.

Copii, tineri și bătrâni, unii sănătoși, alții cu probleme grave de sănătate, toți s-au adunat aici, cu infinite speranțe de mai bine, pentru a participa la slujba religioasă susținută de un sobor de preoți și pentru a lua agheasmă.

Nici multele ore petrecute în picioare la cozile formate între gardurile de protecție ale jandarmilor fie pentru a aprinde doar o lumânare pentru cei vii sau morți, fie pentru a primi una dintre cele 10.000 de sticle cu apă sfințită pregătite de măicuțele de la mănăstire sau pentru a aștepta răbdători ca vestitul izvor tămăduitor să picure strop cu strop în căni ori bidoane de plastic, nici temperatura de peste 25 de grade, foarte ridicată pentru o zi de primăvară, nu i-a făcut pe enoriașii veniți din tot județul Prahova, dar și din București și din împrejurimi să părăsească lăcașul de cult.

Dacă adulții și vârstnicii au suportat cu stoicism orele de așteptare, copiii au optat pentru jocul cu mingea la iarbă verde sub privirile îngăduitoare ale jandarmilor.

Și, ca la orice sărbătoare de hram, așa cum se obișnuiește în fiecare biserică la astfel de ocazii, și la mănăstirea Ghighiu credincioșii au primit de mâncare, respectiv 2.300 de porții pește fript la grătar și mămăligă.

Mănăstirea Ghighiu este situată la câțiva kilometri distanță de municipiul Ploiești, ea fiind foarte cunoscută inclusiv pentru că multe vedete autohtone au declarat că vin aici să se roage pentru trup și suflet, pentru a găsit pacea sau chiar pentru vindecări ori alte minuni.

La această mănăstire există un izvor cu apă tămăduitoare, de la care lăcașul de cult și-a luat hramul, de-a lungul vremii fiind culese mărturii ale unor oameni care ar fi consumat această apă, vindecându-se de diferite boli.

De asemenea, credincioși din toată țara vin la Ghighiu pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni “Maica Domnului Siriaca”, veche de peste 400 de ani, care se află la acest lăcaș de cult din anul 1958.

În timpul manifestărilor de la Mănăstirea Ghighiu, circulația în zonă s-a desfășurat cu dificultate pe ambele sensuri de mers, mașinile rulând în coloană pe o distanță de aproximativ trei kilometri.

La fața locului s-au aflat zeci de polițiști rutieri și de ordine publică, dar și aproximativ 130 de jandarmi de la Gruparea Mobilă “Matei Basarab” Ploiești, aceștia din urmă montând în curtea mănăstirii garduri de protecție și formând culoare speciale prin care enoriașii au fost dirijați pentru a lua apă sfințită, astfel încât să fie evitate busculadele.

AGERPRES/(AS — autor: Anamaria Toma, editor: Cristian Anghelache)

Fotografii: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Biserica este una dintre cele mai vechi așezări ecleziastice din județ și are un trecut ce i-a fascinat pe mulți credincioși ce i-au trecut pragul. Chiar dacă nu are mulți viziatori, vestea despre dracii de pe pereți s-a răspândit până în țările nordice, însă denaturată.

Valoarea acestui monument istoric este confirmată și prin includerea ei într-un proiect european transfrontalier Ungaria-România, “Circuitul bisericilor medievale din județele Szabolcs-Szatmar-Bereg și Satu Mare”, proiect prin care s-a dorit crearea unui traseu turistic cu caracter tematic, ce își propune prezentarea exhaustivă, celor interesați, a unui patrimoniu religios și cultural unic în Bazinul Carpatic, respectiv 33 de biserici din cele două țări.

Localitatea Corund se situează pe versantul dinspre Sălaj al Munților Codrului, în așa numită zonă a Codrului, la granița comitatelor istorice Satu Mare și Solnocul de Mijloc — ulterior Sălaj și a aparținut o perioadă, din punct de vedere administrativ, de cel din urmă. Potrivit datelor istorice, o capelă de lemn a românilor din Corund este menționată pentru prima dată în 1494, însă nu se cunoaște datarea precisă a bisericii de lemn actuale. Izvoarele mai vechi plasau construcția acesteia în anul 1750, dar cercetări mai noi indică anul 1723.

Ridicată inițial în mijlocul cimitirului, pe un deal, biserica a fost strămutată pe locul ei actual în cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Procesul mutării a fost unul de durată, construcția fiind transportată cu ajutorul boilor. Conform tradiției locale, lăcașul s-a folosit și în perioada strămutării, slujba oficiindu-se acolo unde se făcea popas pentru odihnă. Coborârea bisericii “din deal în vale”, după mutarea mutarea vetrei satului, a durat mai bine de trei ani.

“Biserica de lemn a fost amplasată inițial pe un deal din apropiere, de unde a fost mutată pe amplasamentul actual. S-a mutat întreaga construcție, folosindu-se bușteni de lemn pe care s-a ridicat biserica și care, prin rotire, făceau posibilă deplasarea ei, cu ajutorul boilor. Nu se lucra în fiecare zi la mutarea ei, ci doar atunci când oamenii aveau, așa că totul a durat circa trei ani. Pe timpul mutării, slujba se ținea, duminica, acolo unde se afla biserica”, afirmă preotul Marius Perșe.

Biserica este construită de meșteri populari asemenea celor care existau în Țara Corului, din bârne fățuite cu barda pentru îmbinarea cărora s-au combinat mai multe tehnici de dulgherie. Ceea ce atrage atenția în decorarea bisericii la exterior este un brâu sculptat în relief, decorat cu motivul funiei. Interiorul bisericii este decorat cu compoziții murale pictate pe un fond de pânză groasă, tratată cu grund de ipsos, care acoperă aproape întreaga suprafață interioară. Fâșiile de pânză au fost fixate în așa fel încât să atenueze și să corecteze inegalitățile suprafeței generate de îmbinarea bârnelor. În cea mai mare parte, detaliile programului decorativ redau fidel iconografia bizantină cu semnificațiile sale teologice adânci, cristalizate de-a lungul secolelor.

Elementele care au făcut cunoscută această biserică atât în țară, dar și în străinătate sunt picturile de pe peretele apusean al pronaosului, ce ilustrează păcatele umane, respectiv pedepsele pentru acestea.

Consilierul responsabil cu cultura din cadrul Consiliului Județean Satu Mare, Felician Pop, susține că această biserică are o importanță deosebită, fiind una dintre puținele astfel de lăcașuri de cult care s-a mai păstrat. O biserică asemănătoare, dar care nu avea draci pe pereți, cea din Soconzel, a ars în anul 2009.

“Interesant este că picturile sunt cele originale, scenele pictate sunt din viața de apoi, sunt diavoli care pedepsesc păcătoșii, făcute cu scopul de a-i înfricoșa pe păcătoși”, a spus Felician Pop.

Așa cum se precizează într-o descriere a bisericii, postată pe site-ul proiectului european menționat — http://www.temple-tour.eu/ — compoziția dispusă de o parte și de alta a ușii precum și în registrul de deasupra acesteia este intitulată de obicei Judecata de apoi, cu toate că lipsesc numeroase elemente ale Judecăților din urmă tradiționale: nu apare Hristos care judecă împreună cu apostolii, lipsesc cei drepți, precum și reprezentarea detaliată a Raiului și a Iadului.

Pictura de față insistă asupra figurilor din Iad și a păcătoșilor. În colțul sudic apare figura uriașă a unui diavol negru, Lucifer, așezat în poarta de piatră a Iadului, deasupra căreia un drăcușor cu un steag în mână suflă în trâmbiță. Lucifer întâmpină păcătoșii, dintre care unii sunt purtați pe spate de către diavoli, alții conduși legați în fața sa.

Între figura lui Lucifer și ușa bisericii apar păcătoșii — înșelători, lacomi, calomniatori — ordonați în două registre și cărora dracii le aplică pedepsele de rigoare. “Muierile care strică pruncii” sunt silite să înghită copii, copiii “care-și suduie părinții” sunt spânzurați de limbă etc.

Al treilea registru — cel superior — al amplei compoziții continuă și deasupra ușii. Aceste scene sunt introduse prin figura unui diavol suflând în cimpoi care șade la capul patului unui cuplu dormind, în timp ce altul trage de plapumă. Conform inscripției, așa pățesc cei care adorm în timpul rugăciunii. În scena următoare apar doi draci îngenunchiați, fumând din pipă în timp ce întețesc focul sub ceaunul în care fierb 2biraiele care fac legile strâmbe”.

“Lacomul care taie pământul altuia” este prins în jug în fața plugului, asemenea boilor; morarului lacom i se agață o piatră de moară în gât; crâșmarul necinstit este legat, iar butoiul său confiscat. În jumătatea nordică a peretelui apar trei figuri alegorice mari: în vecinătatea ușii este înfățișată Moartea asemenea unui schelet, așezat lângă un ciubăr plin cu cranii și tibii încrucișate, ținând o cupă în mâna dreaptă și o coasă în stânga. Personificarea Ciumei, o femeie dezbrăcată pe spinarea unui măgar, se îndreptată spre Moarte. Are părul lung, negru, cu mâna dreaptă se ține de coama măgarului, iar în stânga duce niște unelte: mături, greble etc.

Ultima alegorie este cea a Lenei, o femeie dezbrăcată, cu părul scurt și zbârlit, așezată pe un ciubăr, ținând în mână o furcă de tors, iar la picioarele sale zace fusul aruncat pe pământ. Deasupra acestor figuri apare un grup de demoni care cântăresc crucea cu trei traverse, aparent foarte grea. Unul dintre ei aduce un buzdugan uriaș, în timp ce altul este preocupat să pedepsească un hoț. Programe iconografice asemănătoare împodobesc, sau împodobeau și bisericile de lemn din apropiere, însă niciuna dintre ele nu are decor pictat identic cu cel de la Corund.

“Datorită acestor scene pictate în interior, este cunoscută ca ‘biserica cu draci’. Trebuie însă să ne gândim și la contextul în care s-au realizat aceste picturi, acum 300 de ani. Probabil că preotul de la vremea respectivă a dorit să prezinte enoriașilor cât mai sugestiv ce îi așteaptă dacă păcătuiesc, însă eu cred că valoarea bisericii este dată de arhitectura ei și de ale elemente, nu de faptul că are draci pe pereți”, apreciază preotul din sat.

Tot el amintește și o întâmplare legată de modul în care unii turiști percep semnificația picturilor.

“Am avut în urmă cu ceva timp o vizită a unor turiști din țările nordice, care auziseră că la noi este o biserică cu draci. Și-au imaginat că aici se întâmplă ritualuri satanice sau alte grozăvii și au fost foarte dezamăgiți când au văzut că e vorba doar de niște draci pictați pe pereți. Mai că n-au spus că dacă știau despre ce e vorba, nici nu mai veneau atâta drum”, povestește Marius Perșe.

Autorii picturilor de la Corund nu s-au semnat, dar anul 1798 înscris în cartea ținută de Dumnezeu Tatăl, înfățișat pe bolta naosului indică anul finalizării unei părți a decorației.

“Deosebirile stilistice indică însă realizarea picturilor de la Corund în mai multe faze, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și la începutul veacului următor. Decorația bolții naosului și a altarului arată asemănări stilistice evidente în ceea ce privește modelarea figurilor, aplicarea fundalului colorat, policromia bogată a veșmintelor, cadrele și frizele decorative asemănătoare. Aceste asemănări sugerează că cele două picturi au fost realizate probabil concomitent, de către același meșter sau atelier.

Decorația pronaosului, pictura de pe pereții laterali ai naosului precum și anumite zone ale iconostasului par a fi la rândul lor strâns înrudite stilistic. Fundalul acestor picturi nu a fost colorat, personajele sunt schematice, cu figuri adeseori identice, cromatica este sobră, fiind accentuate în primul rând contururile, ornamentica pare simplistă în comparație cu pictura altarului și a bolții naosului. Nu e exclus așadar ca aceste decorații să fi fost realizate de un alt zugrav sau atelier, însă nu putem admite un interval de timp prea mare între pictarea diferitelor zone ale lăcașului de cult.

Scenele din Judecata de apoi sunt atribuite pictorilor Popa Țiple și Ioan Zugravul prin analogie stilistică cu pictura bisericii de lemn din Chieșd, unde au activat cei doi”, se arată pe site-ul www.temple-tour.eu.

Ridicarea, în anii ’60, a unei noi biserici, de zid, în apropierea celei de lemn, a făcut ca aceasta din urmă să fie abandonată de enoriași, fiind folosită în prezent doar ocazional, la cererea unor persoane ce țin ca anumite festivități religioase să se desfășoare în cadrul rustic al secolelor anterioare.

“Slujbe nu se mai fac aici. Am avut chiar recent o doamnă care a dorit să-și facă cununia în biserica de lemn, la lumina lumânărilor, pentru că nu este curent electric.

Ar mai fi nevoie de fonduri pentru refacerea picturii interioare și unele mici reparații. Mi-aș dori să facem aici un mic muzeu, pentru că avem obiecte bisericești valoroase care sunt acum la muzeul din Satu Mare, pentru că aici e periculos. Ar fi nevoie și de un sistem de alarmă”, conchide preotul.

AGERPRES / (A — autori: Sebastian Olaru, Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)