Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Darul Romei pentru București este copia unei lucrări antice, realizată de un artist anonim. Monumentul reprezintă o lupoaică de dimensiuni aproximativ reale, sub care se află doi copii, ce îi reprezintă pe frații gemeni Romulus și Remus, întemeietorii legendari ai Romei, concepuți, conform legendei, în urma unei legături dintre zeul Marte și o vestală Rhea Silvia.

Încă din secolul al XVIII-lea, oamenii de știință au avut dispute referitoare la originile statuii-simbol a Romei. Până de curând s-a crezut că Statuia Lupoaicei este o lucrare etruscă datând din secolul al V-lea î.Hr. Teste recente au arătat, însă, că “Lupa Capitolina” a fost realizată abia în secolul al XIII-lea, Romulus și Remus fiind adăugați în secolul al XV-lea.

Originalul este păstrat în ”Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma, iar o copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. De asemenea, mai multe copii ale monumentului sunt răspândite în întreaga lume.

În România, cea dintâi Lupoaică a ajuns aici acum mai bine de un secol, în 1906, când autoritățile române au organizat, în Parcul Carol o Expoziție Națională, după modelul expozițiilor universale de la Paris. Prin organizarea acestui eveniment, în parcul special amenajat cu această ocazie, s-au celebrat cele patru decenii de domnie a regelui Carol I, 25 ani de la proclamarea Regatului României, dar și 1.800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian.

În cadrul expoziției, au fost atribuie pavilioane și unor țări străine, precum Italia, Elveția, Franța, Germania, dar și Comisiei Europene a Dunării.

Cu acest prilej, în cadrul unei festivități solemne, viceprimarul Romei, șeful delegației municipalității romane, a dăruit orașului București o copie a Lupoaicei, un simbol al latinității poporului român. Cel care a făcut oficiile de primire a fost Comisarul General al Expoziției dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din București, senator și fost ministru.

Statuia a fost așezată în Palatul Artelor, o clădire impresionantă aflată în capătul perspectivei ce se deschidea de la intrarea principală în parc, din piața 11 Iunie, spre Dealul Filaretului. În sala principală, luminată printr-o cupolă de sticlă, alături de alte sculpturi și opere de artă de mari dimensiuni, Lupoaica a stat trei săptămâni până la inaugurarea ei oficială, în septembrie 1906, la Arenele Romane.

Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / Arhiva AGERPRES

Statuia a fost așezată pe un piedestal de piatră ce avea mai multe inscripții: Darul Romei — 1906, un scut cu acronimul S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus — Senatul și Poporul Roman) și o stemă reprezentând un soldat roman. Unele surse spun că darul sosise cu tot cu soclu de la Roma, altele susțin că frumosul postament de piatră ar fi fost cioplit de lucrători italieni așezați demult în România.

Aici a putut fi admirată de vizitatori până în 1908, când a fost mutată pentru prima dată în fața Lipscanilor, pe străduța care ducea spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, pe locul unui puț de răspântie, străjuit de o nimfă din fontă. Mica răscruce a fost botezată Piața Romei.

”Lupa Capitolina” a fost mutată în 1931, pe Dealul Mitropoliei, puțin mai jos de clopotniță, unde a rămas până în 1965, când regimul comunist a așezat-o în scuarul plin de arbori și arbuști din Piața Dorobanți, care o ascundeau privirilor. Aici a stat peste trei decenii.

Lupoaica, în perioada când era amplasată în Dealul Mitropoliei.
Foto: Arhiva AGERPRES

Cu ocazia vizitei la București a premierului italian Romano Prodi, la 5 mai 1997, statuia a fost mutată în Piața Romană. În spatele ei se deschidea perspectiva bulevardului Lascăr Catargiu, până în Piața Victoriei.

În 2010, Lupoaica s-a întors în locul amplasării sale din 1908, piața de la la intrarea pe strada Lipscani fiind redenumită Piața Roma. La ceremonia de inaugurare au participat ambasadorul Italiei în România, Mario Cospito, primarul Romei, Giovanni Alemanno, care s-a aflat într-o vizită de două zile în București, și primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Înainte de a fi instalată în mica piațetă din Centrul Vechi al Capitalei, statuia a fost ținută timp de două luni la Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, unde a fost recondiționată.

Monumentul Lupa Capitolina din Cluj
Foto: (c) MIRCEA ROȘCA / Arhiva AGERPRES

În 1921, la câțiva ani după actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, atât orașul Cluj-Napoca, cât și orașul Chișinău au primit o copie a statuii ”Lupa Capitolina” din partea municipalității Romei. La 23 aprilie 1926, Timișoara a primit de asemenea, o copie a statuii Lupoaicei.

Lupoaica, statuie amplasată în curtea Muzeului Național de Arheologie și Istorie din Chișinău.
Foto: Mihai POTARNICHE / Arhiva AGERPRES

De-a lungul timpului, replici ale celebrei statui realizate de artiști români, au fost instalate în mai multe orașe din România, printre care: Alba Iulia, Blaj, Brad, Brașov, Constanța, Dej, Galați, Năsăud, Săcele, Satu Mare, Sighișoara, Târgu Mureș, Târnăveni, Toplița, Turda, Zalău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

1 august 2005
Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATĂ/AGERPRES ARHIVĂ

Principala piesă din ansamblu este piramida din marmură albă, numită ”Piramida Izbânzii”, înaltă de 25 m, ce semnifică trecerea timpului.

Obeliscul prezintă la baza sa, un grup statuar, care semnifică dorința de libertate a oamenilor. În partea superioară a obeliscului piramidal se găsește ”Coroana”, simbolizând jertfa celor căzuți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, dar și amintirea acestora, amintire care trebuie să rămână vie în conștiința românilor.

10 februarie 2010
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

A doua piesă este Calea Biruinței, simbol al drumului către democrație, început de cei care au înfăptuit Revoluția în 1989. Aleea este pavată cu bușteni de stejari.

A treia componentă, ”Zidul amintirii”, este înaltă de 170 cm, iar în partea superioară are un bandou din bronz, pe care au fost trecute numele celor 1.058 de eroi ai Revoluției. Ansamblul include și un loc de reculegere, intitulat simplu ”Piața Reculegerii”, cu paviment de granit și bănci din marmură albă.

Membrii Asociației Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie 1989 Timișoara, la manifestările dedicate memoriei eroilor Revoluției Române din Decembrie 1989; depuneri de coroane de flori la ansamblul monumental ‘Memorialul Renașterii’. 20 decembrie 2008
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ

Autorul memorialului este arhitectul și designerul Alexandru Ghilduș. Acesta a câștigat, la 16 martie 2004, concursul de machete lansat de Ministerul Culturii și Cultelor pentru realizarea unui monument închinat Revoluției din decembrie 1989.

Proiectul s-a numit inițial ”Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989”.

Amplasarea lucrării în Piața Revoluției a fost aprobată de consilierii municipali la 27 august 2004, după ce Comisia de Urbanism tehnic din Primărie a respins cererea. Ceremonia punerii pietrei de temelie a ansamblului monumental a avut loc la 15 decembrie 2004, în prezența foștilor președinți ai României, Ion Iliescu și Traian Băsescu.

20 decembrie 2008
Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES ARHIVĂ
Memorialul Renașterii a fost inaugurat la 1 august 2005. Cu acel prilej, Alexandru Ghilduș a explicat că ansamblul a fost conceput ca un memorial, fiind un obelisc ce reprezintă ”un tradițional ceas solar menit a marca ora astrală când, prin sacrificiu, România a intrat în fluxul istoriei”.

AGERPRES/ (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, un lăcaș cu o istorie zbuciumată, cu un trecut deosebit. Aici, în 1573, a luat ființă prima tipografie din București și a treia din Țara Românească, în timpul ocupației țariste a fost transformată în închisoare și, tot aici, a funcționat un muzeu al epocii lui Matei Basarab.

Monument de arhitectură tipic muntenească cu influențe de tip gotic din secolul al XVI-lea, mănăstirea are aspect de curte domnească fiind împrejmuită de ziduri groase de cetate. A fost ctitorită de domnitorul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna. Acesta a început construcția lăcașului în anul 1560, dar a fost terminată de domnitorul Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), care în 1585 a închinat așezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos. Un al doilea rând de ctitori au fost Alexandru Vodă și Ecaterina Doamna, mama sa, care au înfrumusețat mănăstirea și au înzestrat-o cu averi: păduri, mori, vii, terenuri arabile și multe odoare bisericești — vase de cult, icoane, veșminte.

Prin așezarea sa strategică, în nordul orașului, pe drumul care ducea spre Moldova, a însemnat un punct important de apărare împotriva cotropitorilor, servind deseori ca cetate de apărare, marcând astfel viața religioasă și politică din Țara Românească. Mărturie stau ferestrele mici de la beciul din subsol și de la chilii, numai bune pentru flintele soldaților care o apărau.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ
Istoria acestui așezământ monahal este legată și de personalitatea lui Tudor Vladimirescu, care, în timpul Revoluției din 1821 și-a stabilit aici tabăra, pentru a opri ieșirea din oraș a boierilor vremii. De asemenea, în timpul Revoluției de la 1848, mănăstirea a fost transformată în închisoare, autoritățile vremii arestând și încarcerând în beciurile de la Plumbuita, o parte din capii Revoluției.

Numele Mănăstirii Plumbuita i-a fost dat, potrivit unor legende, de locuitorii de pe malurile Colentinei, uimiți de acoperișurile ei neobișnuite, făcute din tablă de plumb. Se spune că Matei Basarab, ajungând să nu mai aibă ghiulele de tun, a pus să se topească acoperișurile mănăstirii, pentru a-și face din ele muniția necesară.

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut zile de glorie, dar și multe incidente și prefaceri. A fost distrusă de cutremurul din aprilie 1595 și de incendiul din 1614 fiind refăcută din temelii în timpul domniei lui Matei Basarab, în anul 1647, în forma în care se află astăzi, inspirată din cea a Mănăstirii Dealu, ctitorită de Radu cel Mare. Atunci i s-au adăugat și Casa Domnească, întărită cu ziduri mari de apărare și a fost fortificată ca o cetate, pentru a putea proteja, la nevoie, familia domnitorului și pe cele ale boierilor valahi.

În secolul al XIX-lea, secularizarea averilor mănăstirești a dus la o degradare treptată a lăcașului de cult, care mai apoi a devenit biserică de mir, dar nu înainte ca starețul Dionisie Ianina, fost stareț atonit la Xiropotamos, să își lase amprenta asupra zidurilor, din vremea sa dăinuind frumosul turn-clopotniță.

Așezământul are cu ziduri groase din cărămidă, din care se înalță turnul clopotniței. Poarta sculptată artistic cu motive florale, este decorată cu chipurile a patru domnitori: Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Ștefan cel Mare și Petru cel Tânăr.

Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATĂ/AGERPRES ARHIVĂ

În fața zidurilor se află mormântul arhimandritului Simeon Tatu. Dincolo de ziduri, în curtea interioară a complexului arhitectonic Plumbuita se află biserica propriu-zisă, Casa Domnească și chiliile. Biserica mănăstirii are plan triconc, cu turla pe naos, și prezintă atât caractere arhitecturale tipic muntenești, cât și ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidențiază influența arhitecturii moldovenești. Casa Domnească are arcade pe masive de zidărie la parter și arcade mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj, fiind unul dintre exemplarele rare de arhitectură civilă anterioară secolului al XIX-lea păstrate în București. Casa Domnească găzduiește Muzeul, unde există numeroase busturi din piatră a unor domnitori români, picturi murale originale, precum și multe obiecte de artă religioasă. De asemenea, adăpostește Biblioteca, ce cuprinde o importantă colecție de cărți vechi de 500 de ani.

Foto: (c) wikigogo.org

Aici au apărut în 1582, primele cărți tipărite în București: două Tetraevangheliare și o Psaltire — din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Națională din Sofia. Tiparul, executat sub îndrumarea monahului Lavrentie și a ucenicului Iovan, prezintă particularități specifice, unice în istoria tiparului românesc, ce nu pot fi confundate cu alte caractere poligrafice din Transilvania sau Țara Românească.

Printre figurile emblematice ale mănăstirii rămân stareții Sofian Boghiu — în vremea căruia, în anii 50, se termina amplul proces de restaurare — și părintele Simeon Tatu cel care a stărețit timp de 40 de ani la Mănăstirea Plumbuita și care a sculptat înaltele porți cu chipuri de voievozi și sfinți.

Foto: (c) ARMAND ROSETHAL/AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, mănăstirea se află în grija binecuvântată a părintelui stareț Visarion Marinescu și adăpostește moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae și ale Sfinților Mucenici Gheorghe, Pantelimon și Ioan cel Nou de la Suceava.

În cadrul apreciatului centru monahal funcționează din 1999, programul social medico-farmaceutic “Vasiliada” realizat cu sprijinul  Patriarhiei Române și  a Colegiul Medicilor și Farmaciștilor din România. De asemenea, funcționează Atelierele Secției de Pictură, Restaurare și Patrimoniu din cadrul Facultății de Teologie din București.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu; editor: Irina Andreea Cristea)

Monumentul lui C. A. Rosetti din București — 15 martie 1972
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

Opera de sculptură îl reprezintă pe omul politic Constantin A. Rosetti așezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditație. Într-o mână ține ziarul Românul, pe care l-a înființat, postura de scriitor fiind evidențiată de pana pe care o ține în cealaltă mână.

Monumentul a fost sculptat de Wladimir Hegel, sculptor polon de origine germană, stabilit în România. A fost turnat în bronz, în 1902, în cadrul Școlii de arte și meserii din București.

Monumentul lui C. A. Rosetti din București — 17 martie 1972
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

Un an mai târziu, sculptura a fost amplasată în Piața Rosetti, din fonduri adunate din prescripție publică. Inaugurarea a avut loc la 20 aprilie 1903, în prezența lui Dimitrie A. Sturdza, primul-ministru al guvernului liberal, Mihail Pherekyde, președintele Camerei, Constantin F. Robescu, primarul Capitalei, Ioan G. Bibicescu, din partea presei.

Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz rotundă, ornamentată, ce poartă următoarea inscripție: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea”.

Monumentul lui C. A. Rosetti din București — 2 aprilie 1998
Foto: (c) ADRIAN MARTALOGU/ AGERPRES ARHIVA

Pe soclul din piatră al statuii se află două basoreliefuri din bronz ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti. Pe unul dintre ele este reprezentat actul istoric de la Unirea Principatelor Române, intitulat “24 ianuarie 1859”. Al doilea se numește “9 mai 1877” și evocă proclamarea independenței de stat a României. Pentru realizarea ambelor evenimente, Constantin A. Rosetti a jucat un rol major.

***

Monumentul lui C. A. Rosetti din București — 14 ianuarie 2015
Foto: (c) SORIN LUPSA/ AGERPRES ARHIVA

Constantin A. Rosetti, poet și memorialist, membru fondator al Societății Academice Române, s-a născut la 2 iunie 1816.

A urmat cursurile Colegiului ”Sfântul Sava” din București și ale College de France din Paris. În 1833, a intrat în armată ca praporgic (1833), fiind apoi aghiotant domnesc, demisionând în 1836.

Membru fondator al societății secrete ”Frăția” (1843), a participat la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, făcând parte din Comitetul revoluționar, din Comisia executivă și fiind secretar al guvernului provizoriu; deputat în Adunarea ad-hoc (1857) și în Adunarea electivă a Țării Românești (1859).

Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1860, 1866-1867), calitate în care a propus și susținut înființarea Societății Academice Române, și ministru de Interne (1877, 1881-1888). Președinte al Adunării Deputaților. Director al Teatrului Național din București și primar al Capitalei.

A contribuit la înființarea Asociației literare (1845), precum și a publicației ”Les Ecoles” (1845). A deschis, împreună cu E. Winterhalder, o tipografie și o librărie (1845), precum și o sală de lectură, devenite adevărate centre de propagandă revoluționară. În 1848, împreună cu E. Winterhalder, a scos ziarul ”Pruncul român”, iar în 1851, împreună cu I.C. Brătianu, ”Republica română”.

Gazeta politică și literară ”Românul” (1857), în care a publicat articole de fond, economice, artistice, literare, comentarii despre evenimentele politice interne și externe, l-a consacrat printre promotorii ziaristicii române moderne.

Monumentul lui C. A. Rosetti din București — 14 ianuarie 2015
Foto: (c) SORIN LUPSA/ AGERPRES ARHIVA

A întemeiat și alte publicații: ”Apărătorul dreptății”, ”Libertatea”, ”Constituțiunea”, ”Românul de duminică”, ”Conștiința națională”. De asemenea, s-a remarcat și ca poet (”Ceasurile de mulțumire”), dramaturg (”Femeia fără zestre”), memorialist (”Jurnalul meu”, ”De la Paris la Stanbul”, ”Călătorie făcută în 1853”), traducător din Beranger, Byron, Hugo, Lamartine ș.a.

În timpul emigrației la Paris, în 1852, a semnat, alături de Nicolae Bălcescu și Nicolae Golescu, un ”Apel către români”, iar, împreună cu I.C. Brătianu, ”Catehismul săteanului sau Sfaturi la vatra focului între un revoluționar și un sătean”.

Membru fondator al Societății Academice Române (2 iunie 1867).

A murit la 8 aprilie 1885.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru; redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Primul pas în vederea înființării Grădinei Zoologice din București s-a produs în 1955, când a început să funcționeze sub forma unui serviciu al Secțiunii Gospodăriei Comunale din cadrul Sfatului Popular al Capitalei. La acea dată, mici efective de animale erau răspândite în parcurile Cișmigiu, Carol I, Herăstrău și în Pădurea Băneasa.

25 mai 1994
Foto: (c) N. BURCA/ AGERPRES ARHIVA


Treptat, timp de patru ani, animalele au fost adunate în cadrul Colțului Zoologic Băneasa, cărora li s-au adăugat altele. La 1 mai 1959, aici s-a deschis primul sezon de vizitare.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

În 1962, titulatura instituției a devenit Grădina Zoologică București. În același an, aceasta a fost inclusă în Anuarul Internațional al Grădinilor Zoologice, editat de Societatea de Zoologie din Londra.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

Potrivit unui Raport de specialitate al Primăriei Municipiului București din 2013, Grădina Zoologică București are în întreținere aproximativ 1.839 de exemplare, din peste 200 de specii și subspecii, găzduite în circa 47 de amplasamente. Printre acestea se numără: acvila — Aquila rapax; anaconda verde — Eunectes murinus; berbec cu coamă — Amotragus lervia; bibilica vulturina — Acryllium vulturinum; broasca țestoasă de apă — Emys orbiculares; canguri — Macropus Eugenii; cerb lopătar — Dama dama; cinteza zebră australiană — Taenopygia guttata; condor — Vultur gryphus; fazan argintiu — Gennaeus nycthemerus; flamingo — Phoenicopterus rubber; iguana — Iguana iguana; lebăda albă — Cygnus olor; leu — Panthera leo; melci de acvariu — Pomacea spp.; nutria — Myocastor coipus; papagal amazon venezuelan — Amazona aestiva; pelican creț — Pelicanus crispus; piton indian — Pithon molurus molurus; ponei — Equus caballus Shetland; râs — Felis linx; șarpe boa — Boa constrictor; tigru — Panthera tigris; urs brun — Ursus arctos; veverița cenușie — Sciurus carolinensis.

4 mai 1982
Foto: (c) RADU CRISTESCU/ AGERPRES ARHIVA

De câteva ori pe an, Grădina Zoologică din București are programe speciale, realizate în parteneriat cu Primăria București. Astfel, la 5 iunie, de Ziua Mondială a Mediului, în cadrul Grădinii sunt organizate ateliere de creație — origami, desene pe asfalt și pe hârtie, pictură pe față etc, toate dedicate copiilor. Totodată, în incinta Grădinii Zoologice București, sunt expuse desene și machete cu teme ecologice realizate de elevi cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului. Cele mai reprezentative desene și machete cu tematică ecologică sunt jurizate de vizitatori și, ulterior, premiate.

20 februarie 2005
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

La 29 iulie, de Ziua Internațională a Tigrului, sunt organizate o serie de activități menite să atragă atenția publicului asupra problemei dispariției tigrilor. În 2013, biologul Motea Georgeta le-a vorbit copiilor despre specia tigrului, habitatul său natural și problemele cu care se confruntă în ultimii ani. Seminarul s-a desfășurat în fața zonei, în care sunt concentrate cele cinci exemplare de tigru. De altfel, tigroaica Luna este născută chiar în Grădina Zoologică din Capitală.

20 februarie 2005
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Din programul anual al Grădinii Zoologice din București nu lipsește nici aniversarea de la 8 august, Ziua Internațională a Grădinilor Zoologice și Parcurilor. În 2014, un actor al Teatrului de Copii a organizat un atelier de storytelling, prin care copiii își cultivă imaginația și ascultă povești inițiate chiar de ei. În plus, copiii au fost încurajați să doneze una sau mai multe cărți despre animale, fapt care le-a asigurat intrarea liberă.

15 ianuarie 2009
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

La 1 noiembrie 2012, Zoo București a relansat platforma Digital Zoo, singura grădină zoologică virtuală din țară, cu un concept educațional unic care cuprinde animale din specii diferite. Mai exact, animalele care pot fi găsite pe Digital Zoo sunt șase lei, un tigru siberian, pelicani, tamarini, lemurieni și coati.

Grădina Zoologică din Capitală se află în subordinea Consiliului General al Municipiului București și se întinde pe o suprafață de 5,85 de hectare. La 13 ianuarie 2013, consilierii generali ai municipiului București au votat mărirea suprafeței Grădinii Zoologice Băneasa de 10 ori, cu o investiție totală de 76 milioane de euro. Potrivit proiectului propus de primarul Sorin Oprescu, Zoo Băneasa urmează să se transforme într-un Bio Parc, după model olandez. Proiectul prevede și crearea unui centru de cercetare și conservare a speciilor în apropierea Capitalei. Bio Parcul Zoo va fi împărțit pe ecosisteme, în care să fie redate condițiile specifice din fiecare parc natural și național al României.

AGERPRES/(Documentare-Horia Plugaru, redactor Arhivă foto: Vlad Rușeanu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Ideea înființării unui muzeu al căilor ferate a apărut în 1924. Cu această ocazie, au fost salvate de la dezmembrare mai multe locomotive și vagoane vechi, care staționau prin diferite depouri. Ca o soluție de moment s-a recurs la gararea pe liniile din parcul Stadionului Giulești a întregului material rulant salvat. Toate celelalte exponate au fost etalate în condiții improvizate, într-o sală de 45 m lungime din cadrul arenelor aceluiași stadion. Aici s-a format nucleul Muzeului Ceferiștilor.

Curând după deschiderea acestui muzeu a izbucnit al Doilea Război Mondial. În timpul bombardamentelor anglo-americane din primăvara anului 1944 a fost atins și stadionul Giulești, inclusiv muzeul, când au fost distruse multe dintre exponate. Ceea ce mai rămăsese din colecția muzeului distrus a fost depozitat într-o sală de la parterul Palatului administrativ C.F.R.

În primăvara anului 1953 a fost înființat Muzeul Tehnic al Căilor Ferate, amenajat în actuala clădire din Calea Griviței nr.193 B, care se află în imediata apropiere a Gării de Nord din București. În iulie 1968, muzeul a fost închis pentru reamenajare și a fost redeschis cu ocazia sărbătoririi centenarului liniei București Filaret-Giurgiu, în anul 1969.

Din cauza lucrărilor pentru construirea stației de metrou ”Gara de Nord”, în 1991 a fost demolată mica hală ce adăpostea garnitura Călugăreni, iar exponatele au fost mutate în celelalte săli ale muzeului sau conservate în depou.

În patrimoniul Muzeului Căilor Ferate Române se află garnitura trenului care a făcut prima cursă pe o cale ferată în România, în luna octombrie a anului 1869, între București și Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu abur Călugăreni. Locomotiva Călugăreni a circulat timp 31 de ani, între 1869 și 1900, pe linia București-Giurgiu, după care, locomotiva a rămas la depou și a fost folosită doar pentru a executa manevre. Locomotiva Călugăreni, care a remorcat trenul festiv la serbările Ceferiadei din anul 1939, a fost expusă în Muzeul CFR de la stadionul Giulești.

În timpul bombardamentelor din 1944, locomotiva a suferit serioase avarii. A fost reparată și, începând din 1953, s-a expus la Casa Tehnică a căilor ferate. În anii 1969 și 1994 a suferit reparații capitale pentru a remorca de la București la Giurgiu și retur trenurile de epocă cu ocazia centenarului și, apoi, a împlinirii a 125 de ani de exploatare a căii ferate București — Giurgiu. Garnitura trenului Călugăreni, compusă din locomotivă și 3 vagoane de tip clasă, și anume clasa a I-a, a II-a și a III-a, se află pe o linie din incinta Remizei CFR Mogoșoaia, într-un hangar special amenajat, destinat vagoanelor speciale, reducând la minim degradarea fizică a vagoanelor, fiind ferit de soare, ploaie și zăpadă. Viteza maximă de circulație a acestui tren este de 30 km/h. În muzeu este expusă o machetă a locomotivei.

Tot în Muzeul CFR a fost expusă prima locomotivă realizată la Reșița, în anul 1873, machete reprezentând locomotive construite în țară, macheta unei instalații de centralizare electrodinamică cu relee, înzestrată cu bloc de linie automat și cu instalații dispecer.

Colecția muzeului mai cuprinde vagoane, telegraf Morse (1869), fotografii, acte vechi, costume de ceferiști, obiecte cu caracter memorial legate de personalități cum ar fi Anghel Saligny (1854 — 1925) și Elie Radu (1853 — 1931), cu realizări deosebite în domeniul podurilor feroviare.

Din ordinul conducerii Ministerului Transporturilor s-au fișat și înregistrat în actele contabilității Centrului de Perfecționare o mulțime de exponate originale reprezentând vagoane, pluguri și locomotive cu aburi. Acestea sunt în custodia Muzeului CFR și sunt păstrate în incinta unor depouri din țară. De exemplu, locomotivele cu aburi de la Muzeul de Locomotive de la Depoul  Sibiu, în majoritate covârșitoare, sunt proprietatea Muzeului CFR din București.

Câteva locomotive cu aburi care fac parte din patrimoniul național: locomotiva cu abur 046 Călugăreni, de la Depoul București Călători; locomotiva cu abur 1467, de la Depoul Sibiu; locomotiva Diesel Electrica 241-242, de la Depoul Dej-Triaj.

Alături de acestea, în incinta Muzeului Căilor Ferate sunt exponate care fac parte, de asemenea, din patrimoniul national: firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857; masa de cabinet, cu placă de marmură, ce a aparținut inginerului Anghel Saligny; pulverizatorul Gheorghe Cosmovici; injectorul de păcură Theodor Dragu; certificat de activitate al inginerului I.V. Cantacuzino emis de Căile Ferate Elvețiene.

În sălile muzeului exponatele sunt prezentate publicului larg în mai multe moduri. Sala principală adăpostește machete de locomotive cu abur, lucrate artistic, printre care la loc de frunte se află renumita Pacific. Tot aici este o enormă dioramă care înfățișează, prin exponatele sale, evoluția vagoanelor și a locomotivelor de-a lungul timpului.

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

În mijlocul acesteia se află o superbă garnitură a unui tren de epocă, alcătuită dintr-o locomotivă cu abur 231, plus două vagoane de marfă, unul acoperit și altul descoperit. Garnitura are o lungime de 9 m, locomotiva fiind de 5 m, cu tot cu tender.

Locomotiva trenului de epocă, 1883
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Se află aici și plăci (unicate) ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur: Maffei, Hanomag, Reșița și altele.
Macheta funcțională, demonstrativă, pe care circulă minitrenulețe într-un decor interesant, este un punct de mare atracție pentru copii.

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

În sala mijlocie există machete de vagoane de marfă și de călători care reproduc până la cele mai mici detalii modelele adevărate. Tot acolo există o masă a impiegatului de mișcare din secolul al XIX-lea, dotată cu toată aparatura specifică. De asemenea, sunt expuse: o centrală de ceasuri Siemens-Halsche, vechi unelte de lucru la calea ferată, precum și un drapel care a aparținut societății sindicale a mecanicilor de locomotivă din Cluj din anul 1927. Acesta face parte din patrimoniul național.

Sala din mijloc mai găzduiește o bicicletă mecanică (drezină) care circula pe calea ferată între cele două Războaie Mondiale. Un interesant tunel desparte sălile între ele. Un hol de trecere adăpostește felinare cu gaz originale. Ca o curiozitate, tot aici există un minifelinar care funcționa cu ulei de rapiță, folosit de însoțitorul de tren.

În ultima sală sunt exponate de mare valoare istorică ce ar face cinste oricărui muzeu al lumii. Dintre acestea, putem menționa: biroul original al inginerului Anghel Saligny (masa de lucu, călimara argintată, ochelari, tablouri, covor, trusa tehnică și o masă din marmură cu vechea hartă a țării), donat de familia sa — patrimoniu național; teleimprimator rapid Hughes (30 de cuvinte/min, fără decodificarea mesajului, cu un design unic — clape de pian); firmanul sultanului Abdul Medjid (1857) — de concesionare a liniei de cale ferată Cernavodă-Constanța; dosarul de răscumpărare a liniei în 1862 de către Statul Român; teleimprimator Siemens cu taste metalice; sabie — ținuta de gală — CFR; medalii de o valoare deosebita; uniforme, șepci, ceasuri din toată Europa; cutia de unsoare Gheorghe Cosmovici — o mare inovație care facilita funcționarea locomotivei cu abur cu posibilitatea schimbării uleiului la trei ani; piese originale de la vechile locomotive cu abur.

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

După o lungă perioadă cât nu a fost accesibil publicului, muzeul a fost redeschis la 16 mai 2012. Cu acest prilej a fost inaugurată cea mai mare dioramă feroviară la scara 1:87 din România. Diorama are dimensiunile de 14.4 x 4 m, are 260 m de șine (H0 + H0e) dispuse pe 3 nivele, și este complet automatizată.

Materialele și documentele care alcătuiesc colecția muzeului ilustrează evoluția mijloacelor de transport feroviare în general, o atenție aparte fiind acordată dezvoltării Căilor Ferate Române.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FLUX

“Evenimentul de astăzi este legat de proiectul Muzeului Municipiului București de a deschide cât mai multe spații pentru public, noi muzee”, a declarat directorul instituției, Adrian Majuru.

El a precizat că trei muzee sunt, în șantier, în momentul de față, cu finanțare europeană: Vila Doctor Nicolae Minovici, Casa Costică Cesianu de pe Calea Victoriei și Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”.

“În doi ani vom avea trei muzee noi. Vom avea foarte mult de muncit, dar, alături de colegii mei, vom reuși”, a spus Majuru, care a mai anunțat că anul viitor se va deschide o expoziție permanentă la Muzeul George Severeanu.

În noul spațiu din Muzeul Aman sunt prezentate tablouri din depozitul instituției, restaurate de specialiștii Muzeului Municipiului București, cuprinse în seria “Vindecări miraculoase” având ca tematică scenele țărănești, naturi statice cu flori și fructe și portrete.

“Majoritatea lucrărilor au fost într-o stare accentuată de degradare, ele fiind restaurate special pentru acest eveniment”, a declarat, pentru AGERPRES, șeful Secției Restaurare a Muzeului Municipiului București, Ioan D. Popa.

El a anunțat că, după restaurarea unor alte lucrări aflate în depozite, va fi regândit Atelierul Mare din Muzeul Aman, unde se va reamenaja panotarea lucrărilor, acestea având o tematică similară celor expuse în sala inaugurată marți.

Un proiect al Editurii Noi Media Print 2014, al cărui prim exemplar — semnal a apărut printr-un parteneriat cu UNArte, volumul “Theodor Aman. Renaștere și edificare” de Marian Constantin se dorește un omagiu adus personalității marelui artist, în anul când se împlinesc 150 de ani de la fondarea Școlii de Belle-Arte și 145 de ani de la inaugurarea Muzeului Aman.

Autorul a declarat pentru AGERPRES că în iarna anului viitor cartea va vedea lumina tiparului în două ediții, română și engleză.

Pictorul Theodor Aman (1831—1891) și-a deschis prima expoziție retrospectivă în 1883, la București, urmată de o a doua în anul 1890.

În atelierul lui Aman au pășit toate personalitățile importante ale epocii, iar tablourile sale au surprins evenimentele din 1848, 1859, 1866 și 1877.

Primul muzeu de artă din Capitală, Muzeul “Theodor Aman” a fost deschis pentru public începând cu 1908. Imobilul este casa în care a trăit și a creat peste 22 de ani artistul, cel care a conceput fiecare detaliu al clădirii, de la proiectul de arhitectură pus în practică de antreprenorul german Fr. Scheller între anii 1867-1869, până la decorația exterioară și cea interioară (vitraliile, pictură murală, medalioanele sculptate pe uși, pictura aplicată pe uși, mobilierul sculptat, lambriurile și soba din atelier, stucatura tavanelor).

În anul 1904, soția sa, Ana Aman, donează statului casa cu operele artistului rămase în colecția personală după moartea sa, obiectele și tot mobilierul.

Muzeul găzduiește un mare număr de tablouri ale artistului, Colecția Theodor Aman cuprinzând compoziții istorice, peisaje, naturi moarte, portrete. Alături de uleiuri și pânze reprezentative, muzeul posedă o amplă colecție de gravuri, tehnică pe care Aman a experimentat-o către sfârșitul vieții.

În 2004, au început lucrările de consolidare a clădirii, lipsa fondurilor ducând la prelungirea duratei lucrărilor de la trei la cinci ani, în aprilie 2009 muzeul fiind deschis parțial marelui public. În mai 2013, cu prilejul Nopții Muzeelor, instituția și-a redeschis integral porțile, după aproape zece ani de restaurări și reparații.

Clădirea a mai fost reparată, parțial, în anii 1920 și în anii 1960, dar nu fusese consolidată după cutremurele din 1940 și 1977.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Claudia Stănescu)

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

Actualul sediu al Teatrului Mic face parte dintr-o construcție care a fost ridicată în 1914, pe strada Sărindar. Sala de teatru a fost administrată de Maria Filotti, cu trupele ei particulare, a căror componență era schimbată permanent în funcție de libertatea actorilor mari pe care putea să-i coopteze la programul repertorial pe care și-l propunea.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, teatrul devine o instituție de stat și poartă, pe rând, denumirile Studioul Actorului de Film “Constantin Nottara” și Teatrul pentru tineret și copii. Botezat în 1964 cu numele său actual, a intrat în familia teatrelor mici din Europa.

Teatrul Mic sărbătorește astfel, la 20 decembrie 2014, o jumătate de secol de la înființare, în cadrul unui eveniment de gală — “Teatrul Mic. 50”. Au trecut 50 de ani de când, pe data de 22 decembrie 1964, odată cu premiera spectacolului “Oricât ar părea de ciudat” de Dorel Dorian, în regia lui Radu Penciulescu și scenografia Adrianei Leonescu s-a născut Teatrul Mic.

S-a schimbat între timp și denumirea străzii, din Sărindar în strada Constantin Mille, dar sediul teatrului, același din 1914, a devenit, și datorită tradiției, un loc iubit de publicul bucureștean.

Piesa de teatru ”Scaunele”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ




Consolidarea reputației teatrului se datorează însă performanțelor sale artistice. Textele jucate de-a lungul anilor la Teatrul Mic au cuprins tot diapazonul dramaturgiei universale și românești, de la clasici până la moderni și contemporani, de la marile tragedii până la comedii de mare succes.

Teatrul Mic își face un titlu de onoare din faptul că a lansat mari regizori care au făcut, ulterior, strălucite cariere internaționale: Liviu Ciulei a debutat aici, Radu Penciulescu, Crin Teodorescu, Cătălina Buzoianu și Silviu Purcărete au lucrat pe această scenă ani de zile. Tot aici s-au lansat și o mulțime de mari actori, dintre care: Gh. Ionescu Gion, Ion Marinescu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Mitică Popescu.

Teatrul Mic, piese de teatru, ”Să îmbrăcăm pe cei goi”, Mitică Popescu, Ștefan Iordache, Valeria Seciu
Foto: (c) RADU CONSTANTINESCU/AGERPRES ARHIVĂ




Multe dintre succesele Teatrului Mic: “Richard al II-lea”, “Doi pe un balansoar”, “Tango”, “Jocul ielelor”, “Nebuna din Chaillot”, “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, “Maestrul și Margareta”, I”vona, principesa Burgundiei”, “Richard al III-lea” au fost recompensate cu premii românești și internaționale.

După plecarea primului său director, Radu Penciulescu (1964-1969), Teatrul Mic a fost condus de Ion Cojar, Nicolae Munteanu, Dinu Săraru, Romulus Vulpescu, Alexa Visarion, Dan Micu, Leopoldina Bălănuță, Florin Călinescu, iar în prezent funcția de manager este ocupată de Mihai Dinvale.

Radu Penciulescu, omul care a creat și impus un teatru, Teatrul Mic, potrivit caracterizării făcută de teatrologul George Banu, într-un dialog cu acesta, declara că: “Într-adevăr, mă recunosc în Teatrul Mic, pe care l-am creat, animat, condus de la începuturi. El e legat de o perioadă din viața mea când nu atât creația, ci organizarea creației mă pasiona. Aceea a celorlalți, a colegilor prieteni și asta cred că am reușit. Am conceput Teatrul Mic ca o aventură a forțelor artistice reunite, la toate nivelele”.

“El nu a fost nici teatru de artă, ca teatrul Bulandra condus de Ciulei, nici teatru de bulevard inteligent, ca teatrul de Comedie. L-am vrut ca un teatru al adevărului uman. Apoi, după marea agitație din 1968, l-am părăsit — nu mai credeam în ideea de conducere, de șef, de instituție — și atunci m-am consacrat, ca să spun un pic pretențios, creației. Timpul mi-o comanda!”, a spus cunoscutul regizor.

Premiera piesei de teatru ”Maidanul cu dragoste” la Teatrul Mic
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În anii ’80 la Teatrul Mic au fost aduse pe scenă spectacole mari în regia Cătălinei Buzoianu și a lui Silviu Purcărete, director al teatrului fiind scriitorul Dinu Săraru (1977-1990). Printre spectacolele acelei perioade, una dintre cele mai frumoase din istoria teatrului românesc, se numără: “Efectul razelor gama asupra anemonelor”, “Să îmbrăcăm pe cei goi”, “Pluralul englezesc”, “Nu sunt Turnul Eiffel”, “Maestrul și Margareta”, “Diavolul și Bunul Dumnezeu”. Nume precum Ștefan Iordache, Leopoldina Bălănuță, Dinu Manolache, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu au urcat pe acea scenă și au transformat-o în legendă.

Mihai Dinvale, director al Teatrului Mic din București
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FLUX

Într-un interviu acordat AGERPRES, actorul Mihai Dinvale, managerul Teatrului Mic, a trecut în revistă personalitățile care au scris istoria Teatrului Mic, spunând că în 50 de ani, în acest teatru, au avut loc 250 de titluri de spectacole.

”Îmi doresc succes ca pe vremea lui Săraru, succesul de public, nu neapărat atmosfera. Succesul de public de pe vremea lui Săraru mi l-aș dori, sunt însă un om cu capul pe umeri și, ținând seama de diversitatea pe care societatea nouă o oferă, nu o voi putea atinge niciodată. Dar să fiu pe acolo, îmi doresc și mă străduiesc.”, a spus Mihai Dinvale.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit Paulei Popoiu, care a trecut în revistă activitatea muzeului din anul care se încheie, cele mai multe dintre acțiunile instituției au fost expozițiile, la care au venit în special elevi și studenți, atelierele pentru copii și festivalurile.

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

“În 2014 au trecut pragul Muzeului Satului 346.718 vizitatori, printre activitățile cu număr mare de vizitatori numărându-se ‘Școala Altfel’, cu 12.000 de oaspeți, și ‘Ziua internațională a păsărilor’, cu 8.333 de vizitatori într-o zi, ‘După-amiaza muzeului’, cu 8.000 de vizitatori, ‘Festivalul Culturii Indiene’, cu 6.989 de vizitatori în două zile, ‘Târgul de Sfântă Mărie’, cu 4.000 de vizitatori în două zile”, a spus Popoiu, care își propune ca în 2015 instituția să atingă 400.000 de vizitatori.

Înființat în 1936, Muzeul Satului a fost unul dintre primele muzee etnografice în aer liber din România și din lume. În anii ’30, în Europa existau două astfel de muzee: muzeul Skansen, înființat la Stockholm în 1891, și muzeul Bigdo din Lillehamer, Norvegia. În România, profesorul Romulus Vuia înființase la Cluj Muzeul Etnografic al Transilvaniei (1929).

Printre cele mai vechi exponate care pot fi văzute în muzeu se numără o gospodărie de la 1775 din Berbești, județul Maramureș, una de la 1800 din județul Hunedoara și o biserică din lemn de brad de la 1722 din Dragomirești, județul Maramureș. 

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Dincolo de patrimoniu, galeria de artă populară contemporană a muzeului reunește în expoziția permanentă cu vânzare obiecte realizate de țărani anonimi, meșteri populari: ceramică, textile, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de lemn, jucării și mobilier.

În anul 2008, muzeul a intrat în posesia a trei hectare de teren, destinate amenajării de construcții tradiționale specifice principalelor minorități din România. Proiectele de dezvoltare privesc, pe de o parte, amenajarea sectorului nou al muzeului, respectiv a unui teren de 2,85 hectare, cuprins între Palatul Elisabeta și Arcul de Triumf.

AGERPRES/(AS, A — autor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin)a

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Clădirea a fost construită în perioada 1906-1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiul, numit ”Maidanul lui Duca”, fiind destinată inițial Ministerului Lucrărilor Publice. Construcția a fost realizată de inginerul Elie Radu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

De numele arhitectului Petre Antonescu se leagă o serie de construcții reprezentative, la nivelul întregii țări. Arhitectul, care a abandonat studiile în drept pentru a se înscrie la Școala Națională de Belle Arte din Paris, pe care o absolvă în 1899, este și autorul Palatului Administrativ din Craiova, al Palatului Navigației Fluviale din Galați, al Băncii Marmorosch Blank, al Societății Politehnica din București, al Arcului de Triumf, al Palatului Artelor din Parcul Carol (demolat), al Facultății de Drept, al noului local al Universității București, al Institutului Academic Român din Roma, al silozurilor de la Constanța, al gărilor fluviale Galați și Giurgiu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Conceput în plan simetric în formă de careu, palatul este dominat de corpul central cu intrarea principală, vestibulul și scara de onoare care marchează axul de compoziție al edificiului.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVA

În 1910, la inaugurarea palatului, unde își avea sediul Ministerul Lucrărilor Publice, Monetăria Națională a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii. În timpul ocupației germane din 1916-1918, palatul a devenit sediul Comandaturii Generale Germane.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când monumentul a avut de suferit din cauza bombardamentelor, parterului și celor două etaje inițiale ale clădirii li s-a adăugat cel de-al treilea etaj.

Primăria Capitalei (1994)
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

Palatul este unul dintre monumentele de seamă din Capitală, în care stilul vechii arhitecturi românești este realizat în forme optime. Arhitectul Petre Antonescu continuă pe Ion Mincu pe linia unei arhitecturi de inspirație tradițională.

După instaurarea comunismului, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită Sfatul Popular al Capitalei. Aici a avut sediul și Ministerul Construcțiilor (1956). După 1990 până în 2010, clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București, moment în care a intrat într-un proces de restaurare, construcția fiind încadrată în clasa I de risc seismic.

Sediul Ministerului Construcțiilor (1956)
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Fostul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice este înscris în Lista monumentelor istorice 2004, Municipiul București, la Nr. crt. 969, Cod LMI 2004: B-II-m-A-18688, cu denumirea de Palatul administrativ al Municipiului București.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

În prezent, activitatea Primăriei Municipiului București se desfășoară într-o clădire nouă, de 14 etaje, aflată pe Splaiul Independenței nr. 291-293.

Sediul temporar al Primăriei Capitalei 
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

În timpul domniei regelui Carol I, instituții precum Ministerul de Război, Ministerul Agriculturii ori cel Lucrărilor Publice începuseră să-și construiască sedii elegante, cu precădere în stil eclectic francez. În acest context, s-a luat în discuție ridicarea și unui palat al Primăriei, având ca motivație atât considerente funcționale (sediul de la acea vreme devenise prea mic), cât și dorința de a oferi un prestigiu administrației locale. Proiectul a fost adus în discuție de mai multe ori, inclusiv în perioada interbelică, însă fie războaiele, fie lipsa de bani au amânat mereu materializarea acestuia.

La începutul secolului XX, Primăria își avea sediul în casa Hagi Moscu din centrul orașului, care se afla pe locul, unde astăzi este amplasat Teatrul Național și spațiul verde din fața sa. Clădirea fusese construită, în 1810, de către marele vistiernic Hagi Moscu și achiziționată de autoritățile locale, de la moștenitorii săi, în 1882.

Imobilul a fost demolat, în timpul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), și s-a organizat un concurs de proiecte pentru ceea ce urma să fie Palatul Primăriei București. Arhitectul Petre Antonescu a imaginat o clădire monumentală cu un turn pe axul central și cu o loggia asemănătoare cu cea de la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, care, peste ani va deveni sediul Primăriei.

În urma izbucnirii Primului Război Mondial proiectul nu a mai putut fi realizat, abia în anii ’20, s-a readus în discuție construcția sediului Primăriei Bucureștiului. În 1935 a fost lansat un alt concurs de proiecte pentru Palatul Primăriei Bucureștilor, iar câștigător a fost ales proiectul realizat de același arhitect.

Din nou cursul istoriei nu a permis realizarea acestui proiect. Pe de o parte abdicarea lui Carol al II-lea a însemnat oprirea unei părți a proiectelor sale urbanistice, iar pe de altă parte, intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat total planurile autorităților. Astfel, Palatul Primăriei nu avea să mai fie niciodată construit.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor foto: Vlad Rușeanu; editor: Marina Bădulescu)