Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATA/ AGERPRES ARHIVA

Construit la începutul anilor ’30, după un proiect realizat de cunoscutul arhitect al epocii, Ernest Doneaud, palatul Lido, devenit hotel, a ocupat un loc aparte în inima Micului Paris, atât prin prisma amplasării, a proporțiilor, cât și prin importanța sa în viața socială a orașului. Palatul Lido a marcat a doua perioadă a carierei lui Ernest Doneaud, încadrată în curentul modernist, clădirea prezentând și elemente Art Deco.

Hotel Lido, Bulevardul Magheru (1960)
Foto: (c) ION DUMITRU/ AGERPRES ARHIVA

Deschiderea Hotelului Lido a însemnat întregirea unui complex ce includea o grădină, un restaurant și primul bazin cu valuri artificiale din Capitală — principala atracție pe perioada verii. Rămas în memoria orașului datorită locului central ocupat în petrecerea timpului liber, piscina Lido este menționată și în câteva opere literare ale vremii. Diana Slavu, eroina romanului ”Pânza de păianjen”, de Cella Serghi, mergea ”o dată sau de două ori pe săptămână la bazinul de pe bulevard, la Lido”.

Potrivit unui articol publicat în revista ”Arhitectura”, în 1958, cu ocazia reamenajării complexului, ”bazinul avea o suprafață de 500 mp și era căptușit cu gresie albastră și albă. Mașina pentru produs valuri, cât și toate instalațiile bazinului, au fost recondiționate și îmbunătățite. (…) Fundalul ștrandului a fost amenajat pentru proiecție prin instalarea unui ecran rulant; camera operatorului funcționează la etajul I al hotelului”.

Restaurantul hotelului (1957)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

Ziarele vremii menționau și înzestrarea hotelului ”cu cele mai perfecționate aparate de gimnastică și masaje electrice”. De altfel, succesul său se datora și dineurilor sau îmbăierilor de seară, la care uneori nu se mai găseau locuri.

Cameră din hotel (1957)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

De-a lungul timpului, hotelul de patru stele, cu 119 camere, a trecut prin mai multe reamenajări și reconsolidări, pentru a-și păstra prestanța și standardele de lux.

Recepția hotelului (1957)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

Devenit după Revoluție ”un hotel modern într-o clădire istorică, o structură cu un echilibru perfect între tehnologie, confort și decorațiuni ce încearcă să reconstituie atmosfera vechiului București”, Lido a reprezentat o opțiune remarcabilă de cazare pentru străinii ce vizitau România.

Recepția hotelului (1957)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA

Numeroasele facilități: restaurantul Blanche, cu 90 de locuri; braseria; barul de zi Melody; clubul de sănătate, cu saună și jacuzzi; salonul de frumusețe; ”prima piscină cu valuri din Europa” și grădina de vară au făcut din Lido un etalon pentru peisajul turistic și de afaceri al Capitalei, chiar și în anii 2000.

Hotelul Lido (1996)
Foto: (c) AUREL VIRLAN/ AGERPRES ARHIVA

Hotelul i-a aparținut doctorului Constantin Angelescu Monteoru, demnitar în perioada interbelică. Intrat în proprietatea statului în anii ’50, la câțiva ani după Revoluție, hotelul Lido a ajuns obiectul unui litigiu și, în cele din urmă, a fost închis. Retrocedat urmașilor lui Constantin Angelescu, de câțiva ani, hotelul așteaptă revenirea la anii de glorie și reintrarea în circuitul turistic.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, redactor foto: Mihaela Tufega, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Istoria pasajului începe în 1843, atunci când românul de origine catalană Xavier Villacrosse, arhitect-șef al Bucureștilor, între anii 1840-1850, s-a căsătorit cu Polixenia, una dintre fiicele dragomanului Petrache Serafim. Acesta, de meserie interpret oficial în țările din Orient, devenise proprietar al fostului han Câmpineanu. La căsătoria Polixeniei, Serafim i-a oferit acesteia clădirea hanului, ca zestre de nuntă. Hanul, ce a împrumutat numele mirelui, a funcționat ca atare până la realizarea pasajului.

Foto: (c) EUGEN ENACHESCU / AGERPRES ARHIVĂ

La sfârșitul secolului al XIX-lea, hanul Villacrosse este demolat, iar municipalitatea hotărăște construirea unui pasaj pietonal în mijlocul orașului, după modelul celor existente în marile orașe occidentale. Locul ales de edili a fost în vecinătatea Căii Victoriei și Lipscanului, două artere sufocate de aglomerația vremii. În acest sens, Primăria cumpără casele din zonă, dar nu și Hotelul ”Stadt Pesht”, proprietarul refuzând vânzarea acestuia. Arhitectul desemnat cu realizarea acestei lucrări nu a fost Xavier Villacrosse, așa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci Felix Xenopol. Acesta din urmă se vede nevoit sa creeze un pasaj în formă de potcoavă, care să înconjoare hotelul rămas în mijloc. Astfel se explică existența celor două aripi din cadrul pasajului, de-a lungul celor două laturi ale hotelului.

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Pasajul este acoperit cu sticlă galbenă, pentru a crea o atmosferă de intimitate, și este bogat ornamentat cu stucaturi, ornamente arhitectonice în relief. La intrarea dinspre strada Eugen Carada, este realizat un portal monumental. Rotonda de după intrare are un acoperiș cu vitraliu de sticlă.

Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVĂ

Încă de la început, în pasaj se puteau găsi diferite magazine la parter, aici funcționând și unele instituții publice. Un exemplu, în acest sens, a fost Bursa de Valori București, care și-a avut primul sediu în Pasajul Macca-Villacrosse. La etaj, camerele puteau fi închiriate.

Ramura dinspre strada Lipscani a pasajului a fost numită ”Villacrosse” în amintirea arhitectului Xavier Villacrosse și a hanului omonim. A doua ramură poartă numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului, Felix Xenopol.

Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVĂ

Între anii 1950 și 1990, construcția a purtat numele de ”Pasajul Bijuteria”, după specificul magazinului aflat în vecinătate.

După 1990, pasajul și-a reluat numele inițial de Macca-Villacrosse. În prezent, aici există diferite restaurante, printre care un bar-restaurant cu teme egiptene, o cafenea și un bistro, un restaurant chinezesc, o bijuterie de lux, un amanet și un magazin numismatic.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)