ROMANIA

Castele

Castelul Pleșa – între legendă și realitate

May 13th, 2015 |

Misteriosul castel al lui Gheorghe Pleșa, fiul cojocarului satului Obîrșia de Cîmp din sudul județului Mehedinți, a fost construit între anii 1875-1882 după asemănarea unuia văzut pe Valea Loirei. Ctitorul său, devenit boier însemnat după ce și-a luat licența în drept în Franța, a fost îndrăgostit până peste cap de o frumoasă și bogată franțuzoaică. Pentru a o impresiona, acesta i-a promis că dacă vine în țara lui, la Obîrșia de Cîmp, avea să-i construiască un castel ,,măreț și aparte’, pe care îl va acoperi cu monezi de aur.

Foto: (c) mehedinti.djc.ro

Deși se trăgea din neam de sărmani, tatăl său avea, peste noapte, să devină posesorul unei averi impresionante. Spune legenda că un zapciu turc obișnuia, în timpul când strângea birurile la Dunăre, să doarmă la acesta. În timpul cînd se pregătea să plece spre Ada-Kaleh, cojocarul i-a văzut sacii cu galbeni și pe loc în mintea lui și-a făcut locul un gând necurat. L-a urmărit pe turc și la o cotitură de drum, împreună cu câteva calfe, l-au înjunghiat și i-au luat banii de aur.

,,Așa se explică cum un biet cojocar a reușit să cumpere în mai puțin de o săptămână de la dispariția reprezentantului Imperiului Otoman 500 de hectare de pământ în Obîșia de Cîmp și în comuna doljeană de azi — Cetate. Datorită averii pe care a făcut-o și-a trimis pe unul dintre fii, pe Gheorghe, la studii înalte, în Franța, nu la București, să intre la bănuieli ocârmuirea’, spune directorul Direcției Județene Mehedinți a Arhivelor Naționale, prof. Tudor Rățoi.

El a adăugat că nimeni nu a sesizat dispariția turcului, iar în ceea ce privește averea lui Pleșa, toți au pus-o pe seama acului, a aței și a meșteșugului cu care croia cojoace pentru boierimea din Craiova.

După ce a ieșit la iveală povestea de dragoste a lui Gheorghe Pleșa și tatăl său a trecut în lumea drepților pe urmele turcului, a început lumea să vorbească de ,,originea bănetului pe care răposatul îl întorcea cu lopata’. ,,Între timp a intervenit și dorința boierului care devenise Gheorghe Pleșa și se întorsese acasă să înalțe castelul pentru frumoasa franțuzoaică, pe care însă îl comandase la câțiva zidari din Italia, aici urmând doar să-l ansambleze’, a adăugat Rățoi.

Toate piesele componente ale clădirii au fost transportate cu corăbiile până în portul Gruia, iar de aici aduse la Obîrșia de Cîmp cu carele cu boi. La decorațiile interioare, care se păstrează și astăzi, au lucrat pictori renumiți din Veneția și Paris. Coloanele din marmură albă, scările din lemn sculptat, șemineul, oglinzile venețiene și bibelourile dădeau castelului un plus de frumusețe și un aer aristrocatic nemaiîntâlnit prin părțile acestea în epocă.

,,Unică în România acelor timpuri era și centrala termică pe lemne, care asigura căldură în toate camerele prin intermediul țevilor și caloriferelor masive.

Acestea se pot vedea și astăzi. În fața clădirii, Gheorghe Pleșa a amplasat și o fântână. Legenda spune că pretențioasa franțuzoaică a refuzat însă căsătoria cu acesta deoarece castelul nu avea toaletă interioară în niciuna dintre cele 33 de camere, iar acoperișul nu fusese executat din monezi de aur. De fapt, iubita lui Pleșa nu a călcat niciodată la Obîrșia de Cîmp. Din păcate, proprietarul castelului s-a reîntors în Franța, unde a și murit la vârsta de 90 de ani, și — neavând moștenitori, a rămas al nimănui, lumea justificând că din cauza blestemului galbenilor’, a mărturisit prof. Tudor Rățoi.

În vremea regimului comunist, mai precis în toamna anului 1948, castelul Pleșa din Obârșia de Cîmp a devenit sediul SMT-ului care asigura mașini agricole locuitorilor din regiunea de sud a județului Mehedinți. În anul 1971 trece de la Ministerul Culturii în patrimoniul public al Primăriei Obîrșia de Cîmp. Aceasta, printr-o hotărâre de consiliu local, îl concesionează cu 80.000 lei pe o perioadă de 25 de ani unui primar din comuna vecină — Dărvari, el obligându-se să-l renoveze pentru a-l introduce în circuitul internațional de turism, angajamentul contractual rămânând doar intenție fiindcă investitorul american cu care convenise să-l restaureze, din nu se știe ce pricină, a refuzat să trimită banii necesari.

,,Multă vreme s-a așteptat ca vreun descedent al familiei boierului Pleșa să revendice castelul. Nu a apărut nimeni și la 25 februarie 2004 impunătorul castel este concesionat pentru 49 de ani belgianului Michel Cappellen. I s-au dat și 32 hectare de pământ pentru amenajarea unui teren de golf, toate contra sumei de 479 milioane lei vechi. Noul administrator nu avea nici el să-și respecte obligațiile, așa că Primăria Obîrșia de Cîmp avea prin mai multe instanțe de judecată să rezilieze contractul’, a afirmat Tudor Rățoi.

La rândul său, actualul primar din Obîrșia de Cîmp, Florea Stănaia, a precizat că se va încerca reabilitarea cu fonduri europene a acestui frumos castel. ,,Este singura soluție, singura care îl va salva de la dispariție, el aflându-se acum într-o accentuată stare de degradare. Hoții au distrus o parte din decorațiuni și au furat multe lucruri din interior, chiar și biblioteca cu cărți’, a spus Stănaia.

Există astfel șanse ca peripețiile Castelului Pleșa, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de Palatul neoclasic Pleșa din Obîrșia de Cîmp, localitate aflată la 65 kilometri de Drobeta Turnu Severin, străbătută de drumul județean DJ 562, să ia sfîrșit și să revină la splendoarea de altădată. Clădirea este monument istoric, aflat pe lista obiectivelor de patrimoniu național clasificat.

AGERPRES / (A — autor: Florian Copcea, editor: Marius Frățilă)

Articol din Castele, Mehedinti, Turist in Romania |

Comments Closed

Castelul din Medieșu Aurit, de la sălile poleite în aur la o ruină abandonată

May 13th, 2015 |

Ruina unui splendid castel renascentist din centrul comunei sătmărene Medieșu Aurit mai amintește astăzi de importanța așezării din evul mediu. Castelul Lonyai, realizat în cel mai pur stil renascentist, avea cândva o sală de dans cu acoperiș poleit în aur, iar astăzi a ajuns o ruină, cu o situație juridică încă neclarificată. Impunătorul castel a fost incendiat în anul 1945 și de atunci a fost lăsat în paragină. Ba mai mult, localnicii și-au făcut case din cărămizile castelului.

Fotografii: (c) Gheorghe PIETRAR / AGERPRES

Teritoriul pe care se află astăzi comuna Medieșu Aurit are o importanță deosebită pentru istorici, după ce au fost descoperite peste 200 de cuptoare dacice de făcut vase din lut. Recent, au mai fost descoperite peste 50 de cuptoare de redus minereu din sec. II — III, semn că pe lângă un mare centru ceramic era și un foarte mare centru metalurgic.

O perioadă înfloritoare a fost în Evul Mediu și la Medieșu Aurit. Ca și în vestul Europei sau în alte zone unde se construiau castele, la Medieșu Aurit a fost ridicată o construcție ce avea să sclipească secole și să fie amintită inclusiv în arhiva de la Vatican.

Primarul comunei, Silviu Zetea, spune că actualul castel a fost construit cel mai probabil pe urmele unei așezări dacice. De altfel, și numele localității Medieșu Aurit ar proveni de la castelul care avea tavane placate cu foițe de aur. În maghiară numele comunei este Aranyos Meggyes și ar proveni de la arannyos — aurit, megye — județ, comitat.

Dacă unele aspecte din trecutul castelului încă nu au fost clarificate, cert este că a fost construit în 1630 de Sigismund Lonyai, informație care este inscripționată pe fațada ce se mai păstrează și astăzi: ANNO DNI MDCXXX MAGS SIGIS DE LONIA COMES COTT CRASNEN A FVNDAMENTIS EXTRVXIT mai poate fi descifrat și astăzi în latină pe frontispiciul castelului, adică “În anul domnului 1630 marele Sigismund de Lonia comitele comitatului Crasnei a ridicat din temelii”.

Clădirea avea patru aripi dispuse în jurul unei curți centrale, fiecare turn-bastion fiind de tip italian. Elementele de fortificație erau alcătuite dintr-un șanț, vizibil încă, și un pod mobil. Servitorii, bucătăria și depozitele erau la parter, în vreme ce primul etaj era destinat stăpânilor. Ancadramentele ferestrelor erau prevăzute cu timpan decorat cu frunze și vrejuri. La intrarea în castel era blazonul familiei Lonyai, furat după Revoluția din 1989.

“Se spune că acest castel avea sala de bal poleită cu petale de vișin aurit, era o capodoperă renascentistă, fiind unic în felul său, o bijuterie. Așa în ruină cum e are valoare de document-monument. În partea din dreapta sus erau apartamentele contesei Ana de Lonia, care are și ea o istorie. Tot de acolo derivă legenda cu dâmbul Acastăului, spânzurătoarea în traducere liberă, unde ar fi fost spânzurați slujitorii acestei contese pe motiv de trădare, că trădarea se purta și pe vremea aceea”, a amintit Silviu Zetea.

După moartea lui Sigismund Lonyai, proprietara castelului rămâne fiica sa Anna. Ea a pornit într-o acțiune împotriva curuților din zonă, care au atacat garnizoana germană din cetatea Satu Mare, a fost descoperită și întreaga avere ajunge în administrarea Cămării Regale. Ulterior, castelul a fost cumpărat de familia Wesselenyi, după care a ajuns la familia Teleki, iar în 1920 regele Carol al II-lea a cumpărat castelul. În 1944, castelul a fost folosit ca spital militar, iar în timpul retragerii armatei germane a fost incendiat și lăsat în paragină până anul trecut, când primăria a amenajat parcul, a montat un sistem de iluminat și l-a readus oarecum în centrul atenției.

“Ținând cont că acest castel a fost sub formă de reședință de agrement pentru mai marii acelor vremuri, ne putem gândi că acei castelani de la Medieș dețineau la un moment dat proprietățile a peste 100 de localități din ziua noastră, ceea ce înseamnă de pe lângă Negrești Oaș până prin Baia Mare, chiar spre Baia Sprie, înseamnă că Medieșul avea o importanță mare pentru cei care dețineau domeniile. Ce înseamnă asta, că în timp denumirea ar putea veni nu numai de la petalele de vișin aurite de la castel, ci ar putea veni de la regiunea înfloritoare economică ce s-ar fi putut dezvolta în jurul castelului”, a adăugat primarul Zetea.

Crăpăturile din ziduri și cărămizile afectate de intemperii arată chinurile prin care a trecut renumitul castel. Nici localnicii nu au fost foarte prietenoși, probabil marcați de tensiunile interetnice dintre români și maghiari din anii tulburi ai războiului, astfel că mulți dintre ei și-au făcut case folosind cărămizile din castel. O bună parte din castel a fost descompletată cărămidă cu cărămidă de mâna oamenilor, care și-au construit case.

“În ceea ce privește faptul că de-a lungul timpului oamenii au folosit materialele pentru a construit, pot să spun că este adevărat, știm cu toții că de-a lungul timpului oriunde s-a găsit o clădire degradată a fost considerată mai repede o sursă de materiale pentru construcții noi, lucru care s-a întâmplat și aici”, a recunoscut Silviu Zetea.

De abia în urmă cu un an castelul a fost în atenția administrației locale. După Revoluție nu a mai fost îngrijit, vegetația “s-a sălbăticit” și a acoperit castelul, care de abia mai putea fi văzut. Acum și-a recăpătat oarecum puțin din strălucire, dar privit ca o ruină.

“S-a făcut un parc în zona castelului, lucru care l-a pus în valoare. Se vede și prin numărul de vizitatori mult crescut. Zilnic vedem turiști pe lângă castel, aproape zilnic se fac ședințe foto, au început să vină mirese de prin Satu Mare să-și facă ședințele foto în Medieșu Aurit”, a spus primarul Zetea.

Deocamdată nu se poate vorbi nici măcar despre lucrări de conservare, deoarece situația juridică nu este clarificată, castelul fiind revendicat în natură de urmașii Casei Regale.

“Acest castel se află într-un litigiu pe Legea 10, este cerere de retrocedare depusă de urmașii lui Carol al II-lea, care îi avea pe cei doi fii Mircea Grigore și regele Mihai, copiii lui Mircea Grigore fiind prințul Paul de România, cum este cunoscut, și fratele Alexander care trăiește în Statele Unite. În 2001 a fost depusă o cerere de retrocedare care nu a fost soluționată până în 2014 când Comisia locală de fond funciar a decis respingerea cererii pe vicii de formă, decizie ce a fost atacată în instanță”, a afirmat Silviu Zetea.

El subliniază că indiferent cine va fi proprietarul sau administratorul castelului, acesta are obligația morală de a-l întreține sau chiar de a-l reabilita măcar parțial.

“Dacă instanța va stabili ca aceste acte recunoscute în 2012 prin decizia Înaltei Curți din București din 2012, mă refer la recunoașterea calității de succesori ai regelui Carol a celor doi solicitanți, atunci noi nu vom putea face decât să punem în aplicare o astfel de sentință. Și atunci, ținând cont de faptul că de 70 de ani nu s-a intervenit deloc la castel, noi am făcut-o în ultimii ani, fiind un monument istoric vizitat cu o istorie bogată și o sumedenie de legende, cred că oricine ar fi proprietar ar acestui edificiu are aceeași obligație de întreținere, de punere în valoare. Nici nu contează cine va rupe bilete de intrare, dacă se va ajunge acolo, ca la castelele Bran sau Peleș, ci contează punerea în valoare turistică și istorică”, a spus primarul Zetea.

Potrivit acestuia, dacă va fi retrocedat în natură este foarte clar că nu va fi răscumpărat de administrația locală, bugetul local fiind mic și direcționat spre alte nevoi ale localnicilor.

“Fiind Casă Regală, poate fi un blazon, iar în cazul în care va fi retrocedat în natură noii proprietari vor avea obligația de a-l întreține. Niciodată comunitatea nu va da bani pentru răscumpărarea acelui castel, nu are de unde, avem alte proiecte pentru interesul cetățeanului decât să cumpărăm monumente istorice în stadiu avansat de degradare sau ruină. Atunci aș spune că am putea chiar să cerem și să forțăm cumva lucrurile în sensul punerii în valoare, indiferent cu aportul cui, în sensul în care va fi Casa Regală sau descendenții proprietari, cu sprijinul acestora să se obțină sume pentru reconstituirea în tot sau în parte pentru a fi pus în valoare. Dacă timp de 70 de ani, până anul trecut, nu s-a făcut nimic, ce garanție avem că peste câțiva ani administrația locală care va urma sau noii proprietari vor avea vreun interes să-l pună în valoare? Este totul sub semnul întrebării și al suspiciunilor”, a remarcat Silviu Zetea.

Soarta castelului se află din nou la un moment de răscruce. Nu se știe ce se va întâmpla dacă va fi retrocedat, însă se cunosc intențiile actualului primar de a reface partea interioară, care mai poate fi folosită, și a subteranelor. Cu siguranță unele săpături arheologice și o cercetare mai amănunțită a împrejurimilor ar aduce mai multe surprize, ar face mai multă lumină în trecutul castelului.

“Situația juridică trebuie clarificată cât mai repede. Dacă ne rămâne nouă, până mai sunt primar vreau să pun la punct partea de interioare, de subterane. Interesul nostru este de a-l pune în valoare și de a da denumirea centrului Medieșului Aurit denumirea Piața Castelului, tocmai ca să fim singura comună cu piață, nu cu centru. Pentru Satu Mare este o mină de aur din punct de vedere turistic. Vrem să avem aeroport internațional, vizitatori, turiști, pensiuni, interes turistic. Știm că avem zona Oașului pentru tradiții, avem zona Codrului pentru folclor și tradiții și avem partea de luncă a Someșului, de centru, Medieșul e în imediata apropiere a municipiului Satu Mare, poți să ajungi în 15 minute”, a spus Silviu Zetea.

Cert este că istoria castelului nu mai poate fi schimbată. Totuși, există speranța că, dacă a rezistat vreme de aproape patru secole, cu o viziune modernă și o investiție pe măsură ar mai putea povesti încă pe atât despre trecutul glorios al acestei zone.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)

Articol din Castele, Turist in Romania |

Comments Closed

Iancu Nebunu – povestea tristă a singurului castelan din Vâlcea

May 13th, 2015 |

O stradă veche de la marginea Craiovei, din zona industrială, în apropierea fabricii de automobile și unde pe vremuri fusese un stabiliment pentru bolnavi psihici, mai ascunde în prezent un cimitir lăsat în paragină și care a fost închis prin anii ’60, într-un colț al acestuia aflându-se mormântul lui Iancu Nebunu, mare boier din familia vâlceană Zătreanu, de pe urma căruia a rămas singurul castel al județului Vâlcea.

PUBLICITATE

Foto: (c) Liviu POPESCU/ Arhiva AGERPRES

“Aici începe sau aici s-a încheiat poate una din poveștile de acum două sute de ani. Sub o cruce de lemn, rezemată de gard, putrezită pe care scria până acum 30 de ani Iancu Nebunu. Din întâmplare am ajuns aici mergând pe firul unei fascinante istorii de început de secol XIX, legată de meleagurile Vâlcii de est, valea Oltețului, una din zonele cu cele mai multe familii nobiliare din Oltenia. Aici au fost Pârâienii, Tetoienii, Măldăreștii, Boiceștii, Poenarii și Zătrenii. Ultimii sunt de fapt eroii noștri pentru că Iancu Nebunu este nimeni altul decât Iancu Zătreanu, unul din descendenții mari familii boierești Zătreanu”, spune Ion Șteflea, scriitor și căutător al poveștilor de odinioară ale familiilor boierești din România.

Povestea se petrece la moșia Zătrenilor de pe Valea Oltețului la început de secol al XIX, când proprietar de păduri, teren agricol, vii și iazuri nu era altul decât Iancu Zătreanu, un tânăr de 35 de ani, descendent al familiei Zătreanu, o puternică familie boierească vâlceană, care a dat Țării Românești și voievozilor mai mulți înalți dregători. Nicolae Iorga, în ‘Istoria bisericii românești’, menționează boierii Zătreni, alături de boierii Drăgoești, ca donatori (între anii 1568-1576) la ridicarea schitului Sfântul Nicolae din Olteni (Bujoreni), sediul vechii Episcopii a Râmnicului”, spune prof. Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

Fiu al postelnicului Danciu Zătreanu și al Maricăi, fiica slugerului Drăgoi din Fălcoiu, vornicul Preda Zătreanu stăpânea, la începutul secolului al XVIII-lea, moșia cuprinsă între Bălcești și Pârâieni, în sud-vestul județului Vâlcea. Preda ridică în Zătreni, în 1734, o biserică de zid, cu hramul Sfântul Nicolae, similară ca dimensiuni și arhitectură cu bisericile “Toți Sfinții” (1762-1764) și “Buna Vestire” (refăcută în 1747-1751) din Râmnicu Vâlcea, dar și cu alte biserici boierești, ridicate sub directa influență a ctitoriei de la Hurezi a Sfântului Constantin Brâncoveanu.

“Dar, în 1740, Preda Zătreanu moare. Moșia lăsată de el este împărțită între moștenitori. În 1754, fratele său, Radu Zătreanu, construiește în apropierea Bisericii Sfântul Nicolae o locuință, respectiv ceea ce azi numim Cula Zătreanu, o locuință feudală fortificată, ridicată pe un beci boltit semicircular, cu ferestre de tragere și ziduri groase de 80 de cm. Camerele de locuire sunt așezate la primul și al doilea nivel. La ultimul nivel se păstrează holurile originare cu bolți semicilindrice, încăperi cu bolți mănăstirești și un foișor cu stâlpi de cărămidă și arcade trilobate, cu o largă perspectivă asupra văii Oltețului”, menționează Ligia Rizea.

Apoi, începe dezastrul pentru familia Zătreanu. Istoricii spun că “prea multe danțuri, prea multe zaiafete la moșie și nu doar de sărbătorile mari de peste an, Crăciunul și Paștile, erau celebrate cu vinuri bune și evident că problemele financiare încep să se facă simțite”.

“Iancu Zătreanu după mai multe vizite la București la curtea domnească se amestecă cu craii de curte veche și începe să fie atras de boema capitalei, de viața de noapte, de jocurile de cărți, de zaiafeturi. Iancu studiase avocatura la Viena și era însurat cu Zița, o frumoasă boieroaică din Moldova. După 10 ani de căsătorie, Iancu Zătreanu găsește însă să-și vândă sufletul unei jupânițe la București, măritată cu un nepot de al lui Caragea. Zița bănuiește că drumurile lui Iancu la București nu sunt legate de treburile moșiei și începe să pună iscoade pentru a afla adevărul. Evident că află cum stau treburile și reușește să-l înștiințeze pe soțul jupâniței despre faptul că e încornorat”, spune Șteflea.

Iancu este prins în “flagrant de amor” și provocat la duel, printre primele dueluri cunoscute din Țara Românească, unde este folosit pistoletul. Iancu Zătreanu câștigă duelul, ucigându-l pe soțul înșelat, dar jupânița este dată dispărută. Nu se știe unde, dar s-ar spune că fie a fost trimisă în surghiun, fie apropiați ai soțului înșelat i-ar fi făcut felul.

“Iancu se retrage definitiv la moșia de la Vâlcea și cade în patima alcoolului și a jocului de cărți. Zița Zătreanu, cu onoarea nereparată, se înamorează și ea de un vechil al moșiei Pârâienilor din apropiere, pe nume Boicescu. Un bulgar înalt cu mustață răsucită și oacheș, dar care era la rândul său însurat. Se pare că el a păcălit-o la sentimente pe Zița, nedorind altceva decât să pună într-un fel mâna pe cula Zătreanu și pe moșie. Astfel, acest Boicescu intră în anturajul de cărți de joc al lui Iancu Zătreanu. Și într-o seară de iarnă, înainte de Crăciun în anul 1810, arendașul reușește să câștige casa și jumate din moșie. Zița e fericită în primă fază, dar în câteva zile realizează că a fost trasă pe sfoară, pentru că Boicescu le cere dur ambilor Zătreni să părăsească până de Anul Nou casa”, spune Șteflea.

Zița moare de inimă rea la auzul acestei dorințe mai ales când realizează că a fost doar “de folos”, iar Iancu pleacă la Craiova la rude pentru a cere adăpost, fiind falit. Nu se mai știe nimic de el, decât faptul că ajunge cerșetor de zi și azilant de noapte în Bănie. Moare în anonimat, în timp ce în Vâlcea moșia Boiceștilor crește.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Cula Zătreanu ajunge pe la 1820 în acte proprietatea lui Miliță Boicescu, apoi a fiicei acestuia Maria (Mița) Boicescu (căsătorită Potamian), care se implică într-o serie de acțiuni filantropice ce au contribuit la dezvoltarea comunei Zătreni.

Între altele, contribuie la înființarea primei școli din Zătreni, un local mare cu sală de festivități, a școlii de meserii, ulterior a gimnaziului agroindustrial și la restaurarea Bisericii Sfântul Nicolae, ctitoria lui Preda Zătreanu. De la Maria Boicescu cula trece în proprietatea nepotului său Hristea Boicescu. Pe acest parcurs, culei îi este alipit un conac cu două etaje, cramă la demisol și două terase generoase, întregul edificiu primind o unitate stilistică. Și, din acel moment, ansamblul arhitectonic devine un adevărat castel medieval.

Castelul de la Zătreni, cum a început să fie astăzi denumit, este compus din două corpuri construite în etape distincte. O culă construită la mijlocul secolului al XVIII-lea și un conac alipit ei în secolului al XIX-lea. De altfel, edificiul, deși în prezent unitar, apare în lista monumentelor istorice din județul Vâlcea cu două numere de cod, unul identificând Cula Zătreanu și celălalt Conacul Boicescu, tocmai pentru a se distinge cele două etape de construire.

Castelul nu putea să scape în 1947 de tăvălugul noii orânduiri. Imobilul este naționalizat în timpul regimului comunist. Aici se fac înscrierile forțate în CAP. Beciul este prădat de toate vinurile alese, iar țăranii care refuzau de bună voie înscrierea în colectiv erau legați cu lanțuri și torturați. După încheierea colectivizării, castelul este transformat în sediu al IAS Zătreni. Sunt scoase cărțile, o bibliotecă impresionantă este arsă, pianul este scos în bucăți, tablourile au fost furate, curtea cu grădini de promenadă este rasă la nivel de arbori ornamentali, pentru a face loc tractoarelor și semănătorilor. I se aduc unele modificări și îi este prădat și distrus tot mobilierul interior.

După 1989, revine în proprietatea urmașilor lui Hristea Boicescu, la 14 iunie 2002, și este pus în vânzare. Trece succesiv prin mai multe proceduri administrative privind dreptul de preemțiune stipulat de Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care cere exercitarea acestui drept, pe rând, de Ministerul Culturii, Consiliul Județean și Primărie.

Castelul boierilor Zătreni va deveni în această primăvară obiectiv turistic, după ce firma care a cumpărat această construcție a început lucrările de amenajare a acesteia, spune primarul comunei vâlcene Zătreni, Constantin Lițoiu.

Astfel, din povestea Zătrenilor și dramele acestei familii rămâne un castel, singurul din Vâlcea, o viitoare carte și numele unei frumoase comune de pe Valea Oltețului. De fapt, fiecare familie de boieri vâlceni, fie că sunt Poenarii, fie că sunt Tetoienii, Măldăreștii sau Sineștii, ascunde acolo dincolo de zidurile culelor cel puțin o poveste cu romantism, tragism și mult parfum de epocă.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Articol din Castele, Valcea |

Comments Closed

Cetatea Coronini a jucat un rol de primă importanță în sistemul defensiv de pe Dunăre

May 13th, 2015 |

Ruinele Cetății Coronini, sau Sf. Ladislau, ridicată în secolul al XV-lea împotriva năvălirilor turcești, pot fi văzute pe dealul numit Culă din Clisura Dunării.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Cetatea medievală se află la capătul estic al localității Coronini, în locul numit de localnici Culă. Pintenul de deal se ridică la 40 metri deasupra Dunării, iar poziția strategică a cetății este deosebită, deoarece are două rânduri de fortificații de piatră. Cercetările din acest sit arată existența a cel puțin patru perioade de fortificare, care se pot distinge în timp. Primele urme de locuire datează aici din epoca bronzului. Din săpăturile arheologice reiese că în acest loc a funcționat o așezare fortificată, având două faze de construcție. Unele dintre săpături se încadrează în secolul al II-lea î.Hr., o cetate de pământ datează din secolul al V-lea d.Hr., iar fortificația care se vede și azi a fost construită în secolul al XV-lea, o dată cu cetatea Golubăț de pe malul sârbesc.

Cetatea Coronini de pe malul Dunării, care a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice în anul 2004 și care reprezintă unul dintre cele mai importante obiective turistice din zonă, se identifică cu fortificația medievală ce purta numele regelui Sfântul Ladislau, fiind menționată în documente începând cu anul 1430, sub diverse forme: Zenthlerzlowara, Zenth Lazlovara, Sand Ladislaem, Santus Ladislaus.

‘Aceasta a jucat un rol strategic de primă importanță în sistemul defensiv de pe Dunăre, conceput în vremea regelui Sigismund de Luxemburg. Cercetarea arheologică a confirmat că fortificația de la Coronini, alături de cea de la Severin, reprezentau elemente defensive majore ale liniei de apărare a Dunării, la mijlocul secolului al XV-lea. Incinta din veacul al XV-lea a fost amplasată pe vârful dealului, racordată fiind la fortificația mai veche, din secolul al XIII-lea, de la baza platoului de la Culă. Incinta exterioară a reprezentat un zid din piatră, cu o grosime de 2,80 — 3 metri, care are un traseu elipsoidal, ce înconjoară, la bază, platoul de pe dealul Culă’, explică cercetătorul dr. Dumitru Țeicu, directorul Muzeului Banatului Montan din Reșița.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Zidul a fost ridicat din piatră de calcar de carieră, cu fațade de blocuri, îngrijit lucrate. Observațiile stratigrafice au evidențiat o cantitate apreciabilă de arsură, ce provenea de la suprastructura din lemn a incintei. Capacitatea de apărare a fost întărită de un șanț de apărare pe zona de nord și nord-est a incintei exterioare. De asemenea, potrivit dr. Dumitru Țeicu, incinta elipsoidală din zid, de la Coronini, a fost construită la jumătatea secolului al XIII-lea. Aceasta închidea o suprafață ce măsura, pe axe, 190 metri/100 metri. În interiorul acestei suprafețe, pe culmea platoului de la Culă, s-a ridicat, în anul 1428, o fortificație din zid de dimensiuni mai mici, în vremea regelui Sigismund de Luxemburg.

O altă măsură de apărare era șanțul de pe partea nordică, lat de nouă metri, dotat cu pod de piatră. În anul 1433, comandantul cetății era Eberhard Sasul. În timp, cetatea a fost pusă la dispoziția cavalerilor teutoni.

Așezarea Coronini este atestată în timpul Pașalâcului de Timișoara, sub numele de Alibeg. Numele actual al comunei provine de la cel al generalului-conte Johann Baptist Coronini-Cronberg, președintele administrației imperiale a voievodatului Serbiei și a Banatului Timișan, între 1849 — 1859.

Comuna Coronini este cea mai nouă colonie românească din Clisura Dunării. Istoria arată că în anul 1859, din porunca grofului Coronini-Cronberg, vechii localnici au părăsit vatra veche a satului, Alibeg, și s-au așezat pe malul Dunării. În 1967, comuniștii modifică denumirea comunei și, astfel, dintr-o localitate al cărei nume respira aer burghez, Coronini devine Pescari. Către finalul perioadei comuniste, timp de doi ani, comuna se desființează și devine sat aparținător de Moldova Nouă, pentru ca în anul 1990 să redevină comuna Pescari. În anul 1995, i se dă vechea denumire, aceea de Coronini.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / AGERPRES FOTO

Populația comunei Coronini este, în mare parte, de naționalitate română. Din localitatea Coronini, însă, de pe malul Dunării, se urcă pe munte circa cinci km, până la Sf. Elena, sat aparținător comunei, unde locuitorii sunt de etnie cehă. Principala cauză a migrării cehilor către Banat a constituit-o războiul cu francezii. Primele familii cehe s-au stabilit în aceste locuri încă din anul 1823. Locul în care s-au așezat a fost botezat Elisabetfely, iar peste doi ani, în 1825, a fost înființat și satul Sfânta Elena.

Dincolo de faptul că această zonă a fost binecuvântată cu atâtea frumuseți, locul prezintă și reale oportunități pentru afaceri turistice, din păcate prea puțin exploatate până acum. Cei care au ajuns aici spun că nu mai există în Europa un defileu atât de larg. În acest loc, fluviul are lățimea de cinci km.

AGERPRES/ (AS — autor: Paula Neamțu, editor: Mihai Simionescu)

Articol din Castele, Turist in Romania |

Comments Closed

LĂCAȘURI DE CULT: Ansamblul Bisericii evanghelice C.A. fortificate din Viscri

May 12th, 2015 |

Cetatea țărănească din Viscri, construită în secolele XIII-XVII, este amplasată pe o înălțime deasupra așezării. Biserica din centrul acestui ansamblu este o biserică-sală reconstruită în stil gotic pe locul unor construcții romanice mai vechi, din perioada anterioară colonizării germane.

Cetatea Viscri
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Din decorul sculptat în piatră al construcției se păstrează un capitel cu ciubuce, singurul de acest tip cunoscut pe teritoriul României, potrivit prezentării făcute acestui ansamblu de către Direcția județeană pentru Cultură Brașov.

În primul sfert al secolului XVI, biserica a fost fortificată și a fost construită incinta interioară.

Satul Viscri, aflat la 42 de km de Sighișoara, face parte din cele șapte sate din Transilvania înscrise pe lista patrimoniului cultural UNESCO.

Cetatea Viscri
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Aceste sate din Transilvania, cu bisericile lor fortificate oferă o imagine vie a peisajului cultural din sudul Transilvaniei. Cele șapte sate înscrise, fondate de sași, sunt caracterizate printr-un sistem specific de construcție, model de așezare și organizare a gospodăriei, care s-a păstrat de la sfârșitul Evului Mediu. Ele sunt dominate de bisericile fortificate, care ilustrează stilurile de construcție din secolele XIII-XVI, potrivit prezentării UNESCO.

Colonizarea sașilor, populație de origine germană, în Transilvania a început în secolul al XII-lea și s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localitățile fondate de aceștia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul și estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic, se arată în prezentarea satelor cu biserici fortificate din Transilvania înscrise în lista UNESCO, făcută de către Institutul Național al Patrimoniului.

Prezența sașilor pe aceste meleaguri a avut ca fundal o istorie locală frământată, dominată de amenințări interne și externe. Primul eveniment, care a pus la încercare coloniile în curs de constituire, a fost năvălirea tătară din 1241-1242. În urma atacurilor, regalitatea a încurajat fortificarea localităților, iar coloniile au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată pradă invadatorilor, comunitatea refugiindu-se într-o fortificație ușor accesibilă, potrivit sursei citate.

Cetatea Viscri
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săsești de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate), a urmat invaziilor de această dată turcești, de la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Biserica de la Viscri face parte din categoria bisericilor fortificate, tipice pentru zonele colinare, care au elemente defensive dispuse aproape în egală măsură pe biserică și pe incintă. Restructurarea acestor biserici s-a făcut prin desființarea navelor laterale, deasupra navei principale au fost ridicate etaje de apărare, turnul vestic a fost transformat în reduit, iar corul a fost suprapus de un bastion. Biserica a fost înconjurată cu o incintă fortificată. La Viscri, fortificația cuprinde în modul cel mai egal și armonios atât incinta cât și biserica, potrivit prezentării INP.

Ansamblul de Viscri este format din biserica fortificată și două incinte de apărare, prima incintă fiind întărită cu șase turnuri de apărare.

Cetatea Viscri
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Construcția este formată dintr-o singură navă de formă trapezoidală, cu laturile de 13.39 m (N), 6.61 m (E), 13.40 m (S), 5.91 m (V), rezultată în urma extinderii, în primul sfert al secolului al XVI-lea a vechii capele romanice din secolul al XII-lea și contopirii cu vechiul turn donjon din secolul al XIII-lea, arată site-ul patrimoniulnational.ro, ce prezintă proiectul Monumente din România aflate sub protecția UNESCO.

Fațada bisericii prezintă, în jurul corului, contraforturi legate la partea superioară cu arce în spatele cărora se află goluri de aruncare. Fațada sud a navei este marcată de pridvoarele din fața accesurilor în biserică. Fațada dinspre vest este o suprafață plană cu nivelurile marcate de golurile de tragere. Fațada dinspre nord a navei este fără goluri.

Altarul clasicist conține tabloul cu scena “Lăsați copii să vină la mine”, semnat de pictorul Pankratz din Rupea. Emporele și tribunele din secolele XVII-XIX sunt create în stilul mobilierului popular pictat; în navă, tribuna de vest este datată 1694, empora de sud, din 1783, iar tribunele din cor din 1795 și 1833.

Amvonul cu baldachin, în stil baroc popular, datează din 1791. Cristelnița este construită dintr-un capitel cu ciubuce așezat pe un fragment de coloană, ambele provenind de la empora capelei din secolul al XIII-lea. Orga a fost instalată în empora aflată deasupra altarului, în 1723.

În turnul porții sunt instalate 4 clopote: cel mare, cu siluetă sveltă, nedecorat, datat secolul al XV-lea; clopotul cel mijlociu poartă inscripția gotică “Magister Johes von Schesburg 1748”, iar cel mic, nedatat, este decorat cu medalioane reprezentând un leu, un cerb, moartea și un pui de căprioară; clopotul ceasului este nedatat, potrivit http://patrimoniulnational.ro.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Articol din brasov, Castele |

Comments Closed

DINCOLO DE ISTORIE Castelul Karolyi din Carei, locul unde legendele se împletesc cu istoria

May 6th, 2015 |

Încărcat cu sute de ani de istorie zbuciumată, castelul Karolyi din Carei este cunoscut în zona Sătmarului mai ales după legendele desprinse parcă din cărțile cu povești, nu din viața unor persoane care au trăit cu adevărat.

Fotografii: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES FOTO

Cei care trec porțile castelului intră într-o altă lume, unde legendele și misterul, împreună cu o ambianță din perioada personajelor principale, devin de-a dreptul fascinante.

Cel mai important obiectiv turistic din județul Satu Mare ascunde multe “adevăruri”. Au rămas în amintirea localnicilor legende precum tunelurile impresionante în care Francisc Rakoczi al II-lea fugea călare de dușmani sau beciurile pline de bogății confiscate de naziști.

Istoria castelului este strâns legată de cea a nobiliarei familii Karolyi, care și-a construit prima reședință pe locul actualului castel în secolul al XV-lea. Inițial, era o clădire cu elemente de fortificație, ce ulterior a fost transformată în cetate de apărare împotriva turcilor.

În anul 1792 a fost transformată în castel în stil baroc, cu două etaje, cu câte 20 de camere pe nivel, având încăperi cu boltă decorate.

Castelul găzduia în jur de 60 de persoane, din care 30 erau grofii și urmașii lor, restul servitori. Castelul are săli de primire, de bal, de petrecere a timpului liber pentru oaspeți și o bibliotecă cu 2.000 de volume în română, maghiară, germană, latină.

Blazonul familiei Karolyi este un șoim care ține în gheare o inimă, înconjurat de un dragon.

De-a lungul timpului, castelul a fost transformat în garnizoană militară, fiind ocupat de naziști, după care a devenit sanatoriu TBC, liceu zootehnic. Toate bogățiile, tablourile, mobilierul, au fost furate, puține dintre acestea au fost recuperate.

În prezent, după renovare, castelul are mobilier din secolele trecute, arătând ca odinioară.

Pe lângă datele istorice și frumusețea castelului, legendele stârnesc curiozitatea vizitatorilor. Arheologul Hago Nandor, șef de secție Muzeul Județean de Istorie, responsabil cu castelul, spune că lumea întreabă de legende, mai ales dacă a auzit câte ceva despre familia Karolyi.

Cea mai cunoscută legendă este cea a tunelurilor și este legată atât de numele familiei Karolyi, cât și de cel al principelui Rakoczi, care, la rândul lui, a dat naștere multor legende. Karoly Sandor s-a alăturat răscoalei conduse de Rakoczi (1703-1711) și astfel principele a ajuns să locuiască o perioadă de timp în castelul din Carei.

“Legenda spune că acest castel Karolyi e legat printr-un tunel cu capela Sfânta Treime, care e la o distanță de 5 km, și există încă o ieșire la cetatea din Ardud. A fost construit de principele Rakoczi înainte de război pentru a putea scăpa de austrieci. (După ce principele Karolyi Sandor s-a alăturat răscoalei condusă de Francisc Rakoczi al II-ea, castelul a fost atacat de austrieci — n.r.) Fundul este la 8 metri, are o lățime de doi metri și trebuie să fie suficient de mare ca principele Rakoczi să circule călare… Mai sunt și alte legende — potcoavele pe cal au fost puse invers, astfel că, atunci când a intrat, inamicii au crezut că a ieșit.

Legendele încă trăiesc și în zilele noastre, adică, dacă întrebăm un bătrân din zona Ghenciului sau Careiului, le știe pe toate. Legenda e cunoscută în toate domeniile unde Rakoczi a stat. Și în orașul Tokaj din Ungaria există o legendă, sau la Sarospatak, unde era tot domeniul lui Rakoczi”, a declarat Hago Nandor.

În anul 2011, în curtea castelului s-au făcut săpături cu ocazia renovării acestuia, dar nu a fost descoperit niciun tunel de mărimea celui din legendă. S-a găsit un canal pentru apă, dar de dimensiuni mult mai mici decât al celui din poveste.

O altă legendă este despre fiica lui Rakoczi, blestemată după ce a dezvăluit unui austriac ieșirea secretă a tatălui său.

PUBLICITATE

“Mai este o legendă legată de fiica lui Rakoczi — care într-adevăr este o legendă — fiindcă Rakoczi a avut fiu și nu fiică. Fiica sa l-a trădat, adică a avut o relație cu un ofițer austriac și i-a explicat unde este ușa secretă — în spatele unui dulap, apăsând un buton sau o carte, se deschide o ușă.

Din fericire Rakoczi a scăpat, a ieșit pe altă ușă și atunci a blestemat-o pe fiica sa, adică nu poate să se căsătorească doar dacă ea cu mâinile ei își face haina de mireasă și doar o dată pe an poate să stea și să coasă. Fata este închisă în pivniță, apare o dată la șapte ani când se deschid toate ușile și atunci, dacă cineva intră în pivniță, fata îi arată toate comorile, ușile, armele, camerele și aurul”, spune Hago Nandor.

Unele dintre legende au fost povestite unor etnografi, prin anii ’50 ’60, despre un copil care se juca în curtea capelei, s-a deschis o ușă secretă și acesta a intrat, după care ușa s-a închis din nou, iar după șapte ani a reapărut, mai în vârstă cu tot atâția ani.

“Am avut un domn care știa că tunelul există, spunea că a fost în tunel, și, că dacă apăsăm nasul leului de la șemineu se va deschide și putem să intrăm. Nu l-am lăsat, a plecat, și a spus că va veni prin beci de la Ardud. I-am sus că n-o să fie așa de simplu fiindcă în multe locuri sunt demolați pereții, dar el spunea că trebuie să ajungă aici într-o săptămână. Îl mai așteptăm”, a mai spus arheologul.

Alte legende își au izvorul mult mai aproape de zilele noastre, și anume în cel de-al Doilea Război Mondial, când naziștii cu ocupat castelul.

“Și despre pivniță sunt legende. În al doilea Război Mondial, înainte să fie eliberat orașul Carei, armata germană, mai ales naziștii, au stat aici și au ascuns o comoară în pivniță. Nu în pivnița actuală ci în pivnița din pivniță, unde sunt încăperi ascunse, zidite, unde au ascuns armele și aurul.

Dacă întrebăm oameni mai în vârstă, o să povestească cum au intrat acolo când au fost copii, au desfăcut o ușă zidită și au văzut steagul cu zvastica, aur și alte minuni. Eu am fost în pivniță și înainte de renovare și nu există”, mărturisește cel care cunoaște foarte bine castelul.

Fiind cea mai înstărită din zonă, de-a lungul timpului, mai multe persoane ar fi încercat să pătrundă în rândul familiei, astfel că la un moment dat a apărut un bărbat ce s-a prezentat drept fiul grofului, despre care se știa că a murit pe câmpul de luptă.

“Se spune că baronul Karolyi Laszlo, care era primul comite, prefect al comitatului Sătmar, a avut trei băieți, Șandor, Mihaly și Istvan. Istvan moare în lupta cu turcii iar Mihaly când au cucerit înapoi de la turci cetatea de la Buda. După luptă a sosit vestea că cei doi copii au fost uciși.

După 10 ani, a apărut un om care a spus că este Karolyi Istvan și, fiind băiatul cel mai în vârstă, a fost o problemă, pentru că Șandor a moștenit toată averea. Atunci a început căutarea documentelor, a martorilor. Au trecut între timp 15-20 de ani, omul s-a schimbat. După ani de procese și discuții, s-a dovedit că era un impostor, nu avea nicio legătură cu familia Karolyi”, a mai spus arheologul.

Astăzi, castelul găzduiește trei expoziții permanente, cea privind breslele locale, obiecte descoperite în zonă, mai există o expoziție cu mobilier de epocă, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului XIX, cumpărate din diferite castele din Europa, și o expoziție impresionantă de trofee din Africa de Sud, donată de Sir Panczel Tibor, un important om de afaceri ai cărui bunici au fost careieni.
Grofii au plecat din zonă în urma războiului, însă urmașii lor mai revin din când în când. Au înființat o fundație prin care sprijină activitatea Centrului Cultural care administrează castelul, dar și biserica din Căpleni, unde se află cripta familiei cu sicriele înaintașilor.

Oriunde au murit în lume, nobilii familiei Karolyi au dorit să-și doarmă somnul de veci în cripta din Căpleni. Cenușa contesei Karolyi Consuelo, decedată în 1976 la Geneva, a fost depusă în cripta familiei în 2010, unde urmau să ajungă și rămășițele ultimului deținător al titlului de conte, Karolyi Lajos, decedat în 2009 în Brazilia.

Dincolo de datele istorice, în memoria localnicilor s-au păstrat legendele. Și cum unele aspecte din istoria familiei nu vor fi cunoscute niciodată, misterul din jurul legendelor va fascina pentru totdeauna. Probabil nici nu merită să strici povestea, de dragul adevărului…

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Diana Dumitru)

Etichete:

Articol din Castele |

Comments Closed

LA PAS PRIN BUCUREȘTI: Castelul Vlad Țepeș

February 4th, 2015 |

Castelul Vlad Țepeș se află pe strada General Candiano Popescu, la numărul 6, în imediata apropiere a Parcului Carol din sectorul 4 al Capitalei.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Clădirea a fost construită în anul 1906, cu ocazia organizării, pe Câmpia Libertății, a Expoziției Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Prin amintita expoziție, autoritățile de la București au vrut să arate vizitatorilor, printre care mulți străini, modul în care a progresat România în perioada 1866-1906. Destinația inițială a construcției a fost crearea unui turn de apă care să alimenteze această expoziție. Totuși, arhitectura inițială a lucrării nu corespundea cerințelor estetice ale Regelui Carol și nici nu era la înălțimea evenimentului pentru care urma să fie ridicată.

24 mai 2008
Foto: (c) Constantin CIOBOATA / Arhiva AGERPRES

Drept urmare, construită după planurile arhitecților Ștefan Burcuș și V. Ștephănescu, clădirea a reprodus, la scară mică, Cetatea Poenari, ridicată în secolul al XIV-lea de Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, în locul numit Cheia Argeșului, de pe Plaiul Loviștei, județul Argeș. De aici și denumirea sub care este cunoscută clădirea în prezent.

Turnul castelului, înalt de aproximativ 20 de metri și cu un diametru de 9 metri, adăpostea un bazin cilindric de fontă, cu o capacitate de 200 de metri cubi și un diametru de 6 metri. Acesta umplea aproape întreg interiorul turnului, nelăsând loc decât unei scări înguste, în spirală, care urcă până aproape de acoperiș. Bazinul a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller.

12 mai 2007
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Din turnul castelului, de pe o platformă special amenajată, se putea admira Parcul Carol I și panorama Bucureștilor. Un contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susține turnul ca să nu se prăbușească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colț cu un alt turn de dimensiuni mai mici.

Bazinul de apă nu a funcționat însă niciodată. La vremea respectivă, castelul a fost destinat expunerii de obiecte de artă. Familia regală a revenit la castel în nenumărate rânduri pentru a admira tablourile cu motive religioase. Începând cu anul 1914, din turnul fortăreței, fizicianul Emil Giurgea realiza transmisiuni radiotelegrafice.

21 iunie 2014
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

În anii de după Primul Război Mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostașului Necunoscut, aflat în apropiere, în fața Muzeului Militar Național. După strămutarea Eroului Necunoscut la Mărășești și inaugurarea, la 30 decembrie 1963, a mausoleului din apropiere, clădirea din Parcul Carol I a continuat să fie folosită de militarii destinați pazei acestuia.

După 1990, clădirea a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituții bancare din Capitală. Din 30 septembrie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr. 1585, Castelul Vlad Țepeș a devenit sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. Ulterior, prin H.G. 198/2011, imobilul a trecut din administrarea ONCE în administrarea MApN. Prin Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2653/2010, castelul a fost clasat în Lista monumentelor istorice. În 2007, Castelul Țepeș a fost expertizat în clasa I de risc seismic. Pentru eliminarea eventualelor riscuri, s-au început lucrări de consolidare specifice clădirii.

În prezent, construcția se vizitează de două ori pe an: de Ziua Eroilor (sărbătorită de Ziua Înălțării Domnului ) și de Ziua Armatei Române, la 25 octombrie.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

Articol din Bucuresti, Castele, Turist in Romania |

Comments Closed

Povestea cetății fantomă de la Câineni sau Arxavia, construcție a habsburgilor

January 31st, 2015 |

Câineni, localitate situată în nordul județului Vâlcea, are o arhitectură aparte pentru cine ajunge pentru prima dată aici și are un răgaz de câteva minute pentru a se abate din Drumul Național 7 spre poalele ultimului versant al Munților Făgăraș.

Fotografii: (c) Liviu Popescu / AGERPRES

“Aici pare că se termină Vâlcea și începe Ardealul sau invers”, spune primarul din Câineni, Ion Nicolae.

Jumătate din casele vechi din Câineni au garduri zidite, porți înalte din piatră iar arhitectura te duce cu gândul mai degrabă la sașii sibieni decât la culele oltenești. Și drumurile înguste pietruite, vorba molcomă a sătenilor, toate spun un singur lucru, care are legătură cu istoria locului. E o istorie veche de aproape 300 de ani, când la Câineni se înălța una din cele mai mari cetăți austriece de dincoace de Carpați — “Arxavia” sau “Strassbourg”.

“O cetate despre care și azi se spune că în nopțile lungi de iarnă se vede deasupra comunei, spun sătenii. Se aud lovituri de spadă, muzici, dansuri, nechezat de cai. Ei, sunt povești pe care le-am moștenit cu toții de la bătrânii satului, este povestea uneia dintre cele mai frumoase cetăți austriece care a străjuit poarta defileului de nord a Văii Oltlui”, afirmă edilul din Câineni.

Potrivit istoriei județului, prin pacea de la Passarowitz, în anul 1718, Imperiul Habsburgic preia în stăpânire Oltenia, iar din ordinul contelui Steinville, reprezentantul împăratului Carol al VI-lea pentru cele ‘două Dacii’, inginerul și arhitectul Friedrich Schwantz construiește, în perioada 1718 — 1722, la Malu Podului (toponimul actual), în partea de nord a satului Câinenii Mari, cetatea Arxavia, în latină, și Strassburg, în austriacă.

Profesorul Ligia Rizea, specialist în patrimoniul vâlcean, spune că Arxavia era o cetate înaltă, cu fortificații puternice și care “închidea cu privirea toată Valea Oltului spre Robești, orice inamic care se apropia la 20 de kilometri distanță putând fi ușor reperat, existând timpul necesar pregătirii de apărare” .

Cetatea Arxavia era așezată pe un platou drept, de deasupra drumului european 81, în dreptul podului care traversează Oltul la Câinenii Mici. După unele referințe, Friedrich Schwantz, în timpul constuirii cetății, ar fi descoperit urme de construcții romane, care sunt, de altfel, atestate și de arheologi și figurează ca “Așezare — Epoca romană, sec. II-III d. Hr.’, în Repertoriul monumentelor istorice din județul Vâlcea.

Câineniul a devenit astfel un centru militar și comercial al imperiului, aici apărând și primii funcționari austrieci, primii traducători și primele piețe comerciale. În acea perioadă, o populație săsească este adusă în cetatea Arxaviei și se pietruiesc mai multe drumuri și se refac unele din căile de comunicare spre Boișoara și Titești. Tot atunci reapare pe hartă după aproape 1500 de ani, drumul romanilor.

“Încă din 1717, austriecii au deschis pe Valea Oltului “un drum de 11 ore pentru trăsuri, stâncile fiind sfărâmate, rostogolite și nivelate’. Este pentru prima dată când Valea Oltului devine drum de legătură între Oltenia și Ardeal, până atunci existând doar drumul vechi al Loviștei spre Curtea de Argeș. Tot atunci apare și poștalionul”, spune Rizea.

Inscripția pe două plăci de marmură albă de 2,30/1,20 metri, aflate în prezent pe stâncile de deasupra șoselei pe partea stângă pe direcția de mers spre Sibiu începe astfel: ‘Stai călătorule. Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Traian s-a oprit. (…)’.

“Construirea drumului s-a făcut cu sprijinul secret al boierimii din Oltenia și înainte de intrarea oficială a Olteniei sub stăpânirea austriacă, deoarece, așa cum consemnează inscripția amintită mai sus, din 1717 drumul a primit numele împăratului Carol al VI-lea , “Via Carolina”, asigurând tranzitul comercial și militar pentru vehicole pe patru roți și reintrând în istorie după mai bine de un mileniu jumătate, după ce fusese parcurs pe Valea Oltului de armatele romane ale lui Traian, spre Sarmisegetuza. Dar spre deosebire de drumul roman, care ținea stânga Oltului, Via Carolina a fost construită pe malul drept, iar traseul ei a constituit în bună măsură traseul șoselei anterioare amenajărilor hidrotehnice de pe Olt”, explică profesorul Rizea.

Habsburgii preiau, astfel, sub stăpânire Vâlcea și încep, în foarte scurt timp, să fixeze repere ale imperiului — zecile de construcții, birouri ale funcționărimii imperiale din Râmnicu Vâlcea, cetăți fortificate în zona Călimăneștiului. Marile ansambluri mânăstirești de la Cozia, Episcopia Râmnicului, Dintr-un Lemn, Bistrița, Hurezi, care existau anterior, primesc ca arhitectură zidurile fortificate, impuse de arhitecții habsburgi. Se spune că și zidurile fortificate din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea datează din perioada stăpânirii habsburgice.

Așadar, Arxavia nu a fost un caz izolat de construcție austriacă. Cetatea din Câineni a fost vizitată de Eugen de Savoia și multe baluri în onoarea acestuia au fost organizate la aici.

După pacea de la Belgrad din 1739, Arxavia a fost distrusă de turci, azi fiind un teren agricol, dar ochiul avizat al arheologului reperează cu precizie urmele zidurilor, poarta de acces și șanțul de apărare ale cetății. Astfel, după 30 de ani de stăpânire autriacă, Oltenia reintră sub stăpânire otomană și direct supusă prinților fanarioți de la București.

“Păcat. A fost perioada scurtă de înflorire a Văii Oltului, legendele care au rămas despre habsburgi păstrează noblețea acestui mare imperiu apusean. Poate că, cine știe, dacă habsburgii ar fi stat măcar o sută de ani aici, la Vâlcea, ne-am fi putut mândri și noi, azi, cu un județ ardelenesc”, conchide primarul din Câineni.

Și Via Carolina decade treptat după 1739, drumul este fragmentat pe alocuri de prăbușirile de stânci și torente. Cel care încearcă o refacere a lui, în 1818, este slugerul Tudor Vladimirescu în vremea când era vătaful de la Câineni.

Cât despre Arxavia sau Strasburg, în nopțile lungi de iarnă, ea apare semeață, ca o fantomă, pe versantul de deasupra Câineniului și vag un acord de vals vienez reușește să răzbată de dincolo și se apoi se pierde pe Olt în jos, prin defileu, până departe spre Dunăre.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Articol din Castele, Valcea |

Comments Closed

Cetatea care a răsărit din apele Dunării

January 22nd, 2015 |

Fotografii: diac. Ioan Grigore / Zidurile cetăţii, care apar din Dunăre o dată la zece ani

Vipia din vară a secătuit cerul de ploi şi albiile râurilor de ape. Dunărea însăşi şi-a subţiat atât de mult curgerea în dreptul Călăraşiului, încât din străfunduri au ieşit la suprafaţă, arătându-ne, în splendoarea măreţiei lor, vechile ziduri ale cetăţii de la Păcuiul lui Soare.

Fenomenul, ce se petrece o dată cam la zece ani, ne-a permis, într-o zi la fel de secetoasă de octombrie, să păşim pe zidurile “Atlandidei” noastre, până spre mijlocul fluviului, să ne coborâm la baza turnurilor cetăţii care, nu peste multe zile, se va scufunda, din nou, ca o nălucă, în adâncuri.

Să vezi şi să trăieşti o minune nu-ţi stă la îndemână oricând. De aceea, când părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, din judeţul Constanţa, ne-a propus să “păşim” peste braţul Ostrov, spre “jungla” de pe insula Păcuiul lui Soare, pentru a călca pe zidurile vechii cetăţi care răsăriseră din valuri până spre mijlocul Dunării, am sărit deîndată în barcă şi am pornit să vedem minunea. Drum scurt, de numai câteva minute, şi nerăbdarea ne-a fost satisfăcută din plin.

După ce am trecut de cotul insulei, am zărit zidurile la suprafaţa apelor. Ceva mai departe, unde fluviul este mai adânc, un vapor tocmai trecea peste latura de piatră a cetăţii scufundate, ce închidea, cândva, pe uscat, perimetrul ei rectangular.

Spre mijlocul Dunării, pe zidurile cetăţii

După ce Ion, barcagiul, a ancorat, am păşit pe o plajă cu nisip ca de aur, pornind pe sub mal până spre zidul cetăţii ieşite din fluviu, umplându-ne buzunarele cu cioburi de ceramică veche, ivite la tot pasul.

Şi, în timp ce călcam pe blocurile uriaşe de calcar ale zidurilor cetăţii scufundate, imaginându-ne istoria ca un uriaş ecran cinematografic, pe care se proiectau suprapuse imagini cu târgoveţi, soldaţi, corăbii burduşite cu amfore, turle de biserici vechi, chipuri uscăţive de călugări, care încărcate cu var, cu vase de lut şi fierăraie, animale răsucite în proţapuri, butii de vin şi multe alte scene, acoperite de zăngănitul unor arme şi vuietul unor bătălii nevăzute ce se prăvăleau din văzduh ca într-un sfârşit de veac, aflam de la părintele Andrei date istorice, reale, despre cetate. Date pe care le auzise cuvioşia sa de la regretatul profesor Petre Diaconu, cel care şi-a petrecut o mare parte din viaţă scormonind în trecutul acestei aşezări.

“Cetatea a fost construită între anii 972 şi 976, de către împăratul Ioan Tzimiskes, după războiul bizantino-kievean din 971, desfăşurat în faza finală la Silistra de astăzi, soldat cu înfrângerea kievenilor. A fost o fortăreaţă de apărare a cetăţii Durostorum de invaziile care veneau pe Dunăre. Domnul profesor spunea că primii stăpâni ai insulei ar fi fost dacii, apoi romanii şi bizantinii şi în cele din urmă românii.

Cetatea a fost zidită în stil veneţian, pe stâlpi de lemn înfipţi în mlaştină, pe care s-au pus, transversal, grinzi şi trunchiuri de stejar, peste care s-a aşezat zidul de piatră propriu-zis. Cel de incintă avea o lăţime cuprinsă între 8 m la bază, ajungând la 3-4 m către vârf. Din întreaga cetate se păstrează pe uscat a şasea parte, restul aflându-se sub apele Dunării. În mijlocul fluviului, peste zidul de vest al cetăţii, a apărut, acum vreo 20 de ani, o insulă formată din aluviuni. Acum are peste 1 km lungime. Arheologul Petru Diaconu i-a pus numele soţiei sale: Aurelia”, ne spune părintele.

Ruinele din “junglă” şi biserica de sub ape

Privim uluiţi în jur şi nu ne vine să credem ce vedem, hotărând să lăsăm mai degrabă să vorbească fotografiile pe care le-am făcut.

Am pătruns apoi în cetatea de pe insulă, coborând până la baza zidurilor unde se deschidea debarcaderul, aflat pe latura de sud-est a incintei, flancat de o parte şi de alta de două turnuri patrulatere. Remarcăm cele şase fante tăiate în ziduri, deschideri prin care erau mânuite otgoanele corăbiilor ancorate.

Numărul mare de arme descoperite în această parte a dus la concluzia că aici se afla zona militară a cetăţii, unde era ancorată flota navală, care avea misiunea să împiedice inamicul.

Peste tot blocuri de piatră, urmele unor porţi de intrare, care se blocau cu drugi grei de lemn, ziduri acoperite parţial de nisip, înghiţite de pădurea luxuriantă, sălbatică, aproape de nepătruns, împletită ca o rogojină de perdeaua de liane.

“Dunărea îşi avea la vremea aceea cursul pe partea de sud-est a cetăţii, în timp ce astăzi trece pe partea de nord-vest, curs schimbat din cauza depunerilor aluvionare”, ne precizează părintele.

Amestecul copleşitor de ruină, istorie şi vegetaţie, aerul tainic al locului, precum şi chipul crucii descoperite de profesorul Diaconu pe o cărămidă din cetate, ne duc cu gândul la sfinţenia locului. Mai ales că, aici, era convins domnia sa, cum sunt convinşi şi călugării de la Dervent, că se aflase misterioasa cetate a Vicinei, în care fiinţase prima mitropolie a Ţării Româneşti, în care păstorise Sfântul Ierarh Iachint. Alţi cercetători sunt de o altă părere însă, stabilindu-i existenţa la Măcin, Niculiţel, Mahmudia, Hârşova, Capidava, Cernavodă, Somova, undeva prin Albania sau Isaccea, ultima localitate întrunind mai multe opţiuni.

Dar indiferent unde s-ar afla adevărata Vicină, Sfântul Iachint i-a vizitat cu siguranţă şi pe creştinii din cetatea de la Păcuiul lui Soare. Nu se putea altfel. Pescarii din zonă spun că, înainte vreme, când apele Dunării scădeau foarte mult, zăreau sub oglinda fluviului ruinele unei turle. Acolo îşi opreau bărcile şi se rugau la biserica nevăzută, ca Domnul să le umple năvoadele.

Mai le spunea profesorul Diaconu călugărilor că “dervent” înseamnă “loc de trecere”. Nu numai de trecere spirituală spre Împărăţia cerurilor, ci una foarte concretă: locul de trecere a Dunării peste biserica scufundată.

Spre mănăstire, din nou, cu istoria în faţă

După câteva ceasuri, ne-am întors la Mănăstirea Dervent, străbătând în sens invers drumul de apă, până la cel de piatră, de pe fundul vechiului fluviu, ieşit şi el la suprafaţă din cauza secetei, răcorindu-ne la izvoarele de la baza stâncilor ce se vor mai vedea doar câteva zile, după care vor fi înghiţite şi ele de ape.

Trecem pe lângă rămăşiţele unui vechi cuptor, în care se arsese cu secole în urmă ceramica. Apoi, din buza malului de pământ, părintele Andrei culege cu grijă câteva oase umane pentru a le înhuma creştineşte în cimitirul mănăstirii.

Iar noi încheiem acest drum în trecut, amintindu-ne de Sfântul Iachint, cel care, “păstor cel mare ai fost dăruit Ţării Româneşti… spre călăuzirea noastră şi spre întărire în dreapta credinţă”, spunându-i lui: “Bucură-te, rugător neadormit pentru păstoriţii tăi!… Flacără nestinsă a rugăciunii şi a deplinei milostiviri!”

Autor Dumitru Manolache

Sursa: Ziarul Lumina

Articol din Castele, Constanta, Istorie |

Comments Closed

LA PAS PRIN BUCUREȘTI: Primăria Municipiului București

December 14th, 2014 |

Palatul Primăriei Municipiului București, situat pe Bulevardul Regina Elisabeta nr. 27, sector 5, este o clădire monumentală, cu elemente de arhitectură românească.

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Clădirea a fost construită în perioada 1906-1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiul, numit ”Maidanul lui Duca”, fiind destinată inițial Ministerului Lucrărilor Publice. Construcția a fost realizată de inginerul Elie Radu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

De numele arhitectului Petre Antonescu se leagă o serie de construcții reprezentative, la nivelul întregii țări. Arhitectul, care a abandonat studiile în drept pentru a se înscrie la Școala Națională de Belle Arte din Paris, pe care o absolvă în 1899, este și autorul Palatului Administrativ din Craiova, al Palatului Navigației Fluviale din Galați, al Băncii Marmorosch Blank, al Societății Politehnica din București, al Arcului de Triumf, al Palatului Artelor din Parcul Carol (demolat), al Facultății de Drept, al noului local al Universității București, al Institutului Academic Român din Roma, al silozurilor de la Constanța, al gărilor fluviale Galați și Giurgiu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Conceput în plan simetric în formă de careu, palatul este dominat de corpul central cu intrarea principală, vestibulul și scara de onoare care marchează axul de compoziție al edificiului.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVA

În 1910, la inaugurarea palatului, unde își avea sediul Ministerul Lucrărilor Publice, Monetăria Națională a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii. În timpul ocupației germane din 1916-1918, palatul a devenit sediul Comandaturii Generale Germane.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când monumentul a avut de suferit din cauza bombardamentelor, parterului și celor două etaje inițiale ale clădirii li s-a adăugat cel de-al treilea etaj.

Primăria Capitalei (1994)
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

Palatul este unul dintre monumentele de seamă din Capitală, în care stilul vechii arhitecturi românești este realizat în forme optime. Arhitectul Petre Antonescu continuă pe Ion Mincu pe linia unei arhitecturi de inspirație tradițională.

După instaurarea comunismului, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită Sfatul Popular al Capitalei. Aici a avut sediul și Ministerul Construcțiilor (1956). După 1990 până în 2010, clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București, moment în care a intrat într-un proces de restaurare, construcția fiind încadrată în clasa I de risc seismic.

Sediul Ministerului Construcțiilor (1956)
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Fostul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice este înscris în Lista monumentelor istorice 2004, Municipiul București, la Nr. crt. 969, Cod LMI 2004: B-II-m-A-18688, cu denumirea de Palatul administrativ al Municipiului București.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

În prezent, activitatea Primăriei Municipiului București se desfășoară într-o clădire nouă, de 14 etaje, aflată pe Splaiul Independenței nr. 291-293.

Sediul temporar al Primăriei Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

În timpul domniei regelui Carol I, instituții precum Ministerul de Război, Ministerul Agriculturii ori cel Lucrărilor Publice începuseră să-și construiască sedii elegante, cu precădere în stil eclectic francez. În acest context, s-a luat în discuție ridicarea și unui palat al Primăriei, având ca motivație atât considerente funcționale (sediul de la acea vreme devenise prea mic), cât și dorința de a oferi un prestigiu administrației locale. Proiectul a fost adus în discuție de mai multe ori, inclusiv în perioada interbelică, însă fie războaiele, fie lipsa de bani au amânat mereu materializarea acestuia.

La începutul secolului XX, Primăria își avea sediul în casa Hagi Moscu din centrul orașului, care se afla pe locul, unde astăzi este amplasat Teatrul Național și spațiul verde din fața sa. Clădirea fusese construită, în 1810, de către marele vistiernic Hagi Moscu și achiziționată de autoritățile locale, de la moștenitorii săi, în 1882.

Imobilul a fost demolat, în timpul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), și s-a organizat un concurs de proiecte pentru ceea ce urma să fie Palatul Primăriei București. Arhitectul Petre Antonescu a imaginat o clădire monumentală cu un turn pe axul central și cu o loggia asemănătoare cu cea de la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, care, peste ani va deveni sediul Primăriei.

În urma izbucnirii Primului Război Mondial proiectul nu a mai putut fi realizat, abia în anii ’20, s-a readus în discuție construcția sediului Primăriei Bucureștiului. În 1935 a fost lansat un alt concurs de proiecte pentru Palatul Primăriei Bucureștilor, iar câștigător a fost ales proiectul realizat de același arhitect.

Din nou cursul istoriei nu a permis realizarea acestui proiect. Pe de o parte abdicarea lui Carol al II-lea a însemnat oprirea unei părți a proiectelor sale urbanistice, iar pe de altă parte, intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat total planurile autorităților. Astfel, Palatul Primăriei nu avea să mai fie niciodată construit.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor foto: Vlad Rușeanu; editor: Marina Bădulescu)

Articol din Bucuresti, Castele, Turist in Romania |

Comments Closed