‘Eu am patru nepoți și îmi place să gătesc pentru ei, dar și să le prepar produse mai deosebite. Una dintre preferatele nepoțeilor mei este pelteaua de gutui, pe care o pregătesc după o rețetă păstrată de la bunica mea, Ecaterina. Îmi amintesc că eram copil și în serile târzii de toamnă, bunica ne îmbia cu gutui coapte în cuptor sau cu peltea de gutui, care era preferata mea. Mă amuza mereu cum tremură ca o piftie — cred că era aceeași plăcere pe care o au copiii de astăzi în fața jeleurilor — și îmi plăcea gustul ei dulce-acrișor. De aceea i-am cerut această rețetă, am pregătit-o pentru copiii mei și acum o pregătesc cu plăcere și pentru nepoți’, povestește pentru AGERPRES doamna Veronica din comuna Frătești.

Pentru a prepara pelteaua de gutui avem nevoie de gutui foarte bine coapte, două kilograme, potrivit gospodinei din Frătești, și tot atâtea kilograme de zahăr.

Gutuile se spală bine și se șterg de puful care le protejează, apoi se taie felii, păstrând atât coaja cât și sâmburii. Acestea este secretul preparării de peltea, dezvăluie doamna Veronica, coaja, dar mai ales cotoarele și sâmburii de gutui fac ca pelteaua să se lege.

‘Într-o oală încăpătoare se pun gutuile astfel tăiate, peste care se adaugă apă atât cât să fie acoperite, să depășească cu o palmă stratul de fructe. Preparatul astfel pregătit se pune la fiert la foc moale și se lasă la fiert până când gutuile se înmoaie. În acest timp, nu se amestecă în oală pentru a nu tulbura zeama, ca de compot’, completează bunica Veronica.

Lichidul astfel obținut se strecoară printr-o sită foarte fină pentru că trebuie să fie limpede și se amestecă în proporții egale cu zahărul.

Acest amestec se pune la fiert la foc moale și se amestecă până când se obține o consistență ca de miere, care să nu cadă de pe lingură când se ia din cratiță.

Aceasta este pelteaua “tare” care, pusă în borcan, are o consistență ca de piftie. Se poate fierbe însă mai puțin și atunci se obține o peltea de o consistență mai slabă, care curge și care poate fi folosită la prepararea prăjiturilor de casă, a tartelor și a savarinelor sau pentru budinci.

‘Acest jeleu obținut se toarnă fierbinte în borcane ( n.r.—aveți grijă ca acestea să nu se spargă atunci când turnați lichidul fierbinte și puneți sub ele lama unui cuțit) și eu prefer să le pun capacele tot atunci când preparatul este fierbinte, alte gospodine mai lasă să se răcească puțin. Bunica mea lega borcanele cu foi de celofan prinse cu elastic sau cu șnururi colorate, care te îmbiau să le desfaci numaidecât. Odată i-am desfăcut bunicii toate borcanele de dulceață pentru a gusta câte puțin din fiecare și le-am legat la loc, crezând că fapta mea va rămâne nedescoperită, dar asta este o altă poveste’, mărturisește gospodina din Frătești.

Unele gospodine folosesc la peltea doar cotoarele și coaja rămasă de la gutui atunci când au preparat dulceața de gutui.

‘Un secret al bunicii mele era acela de a fierbe în această compoziție și cotoare de pere și coajă de măr roșu pentru ca pelteaua să aibă o consistență mai tare (dată de cotoare) și o culoare mai roșiatică, împrumutată din coaja de măr și astfel să fie mai atractivă pentru copii și pentru musafiri’, a mai spus experta în peltea de gutui.

AGERPRES/(AS-autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Sursa: muzeulgiurgiu.ro

Amplasat pe strada Constantin Dobrogeanu-Gherea nr. 3, în municipiul Giurgiu, județul Giurgiu, muzeul a fost înființat în anul 1934 și este adăpostit de o clădire monument istoric ce a fost sediul Prefecturii de Vlașca. Județul Vlașca a fost o unitate administrativă de prim ordin din Regatul României, a cărei reședință era orașul Giurgiu. Un prim corp al clădirii muzeului datează din anii 1777-1778, extins și modernizat în 1903. Între anii 1950 și 1980, muzeul a fost pe rând raional, municipal și secție fără personalitate juridică, în 1981 a redevenit județean, iar din 2003 are în administrare și Casa memorială a poetului Petre Ghelmez, din comuna Gogoșari.

Sursa: muzeulgiurgiu.ro

Numele muzeului “Teohari Antonescu” a fost dat la sugestia savantului Ion Andrieșescu, cel care a pus bazele preistoriei ca specialitate în istoriografia română și care este considerat creatorul școlii arheologice românești alături de Vasile Pârvan. Giurgiuveanul Teohari Antonescu (1894-1910) a fost primul profesor de arheologie al Universității din Iași. Epigrafist și arheolog de renume și-a definitivat studiile la Berlin, Heidelberg, Paris și Londra. Reîntors în țară, a ocupat funcția de profesor de arheologie la Catedra de Arheologie, înființată în anul 1894, în cadrul Universității din Iași, până la sfârșitul vieții sale.

Muzeul “Teohari Antonescu” valorifică de la piese de istorie, arheologie, ceramică și idoli din neolitic, din epoca bronzului și a fierului, unelte, ceramică, podoabe, monede (13 tezaure monetare, o colecție alcătuită din 2500 de piese din aur, argint și metal comun) la arme, documente din evul mediu și din epoca modernă. De asemenea valorifică patrimoniul etnografic, compus din aproximativ 1700 de piese ce provin în mare parte din satele străvechii zone Vlașca, zonă peste care s-a suprapus actualul județ Giurgiu. Piesele din bogatul patrimoniu muzeal compun cele cele patru secții — istorie memorială, etnografie, arheologie, istorie — și sunt prezentate în opt săli, potrivit surselor amintite.

Secția “Istorie memorială” găzduiește depozite de carte veche și bibliofilă, fonduri documentare memoriale, un atelier de restaurare hârtie și legătorie carte, un cabinet informatic. Fondul memorial provine de la numeroși scriitori, istorici, oameni de știință precum Ion Barbu, Teohari Antonescu, Nichifor Crainic, Nicolae Dărăscu, Petre Ghelmez, Emil Culian, Ion Vinea, Tudor Vianu, Dimitrie Bolintineanu ș.a. Cel mai important provine de la savantul istoric literar Nicolae Cartojan și de la arheologul Dumitru Berciu, fondatorul instituției, căruia îi este dedicată o sală memorială.

Sursa: muzeulgiurgiu.ro

Secția “Etnografie” deține circa 1700 de piese de ceramică, lemn și metal sau țesături ce provin, în mare parte, din satele străvechii zone Vlașca. Pot fi admirate aici piese ceramice de uz casnic (oale, chiupuri pentru păstrarea alimentelor, ulcioare, căni, ceșcuțe de țuică, talere, străchini), costume populare sau piese separate de port (fote, catrințe, cămăși, marame, opinci), țesături (scoarțe, țesături din cânepă, bumbac sau borangic, ștergare, așternuturi de pat, fețe de masă, fețe de pernă, preșuri pentru cai). De asemenea pot fi admirate unelte și instalații din lemn sau metal ce reflectă obiceiurile și ocupațiile tradiționale în zonă: agricultura, pescuit, viticultura, industria casnică textilă, meșteșugul prelucrării lemnului și al metalelor (piese aparținând gospodăriei țărănești, coș de pomeni, ștergare de nuntă și de înmormântare, clopoței pentru cai, instrumente muzicale, pristolnice).

Sursa: muzeulgiurgiu.ro

În cadrul Secției de istorie sunt prezentate înființarea orașului Giurgiu, perioada luptelor victorioase purtate de Mihai Viteazul cu Imperiul Otoman în 1595 la Putineiu, Stănești, Șerpătești, Călugăreni, Giurgiu, lupte care au adus faima acestor locuri în întreaga Europă. De asemenea, sunt subliniate realizările care individualizează Giurgiu la nivel național: prima corabie construită în Principatele Române (Marița, 1834), prima linie de telegraf (1853), prima cale ferată (1869), așa cum arată sursele amintite. Pot fi admirate, în cadrul acestei secții, piese tehnice și de mobilier de secol XX, creații artistice reprezentative, colecții importante de carte veche, numismatică, ceramică fotografii, arme. Există în acest muzeu două dintre ultimele tunuri de calibrul 57, care au fost folosite de armata română în Primul Război Mondial, fabricate în 1897 și care au fost recondiționate recent.

Sursa: giurgiuveanul.ro

Muzeul Teohari Antonescu deține una dintre cele mai importante colecții de arme din sudul României, formată din peste 180 de piese (arme de foc, arme albe și proiectile), a cărei piesă de rezistență este o pușcă germană cu cremene folosită la vânătoare, cea mai veche armă de foc din colecția muzeului care, conform specialiștilor, poate fi datată între 1680-1700.

Secția Arheologie expune piese descoperite în timpul cercetărilor din anii 1929-1930 întreprinse de profesorul Ion Andrieșescu la Oinacu, în județul Vlașca, dar și piese provenite din săpăturile ulterioare efectuate de Dumitru Berciu la Tangâru, Pietrele și Petru Rareș. Acestea au constituit patrimoniul inițial al muzeului. Expoziția a fost refăcută în anii 1999-2000 astfel că în prezent Secție Arheologie reflectă aproape toate epocile, din Preistorie până în Evul Mediu. Pot fi văzute piese semnificative pentru Preistorie descoperite în situl Giurgiu-Malu Roșu, vase antropomorfe și zoomorfe de la Sultana (cultura Gumelnița), idoli neolitici, obiecte care aparțin culturii Tei (a doua etapă a bronzului). Acestora li se adaugă piese descoperite în necropolele de la Oinacu și Izvoru datând din secolele III-IV, obiecte aparținând culturii Dridu, descoperite la Izvoru.

Sursa: muzeulgiurgiu.ro

Patrimoniul muzeal este îmbogățit permanent prin cercetările arheologice desfășurate de Muzeu pe șantierele deschise în județ.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Sursa: giurgiu.djc.ro

“Proiectul și finalizarea amenajării Cetății din insulă — Cetatea Giurgiului este de o importanță majoră pentru municipalitate pentru că acel punct este gândit ca bază de plecare a tuturor proiectelor turistice în municipiu, ca trasee turistice, ca zonă turistică. Deci Cetatea este punctul cel mai important pentru depunerea proiectelor privind turismul în municipiul Giurgiu. Este nevoie de a pune în valoare ceea ce mai există din cetate pentru că știm că, în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, s-a luat decizia să se dărâme total acea cetate, dar în urma săpăturilor au mai reieșit anumite vestigii, de aceea zona pe care o vedem acum nu mai are un statut de cetate, ci doar de un loc unde a fost cetatea”, a precizat pentru AGERPRES primarul municipiului Giurgiu, Nicolae Barbu.

El a precizat că prin proiectul al cărui finanțare ar putea fi asigurată prin programul transfrontalier România-Bulgaria cetatea ar putea fi pusă în valoare.

“Deci nu va fi reconstruită cetatea în sine, zidurile cetății, pentru că nimeni nu mai știe cum a fost și e greu să faci acest lucru și nici nu ar avea vreo utilitate dacă am face o construcție supraterană, de aceea am avut o primă discuție cu arhitecți de la Universitatea de Arhitectură ‘Ion Mincu’ că ar fi binevenit dacă finanțarea proiectului ne va permite o exemplificare a cetății printr-un joc de lasere”, a afirmat primarul.

El spune că proiectul se va realiza în comun cu bulgarii, cu orașul Ruse, iar traseul turistic ar urma să aibă și o componentă ecumenică, traseu urmând să cuprindă Bisericile Sfântul Nicolae și Buna Vestire, Catedrala Episcopală cu hramul Adormirea Maicii Domnului și Biserica Sfântul Gheorghe, dar și să pună în valoare zona istorică strada Gării-strada Ștefan cel Mare.

Costurile proiectului se ridică, a menționat Nicolae Barbu, la aproximativ două milioane de euro.

Primarul municipiului Giurgiu spune că acest proiect va fi depus până în luna septembrie acest an și crede că în vara anului viitor se va semna contractul de finanțare pentru ca în următorii trei ani de zile să fie implementat.

Potrivit istoricilor, prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, când aceasta apare sub forma de Zorio, însemnând ‘loc pustiu’. Aceasta a sugerat specialiștilor că cetatea fusese distrusă în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

În 1420 a fost cucerită de Imperiul Otoman care deținea astfel controlul traficului pe Dunăre.

Prin existența Cetății lui Mircea cel Bătrân, orașul fortificat de la Dunăre a fost de multe ori atacat pentru importanța strategică la Dunăre, Giurgiu fiind un cap de pod în drumul spre capitala țării. Mihai Viteazu a reușit, prin marea victorie de la Giurgiu, din 1595, să păstreze pentru câțiva ani cetatea, dar după numai doi ani, turcii au revenit, au refăcut și au mărit cetatea, astfel încât, după alți doi an de la recucerire, în 1599, puteau încăpea aici aproximativ zece mii de oameni față de trei sute cât era capacitatea acesteia la jumătatea secolului al XV-lea.

Mihnea al III-lea este ultimul voievod român care încearcă recucerirea cetății în septembrie 1659, dar, după o lună de asediu, află de înfrângerea aliaților săi și se retrage în interiorul țării. Cetatea lui Mircea cel Bătrân își păstrează importanța la aproape patru sute de ani de când a fost construită, astfel încât, în timpul luptelor ruso-otomane, (1768-1774) are rolul de bastion de apărare.

Cetatea a fost cucerită de ruși dar prin înțelegere a revenit tot turcilor, care au fortificat orașul, iar în cetate au depozitat muniții.

În toate războaiele ruso-austro-otomane, cetatea a fost asediată. Giurgiu a fost retrocedat Țării Românești în 1829, dar turcii, înainte de retragere, au distrus complet zidurile și fortificațiile.

La mai bine de șase sute de ani de la ridicarea Cetății, în apropiere funcționează Zona Liberă, iar din această primăvară câteva sute de giurgiuveni au primit repartiții în noi blocuri ANL construite în zonă. În jurul cetății urmează să se amenajeze o zonă pentru petrecerea timpului liber, cu alei pietonale, terase de flori, parcări, zonă de agrement pentru ambarcațiuni ușoare și restaurante cu specific pescăresc.

AGERPRES/(A — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Camelia BIGAN / AGERPRES ARHIVĂ

‘Turnul Ceasornicului, situat în Piața Unirii din municipiul Giurgiu, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din timpul ocupației otomane. În acea perioadă, turcii au construit din piatră un foișor cu o înălțime de 22 de metri, pentru a putea supraveghea împrejurimile și puțini știu că din subsolul acestuia pornea o rețea de tuneluri și arcade cu ieșiri în diferite locuri ale orașului și mai ales spre malurile Dunării — din motive lesne de înțeles pentru acele vremuri, tuneluri ce se mai păstrează în parte și astăzi’, a declarat, pentru AGERPRES, unul dintre cei care au condus destinele Muzeului Județean Giurgiu, Petre Mimiș.

Turnul a fost folosit ca punct de observație, de pază și ca foișor de foc și abia ulterior, după ce turcii au fost alungați, această construcție a suferit unele modificări și a fost adăugat un ceasornic.

Unicitatea și farmecul acestui loc din jurul Turnului Ceasornicului a constat în vechime în faptul că toată rețeaua de străzi a orașului pornea radial din acest loc. Monumentul se afla în centrul orașului, înconjurat de un mare parc în formă de farfurie, format doar din arbori de tei. De altfel, acest parc, păstrat parțial astăzi, era cunoscut ca “farfuria cu tei”, iar Giurgiu era cunoscut, ca urmare a acestei unicități arhitectonice, ca “Orașul soare”. Trasarea acestei rețele stradale de tip radial a fost făcută de către arhitectul Moritz von Otto, la 1831. După aceasta au apărut biserica Sfânta Treime și câteva case frumoase. Cum în acest loc de șes materialele de construcții erau mai greu de găsit, străzile din oraș au fost pavate cu piatră din zidurile cetății lui Mircea Cel Bătrân și din Dunăre.

Pe la finele secolului trecut, Turnul Ceasornicului începuse să se încline precum Turnul din Pisa și pentru că, după secole de istorie, era în pericol de prăbușire, istoricii și conducătorii orașului au decis reconsolidarea acestuia, lucrările începute în anul 2005 fiind finalizate în anul 2007.

Pentru că Turnul Ceasornicului este un monument istoric recunoscut de valoare națională și universală, el este reprezentat pe stema județului.

La numai câteva sute de metri de Turnul cu Ceas, spre malul Dunării, într-un spațiu mereu inundabil, lângă canalul Sfântul Gheorghe, se găsește un alt punct istoric al orașului, urmele Cetății lui Mircea cel Bătrân.

‘Legendele leagă numele orașului Giurgiu de cel al numelui unui cioban ardelean care, fiind cu oile la păscut în Lunca Dunării, ar fi eliberat din mâinile soldaților turci mai multe grupuri de oameni ce urmau să ia drumul Imperiului Otoman, pentru a fi vânduți ca sclavi și slugi. Oamenii eliberați s-au stabilit în Lunca Dunării, formând un târg care a fost numit după numele eliberatorului lor, San Giorgio. O altă legendă spune că numele orașului provine de la Insula Sf. Gheorghe, pe care s-au aventurat comercianții genovezi pentru a construi un mic avanpost comercial, o cetate pe această insulă. Se pare că genovezii au construit mai întâi o bancă și o piață pentru mătăsuri și catifele. Orașul s-a numit San Giorgio (Sf. Gheorghe) după numele sfântului protector al genovezilor, de altfel și astăzi protectorul municipiului Giurgiu este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’, mai explică Petre Mimiș.

Mai recent, însă, s-au descoperit urme mai vechi ale unei așezări omenești în arealul Giurgiului, datând din Mezolitic (mileniile 10-7 î.Hr).

De altfel, protectorul municipiului Giurgiu este și azi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Istorici spun, însă, că Giurgiu a fost menționat pentru prima dată, indirect, în Codex Latinus Parisinus din 1394, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, sub numele de Zorio.

Cert este că prima atestare documentară a orașului Giurgiu a fost făcută la 23 septembrie 1403, într-un document oficial, Tratatul emis de Cancelaria Țării Românești și încheiat la Giurgiu între domnitorul Mircea Cel Bătrân și regele Poloniei, Vladislav Jagelo. Cucerit de otomani în 1420 cu scopul de controla traficul pe Dunăre, Giurgiu a fost transformat în raia pentru 400 de ani și s-a numit “Yergöěű”. Cetate fortificată, Giurgiu a jucat un rol important în războaiele dintre români și turci pentru controlul Dunării, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, dar și în războaiele ruso — turce. În 1659, orașul Giurgiu a fost ars din temelii pentru prima dată, iar în 1829 zidurile și fortificațiile puternic afectate de bombardamente au fost complet distruse de armata rusă.

În prezent, din Cetatea lui Mircea cel Bătrân se mai cunosc doar urmele zidurilor, dar locul a fost protejat și însemnat de municipalitate printr-un gard de protecție. Municipalitatea are în vedere un proiect european prin care se urmărește punerea în valoare a acesteia. Pentru turiști, dar și pentru giurgiuveni, un alt proiect de anvergură urmează să schimbe fața locului—un parc, dotat cu un lac de agrement.

‘Municipalitatea are în vedere realizarea unui proiect european pentru reabilitarea Cetății lui Mircea Cel Bătrân prin care nu se urmărește neapărat refacerea cetății, ci punerea ei în valoare, prin amenajarea de pasarele intens luminate și circulabile pentru turiști ce vor fi însoțiți de ghizi care să îți vorbească despre istoria locului, iar la poalele zidurilor arheologii să își poată continua liniștiți cercetările’, a declarat pentru

AGERPRES primarul municipiului Giurgiu, Nicolae Barbu. AGERPRES/(AS-autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVA

Primele mențiuni istorice ale portului Giurgiu apar în secolul al XVI-lea. A fost inițial punct strategic de apărare a mărfurilor și a granițelor, pe unde se exportau cerealele în Imperiul austro-ungar și în cel otoman, apoi s-a dezvoltat ca târg, bâlci și centru cultural. În prezent, este unul dintre principalele porturi la Dunăre din țară. Fluviul asigură Portului Giurgiu legături cu cele opt țări riverane din Europa, dar este și o placă placă turnantă pentru traficul destinat țărilor balcanice și Orientul Mijlociu. Este unul din porturile dunărene care permit acostarea navelor de croazieră fluvială, de aceea, mai ales în ultima perioadă mulți turiști poposesc aici.

‘Doar în primele zece luni ale anului 2014, au acostat în Portul Giurgiu 403 nave de croazieră care au transportat 23.382 de pasageri și au fost executate operațiuni pentru 376.233 tone de marfă’, a declarat pentru AGERPRES directorul general adjunct al Administrației Porturilor Dunării Fluviale (APDF) Giurgiu, Dănuț Ofițeru.

Turiștii care pun pentru prima dată piciorul în Portul Giurgiu sunt întâmpinați pe mal de clădirea portuară, desfășurată pe o suprafață de aproximativ o mie de metri pătrați, cu o arhitectură ce amintește de aspectul unui vapor, pe fațadă fiind o placă comemorativă din marmură care amintește că la 16 mai 1876 s-a îmbarcat pe vasul Radetki, din acest port, marele poet bulgar revoluționar, Hristo Botev.

În anul 1905, când a fost inaugurat Portul Giurgiu, clădirea portului era formată dintr-o sală de așteptare, spații administrative pentru autoritățile portuare, magazii și depozite de cereale și pentru alte mărfuri. În anul 1869 a fost construită prima cale ferată din România, între București și Giurgiu, care ajungea până în Port. Giurgiu a devenit, astfel, primul port din România cu cale ferată directă până în capitală. De aici se exporta sarea brută adusă din zona Prahovei și tot aici, în acest port ajungea conducta pentru petrolul venit direct de la rafinărie, ce urma să fie transportat pe apă până în Germania. În cel de-Al Doilea Război Mondial, americanii au încercat să distrugă sursele de aprovizionare ale nemților, cu care România era aliată. Prin urmare, terminalul petrolier din Giurgiu a trecut printr-un bombardament puternic. Portul a fost repus pe picioare în perioada comunistă, iar acum autoritățile vor modernizarea și mărirea capacităților lui prin accesarea de fonduri europene.

‘Suntem în faza de depunere a studiului de fezabilitate pentru realizarea unui port trimodal prin care vor fi asigurate noi capacități pentru mărfuri și conexiuni cu rețeaua rutieră și feroviară’, a subliniat directorul APDF, Dan Ofițeru.

La câteva sute de metri de port, spre interiorul orașului, se înalță primul pod în curbă din Europa. Podul Bizetz, inaugurat la 1905, pentru a realiza conexiunea dintre orașul Giurgiu și Portul Ramadan, cu acces peste canalul Sf. Gheorghe, este o bijuterie arhitecturală proiectată de inginerul Anghel Saligny și de Ion Ionescu-Bizetz. Podul a fost construit pentru cale dublă, rutieră și feroviară și, la data construcției sale, a reprezentat o premieră tehnică europeană. Forma curbilinie a podului a fost determinată de forma și rezistența terenului amplasat într-o zonă inundabilă. Podul a devenit monument istoric și, în prezent, este deschis numai traficului pietonal, pentru că nu mai prezenta siguranță în exploatare. Alături, a fost realizat un pod nou, în perioada 2005-2007 care face legătura cu drumul național DN5 Giurgiu—București, pe o distanță de aproximativ 60 de kilometri, până în inima capitalei.

Cândva, în port era amenajată o plajă, de unde puteai privi Dunărea și probabil de acolo a privit-o și poetul Mihai Eminescu. Din scrierile acelor vremuri reiese că, pe la 1866-1867, Iorgu Caragiale dădea reprezentații cu trupa la Giurgiu și, pentru că nu avea sufleor, a plecat în port să vadă dacă găsește vreunul care știe puțină carte. În port a găsit unul care știa să citească, ‘hamal, însă nu căra grâu; în picioare avea numai niște pantaloni de dril albaștri, iar pe corp numai un sacou scurt de material ordinar. Nici cămașă, nici ciorapi nu avea’. Acesta era Mihai Eminescu. Iorgu Caragiale l-a luat ca sufleor și după ce a terminat reprezentația la Giurgiu au plecat către București, unde Eminescu a fost angajat sufleor la Teatrul Național și a început să scrie poezii. De altfel, poetul amintește de Giurgiu și în corespondența cu Veronica Micle, în 1881: ‘ …am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul’.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Aflată la mai puțin de 20 km de Capitală, comuna Drăgănescu a devenit loc de pelerinaj pentru toți cei care doresc să cunoască mai profund viața și opera părintelui Arsenie Boca, ”Sfântul Ardealului” așa cum este numit de mulți credincioși.

Arsenie Boca a ajuns în localitatea Drăgănescu după ce a fost alungat de la Prislop. Stareța de acolo, maica Zamfira, era sora preotesei Ligia, soția preotului Savian de la Drăgănescu și prin intermediul lor a reușit părintele să poposească pe meleaguri giurgiuvene. A sosit în sat ca pictor trimis de Patriarhie, dar nu avea voie să slujească.

Cât timp a rămas la Drăgănescu, Arsenie Boca a locuit în casa parohială împreună cu familia preotului. Deși nu slujea, oamenii care îl știau de la Sâmbăta și îl căutau și aici pentru a-i cere sfatul.

Bisericuța în care Arsenie Boca a pictat se află în apropierea râului Argeș, într-o micuță localitate situată în apropierea orașului Mihăilești. Ocrotitorul bisericii este Sfântul Nicolae, chiar pe fațada superioară a bisericii fiind o icoană a Sfântului ierarh Nicolae, donată de Marcel Mihăiescu.

“Bisericuța este construită din cărămidă sprijinită pe șase coloane de piatră. Peste pridvor au fost construite două turle mici, iar turla cea mare este așezată peste naos. Clopotnița văruită în alb se află în curtea bisericii în care se mai află o toacă de lemn și o troiță”, a declarat pentru AGERPRES consilierul administrativ din cadrul Episcopiei Giurgiului, preotul Nicușor Puflea.

Pe crucea din curte stau mărturie următoarele cuvinte: “Această Sfântă Cruce s-a ridicat întru veșnica pomenire Preacucernicului Preot Savian Bunescu, adormit în anul 2005, paroh al sfintei biserici, 62 de ani, și a Preacuviosului Părinte Arsenie Boca adormit în Domnul la 1989, cel ce a realizat pictura sfintei biserici, între anii 1968-1988. Veșnica lor pomenire”.

Din pisania bisericii reținem că aceasta a fost zidită din temelie în anul 1870 de către Petru Dănescu și Ion Dumitrescu, biserica veche de lemn fiind luată de apele Argeșului, cu cimitir cu tot, la o revărsare din anul 1866, când a fost construit și podul peste noul curs al râului.

Biserica a fost restaurată din temelie prin grija preotului paroh Savian Bunescu, care a păstorit biserica din anul 1937. Mobilierul, catapeteasma, stranele și ușa sunt sculptate în stejar de către sculptorul în lemn Ion D. Cârcei din Grumăzești, județul Neamț.

Din istoria locului bisericii în care a pictat Arsenie Boca mai aflăm că numele comunei vine de la un boier, Fotache Știrbei Drăgănescu, fiul vornicului Badea Știrbei și pământul pe care se află construită biserica aparținea moșiei Prisicenii de Jos, numită și Drăgănescu de la proprietarul care o cumpărase la mezat cu 2.500 de taleri.

Biserica a fost sfințită pe 2 octombrie 1983 de către Prea Sfințitul Episcop vicar Roman Ialomițeanul.

Părintele Arsenie Boca a stat la Drăgănescu timp de 20 de ani și în anul 1968 a început pictarea bisericii parohiale, iar lucrul la aceasta a durat mai bine de 15 ani. Cum părintele nu avea voie să slujească, alți preoți care au vizitat de-a lungul timpului biserica au spus că, de fapt, Arsenie Boca ar fi zugrăvit aici predicile pe care le-a susținut la Sâmbăta de Sus.

Frescele părintelui Arsenie Boca sunt diafane, pictura de la Drăgănescu fiind însoțită de unele metafore, texte care fac referire la slăbiciunile și păcatele oamenilor, aforisme, citate din Sfânta Scriptură, alteori chiar învățături ale părintelui sau scene biblice: Învierea, înfățișarea iadului, Ceata celor Drepți. Despre unele picturi de aici se spune că ar avea un conținut vizionar, profetic, știut fiind faptul că părintele era ”văzător cu duhul”, anume cele care reprezintă două clădiri înalte în flăcări (trimitere la atentatele asupra turnurilor-gemene) sau cele în care apar obiecte precum telefonul mobil, naveta spațială, antenele de satelit, lucruri neobișnuite în acea perioadă.

O pictură aparte, cu rezonanță chiar în zilele noastre, este cea reprodusă după pilda celor chemați la cină din Sfânta Evanghelie. Sfântul Arhanghel Mihail îl roagă pe ”omul modern” să ”vină la cină”, adică să renunțe la păcate, la plăceri trecătoare și desfătări lumești și să se apropie de singurele lucruri nepieritoare, de Biserică și de Dumnezeu. Omul, reprezentat de un bărbat care stă așezat pe un fotoliu, ținând un telefon în mână și având în spatele său o femeie, ignoră însă rugămintea Arhanghelului spunând, după cum este scris pe pictură: ”M-am însurat, mi-am rotunjit țarina, mi-am cumpărat 5 milioane de cai putere, caut locuință pe altă planetă… așa că rogu-Te să mă ierți, nu pot veni… Nu mai avem această preocupare…”.

De asemenea, o compoziție interesantă este cea din absida altarului. Aceasta prezintă momente din viața și pătimirile Cuviosului Ștefan cel Nou, cel care a primit mucenicia într-o zi de 28 noiembrie, dată la care este și prăznuit, părintele Arsenie Boca trecând la Domnul pe data de 28 noiembrie 1989, la mănăstirea Sinaia, la niciun an de la finalizarea picturii bisericii de la Drăgănescu, fiind înmormântat, așa cum și-a dorit, în cimitirul Mănăstirii Prislop, pe 4 decembrie.

În frescele de la Drăgănescu surprinde lumina din picturi și chiar părintele Savian de aici le spunea enoriașilor: “Priviți pereții bisericii și vedeți Scriptura!” Se spune că, de fapt, Părintele Arsenie Boca a scris, pictând, toate momentele importante din viața Mântuitorului, fiecare registru iconografic având ca explicație unul sau mai multe versete din Scriptură.

El reușește să transpună în pictură Învierea Mântuitorului din mormânt. În frescele de la Drăgănescu, Arsenie Boca îi înfățișează pe Adam și Eva, arată Izgonirea, Cina cea de Taină, Buna Vestire, tot Noul și Vechiul Testament în imagini, pe sfinții Apostoli Petru și Pavel ținând în mâini Mănăstirea Voroneț, dar zugrăvește și bisericile Sf. Sofia din Constantinopol și Sf. Petru din Roma sub același arc de lumină ca un apel profetic la unitatea de credință și ca un mesaj că în afara Bisericii nu există mântuire. Dar, încununarea învățăturilor lui Arsenie Boca este iertarea. În Cărarea Împărăției el spune: “Dacă tu nu ierți, nici Dumnezeu nu te iartă. Și trebuie să iertăm la nesfârșit pe toți, din toată inima”.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) episcopiagiurgiului.ro

‘Era în luna decembrie a anului 2002 când enoriașii au aflat minunea și zile și seri de-a rândul am stat în biserică și am văzut cum din ochii Maicii Domnului izvorau lacrimi de mir’, povestește o bătrână din comuna Letca Nouă.

După ce din Icoana Maicii Domnului au început să curgă lacrimi de chihlimbar, slujba Sfintei Liturghii se desfășura zilnic, iar vestea minunii a răzbătut peste granițele satului, aici începând “să curgă” pelerini din toate colțurile țării.

La vremea aceea, Prea Sfințitul Varsanufie Ploieșteanul, episcop vicar de la Arhiepiscopia Bucureștilor, a venit la Letca Nouă și a spus că ceea se întâmplă aici ‘e o minune, icoana nu plânge pentru că o icoană nu poate plânge, ci din ea izvorăște mir’ și chiar el a dus ștergarul care a fost așezat la icoană.

După sosirea pelerinilor și rugăciunile neîncetate ale acestora la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, au apărut și veștile privind primele vindecări miraculoase și se spune chiar că un copil care nu vorbea, la finalul slujbei, a spus pentru prima dată cuvântul mamă.

Icoana de lemn a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe a fost pusă într-un iconostas prin grija oamenilor și Maica Domnului își arată mila față de orice credincios i-a cerut vreodată ajutorul.

‘Icoana are o vechime de aproape o sută de ani și a fost adusă aici din fosta bisericuță de lemn din cimitir, aproape de finalizarea lucrărilor de pictură din biserica de astăzi, lucrări realizate de pictorul Tăttărescu și ucenicii săi. Mulți creștini care au venit cu credință au primit binecuvântare sufletească și trupească, foarte multe familii care s-au rugat au primit prunci și vin mereu acum, pentru a mulțumi’, a declarat pentru AGERPRES parohul bisericii din Letca Nouă, preotul Nicoale Edmond Popa.

Această bisericuță albă și strălucitoare în soarele sudului, născută din bârne între bordeiele care au reprezentat prima așezare a satului, a fost construită de către Mitropolitul Țării Românești, Nifon, iar pictura murală din interior a fost realizată de marele pictor Gheorghe Tăttărescu.

Până la începutul secolului al XVIII—lea, toată întinderea de teren de la Letca Veche la Letca Nouă și până la hotarul pădurii Bulbucata și satul Bălăria forma o singură moșie al cărui proprietar era boierul Iordache Filipescu ce își avea conacul în Letca Veche. În anul 1856, Mitropolitul Țării Românești Nifon, a cumpărat de la baronul Meitany moșia Sinești numind-o Letca Nouă.

În anul 1752, locuitorii zonei și-au ridicat o bisericuță din bârne în cimitirul care există și astăzi și a funcționat nu demult ca biserică de cimitir după zidirea noii biserici a lui Nifon Mitropolitul.

Biserica, denumită și astăzi de locuitori Mănăstirea lui Nifon, a fost clădită aici între anii 1864-1867 pe cheltuiala acestuia. Pictura bisericii a fost executată în ulei în stil neoclasic între anii 1866—1867, de pictorul Gheorghe Tăttărescu, fapt pentru care biserica a fost declarată monument istoric. Între anii 1927—1929, biserica a fost complet renovată, a fost dotată cu obiecte noi de cult și a fost resfințită de către Prea Sfințitul Episcop Tit Târgovișteanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștiului. În anul 1952, fiind complet afumată, pictura a fost spălată de pictorii Nicolae Stoica și Gheorghe Vânătorul din București.

Picturile lui Tăttărescu reprezintă un ansamblu pictural în mărime naturală în tehnica secco, în ulei. Deși au stat acoperite o bună perioadă de fumul lumânărilor, sunt încă într-o stare bună de conservare. Din acestea se mai păstrează catapeteasma și icoanele de lângă naos ale Sfântului Dimitrie și ale Sfântului Gheorghe.

În anul 2009, a avut loc o nouă resfințire a bisericii, slujba de târnosire fiind ținută de Preasfințitul Părinte Ambrozie Episcopul Giurgiului.

În prezent, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe se află așezată în naos pe un tetrapod de lemn sculptat.

AGERPRES/(AS — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Photo credit: (c) Camelia BIGAN / AGERPRES ARCHIVE

‘The Clock Tower in the Union Square of Giurgiu City dates back to the late 18th century, the time of the Ottoman conquest. At the time, the Ottomans built a fire lookout tower of stone, 22 m high, to look out over the environs. Very few people know that from its basement, a network of tunnels and arcades emerges that lead to various parts of the city, particularly the banks of the river Danube, for easy to understand reasons. Some of the tunnels have survived,’ former head of the Giurgiu County Museum Petre Mimis tells AGERPRES.

The tower was used as an observatory, a guarding point and a fire lookout tower and only after the Ottomans were chased away the structure underwent modifications and a clock was added to it.

The uniqueness and charm of the place around the Clock Tower in the past was given by the fact that the entire street network of the city was starting from here radially. The monument was right in the centre of the city, surrounded by a big park shaped like a dish made up of linden trees exclusively. The park, which has partially survived, was known as the ‘dish with linden trees,’ and because of this architectural uniqueness, the city of Giurgiu was nicknamed ‘the Sun city.’ Tracing the radial network of streets was the work of architect Moritz von Otto in 1831. After the design of the network of streets, the Trinity Church and some wonderful houses were added. Because construction materials were hard to find in this lowland area, the streets of the city were paved using stone from the walls of Mircea the Old’s Fortress and from the Danube.

In late 20th century, the Clock Tower started to lean in, much as the Leaning Tower of Pisa. Because after two hundred years of history it was in danger of collapsing, historians and city leaders decided to re-consolidate it, which happened in 2005-2007.

Because the Clock Tower is a historical monument of national and universal value, it has been featured on the Giurgiu County’s coat of arms.

Just hundreds of metres away form the Clock Tower, toward the banks of the Danube, in an area prone to frequent flooding, near the St. George Canal, there is another historical venue of the city where visible are traces of Mircea the Old’s Fortress.

‘According to legends, the name of the city of Giurgiu would be related to the name of a Transylvanian shepherd, who, coming to the Danube meadows for pasturing, would have freed from the hands of Ottoman soldiers several groups of prisoners who were about to be moved to the Ottoman Empire to be sold as slaves or servants. The freed people set camp in the Danube meadow, establishing a burg that was named after their saviour, San Giorgio. Another legend has it that the name of the city comes from the St. George Island, where Genoese traders allegedly stopped to build a small trade vanguard, a fortress on the island. The Genoese apparently built a bank first and a marketplace for silk and velvet. The settlement was called San Giorgio (St. George) after the name of the Genoese saint patron, which today is also the saint patron of Giurgiu City,’ Mimis explains.

More recently, traces of a human settlement dating back to the Mesolithic (10-7 millenia BC) have been unearthed.

Historians say that the first written record of the city was an indirect mention of it in the 1349 Codex Latinus Parisinus, under the rule of Mircea the Old as Zorio.

The first sure written record of the city of Giurgiu was made on September 23, 1403, in an official document: a treaty issued by the Chancellery of Wallachia, concluded between ruler Mircea the Old and Poland’s King Wladyslaw Jagiello. Conquered by the Ottomans in 1420 to control Danube traffic, Giurgiu was turned into an Ottoman settlement for 400 years known as ‘Yergoiu.’ A walled fortress, Giurgiu played an important part in the wars between Wallachia and the Ottoman Empire for control over the Danube under the rule of Michael the Brave, but also during the Russo-Turkish wars. In 1659, Giurgiu was burned to the ground for the first time, and in 1829 the walls and fortifications greatly damaged by bombings were completely destroyed by the Russian armies.

Left standing today of Mircea the Old’s Fortress are the traces of the walls, but the place has been protected and set apart by a protection wall. The city is considering a European project to capitalise on the fortress. For the people of Giurgiu and visitors, there is another project being designed, a park with a lake for leisure activities.

‘The city is considering a European project to rehabilitate Mircea the Old’s Fortress under which the fortress will not necessarily be rebuilt, but it will be showcased by building a floodlit gangway where tourists accompanied by guides will learn about the history of the place, while archaeologists may continue their research at the base of the walls, undisturbedly,’ Giurgiu City Mayor Nicolae Barbu says.AGERPRES

Photo credit: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARCHIVE

The first historical mentions of Giurgiu Harbor appeared in the 16th century. It was initially a strategic point of defence for freight and borders, a point of export for grains to the Austro-Hungarian Empire and the Ottoman Empire, it then developed as a fair and a cultural center. Currently it is one of the main Danube harbors of the country. The river ensures that Giurgiu Harbor is connected with the eight riparian countries in Europe, but it is also a linchpin for the traffic destined for Balkan countries and the Middle East. It is one of the Danube harbors that allows the mooring of river cruise ships and for that reason it is visited by many tourists on holiday.

“In the first ten months of 2014, 403 cruise ships have moored in Giurgiu Harbor, carrying 23,382 passengers and operations were executed for 376,233 tons of freight”, said, for AGERPRES, General Deputy Director of the Danube River Harbor Administration (APDF) Giurgiu Danut Ofiteru.

The tourists first setting foot in Giurgiu Harbor are greeted on the bank by the harbor authority building, spanning over 1,000 square meters, with an architecture that is reminiscent of a ship’s design, the frontispiece carrying a commemorative marble plaque reminding of the fact that on May 16, 1876, great Bulgarian revolutionary poet Hristo Botev boarded the Radetzky from this harbor.

In 1905, when Giurgiu Harbor was inaugurated, the harbor’s building comprised of a waiting hall, administrative spaces for port authorities, warehouses and repositories for grain and other freight. In 1869 the first railway in Romania was built, between Bucharest and Giurgiu, reaching as far as the harbor. Giurgiu thus became the first harbor in Romania to be directly connected by rail to the capital. It was from here that the exports containing raw salt brought from Prahova county were sent off and it was also here, in this port, that the pipeline for the petroleum brought straight from the refineries in Ploiesti ended. In World War II, the Americans tried to destroy the supply lines of the Germans with which Romania was allied at the time. As a consequence, the petroleum terminal in Giurgiu underwent heavy bombardment. The harbor was reoperationalized during the communist era and now the authorities want to modernize and increase its capacity by accessing European funds.

“We are at the stage of submitting a feasibility study for the construction of a tri-modal harbor through which new capacities for freight will be constructed, as well as links to the rail and road networks”, said APDF Deputy Director, Danut Ofiteru.

Several hundred meters from the harbor, inwards toward the city, lies the first curved bridge of Europe. Bizetz Bridge, inaugurated in 1905, to connect the city of Giurgiu to Ramadan Harbor, with access over the St. George channel, is an architectural masterpiece designed by engineer Anghel Saligny and Ion Ionescu-Bizetz. The bridge was constructed for a dual purpose, both road and rail traffic crossing the bridge and, at the date of its construction, it was a technical first of Europe. The curved shape of the bridge was determined by the shape and resistance of the land that was in an easily floodable area. The bridge became a historical monument and is currently open only to pedestrian traffic, as its condition no longer provided safe conditions for other means of transportation. Beside it lies a new bridge, constructed between 2005-2007 that links to National Road 5 (DN5) Giurgiu-Bucharest.

At one point, the harbor also had a beach, from where the Danube could be admired and it was there that poet Mihai Eminescu probably gazed upon it at one point. From the writings of the times we have come to know that, around 1866-1867, Iorgu Caragiale would put on plays with his theater company in Giurgiu and due to his lack of a prompter, he left for the harbor to see if he can find one. In the harbor he found a person who could read, “a porter, but he wasn’t carrying grain; on his legs he had some pants made of blue denim, and on his body only a short jacket of ordinary material. He had no shirt and no socks”. This was Mihai Eminescu, now heralded Romania’s national poet, and it was Iorgu Caragiale who took him in as a prompter and when finishing their representations in Giurgiu left together with him to Bucharest, where Eminescu was hired as a prompter for the National Theater and started writing poetry.AGERPRES

Photos by Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

Few know that just 35 km from Giurgiu and also as many from Bucharest City there are still living trees from the Vlasia Forest where centuries ago ruler Vlad the Impaler himself, the founder of the Comana fortified monastery, dismounted on an island surrounded by swamps. Today, in the same places, trees of the century-old forest are still growing. The swamps of the years past became the Comana Pond, which scientists consider to be a second delta of Romania. Today’s visitors can battle the shadows of the Ottomans in a modern adventure park, climbing up secular oak trees, while accommodation places welcome them for rest and relaxation.

COMANA MONASTERY

First time travellers at Comana want to walk into the footsteps of Vlad the Impaler and get full of sacredness at the Comana Monastery. Thus, immediately as they get in touch with the local history, they learn that the monastery was in the beginning a small wooden church. For the first time on September 27, 1461, the Comana toponym was officially used in a decree issued by the Chancellery of Vlad the Impaler that mentioned the border of the monastery should stretch all the way to where it touches the Comana Pond, right into Lake Calnistei.

Vlad the Impaler, founder of the Comana Monastery

‘The history of the Comana Monastery was continued in 1588 by boyar Radu Serban of Coiani, today’s Mironesti in Giurgiu County, who started the construction of a monastery on the land inherited from his mother, Maria of Coiani. The site was chosen because it was the place where the walls of Vlad the Impaler’s older monastery were standing,’ Comana father superior Mihail Musacriu tells AGERPRES.

In 1609, Radu Serban, who became ruler of Wallachia, painted the Comana Church and added royal insignia to the paintings. Radu Serban died in 1620 in Vienna and his mortal remains were inhumed at Comana by his sister, Elina.

Elina’s son, Draghici Cantacuzino, who died in Constantinople, was also buried here in 1667, along with Constantin, the son of high-ranking royal official Draghici, with these successive burials marking the switchover of Comana to the care of the Cantacuzinos.

In 1699-1701, grand steward Serban Cantacuzino started restoring the monastery, while in 1709 he died and he was in his turn buried at Comana.

Comana Monastery — Portraits of rulers who are linked to the history of this place of worship

In December 1769, the monastery was besieged by an Ottoman detachment and in 1802 it was hit by a strong earthquake. In 1854, the monastery was redesigned and the church was rebuilt from scratch. Few people know that in 1877, the monastery housed the Prefecture House and the local school opened in another wing of the building.

In 1908, the entire architectural compound of Comana was restored and in 1932 a mausoleum of WWI Heroes of the Neajlov River Battles was added. The church was also damaged in earthquakes in 1977 and 1986, but it was fully consolidated in 1988-1990. In 1991, upon the initiative of then Patriarch of the Romanian Christian Orthodox Church Teoctist it was turned back into a monastery of monks and refurbishment works were started to prepare it for its 550th anniversary of its first written record in 2011.

Because the place is filled with the footsteps of many rulers and damsels whose tombs are here, there is a local legend that says the founder, Vlad the Impaler, haunts the enemies in the plains scaring them away. It is said that when he fell prey to his enemies, somewhere between Bucharest and Giurgiu, his body fell into the hands of his rival Basarab Laiota and it was buried without the head, which had been sent to the Porte, and without exquisite ornaments and also without a tombstone, in the nearest monastery founded by him, Comana. In the yard of the Comana Monastery, there is a small billboard with information about the famous mediaeval ruler and a modest tombstone with an inscription almost fully erased that monks claim belongs to the ruler’s tomb.

Archaeological research in 1970-1975 established that the necropolis around the small church was used in the second half of the 15th century — the first half of the 16th century, while close to the narthex of the church, damaged by the passage of time, the remains of a decapitated male were found without any royal insignia, around whom coins minted under the rule of Vlad the Impaler were scattered. People say that could be Vlad the Impaler himself.

Tombstones in the cemetery of the monastery

Legend also has it that when the ruler was decapitated, thousands of streams gushed out like tears and the land reddened by the blood gave birth to butcher’s broom unseen there before, and after the ruler’s body was buried in the monastery, monks dag a well with clear and blessed water today known as ‘The Fountain with a Walnut Tree’ or ‘The Fountain with Health Remedies,’ and the place is overrun by butcher’s broom, another reason why Comana is unique. Because the butcher’s broom (Ruscus aculeatus) is endemic to the Mediterranean Sea area, at Comana it is protected as part of a scientific research at the Comana Natural Park.

Comana Natural Park

The Comana Natural Park is a unique reserve in Europe that houses tens of species of plants and animals protected by international laws; it is also deemed Romania’s second delta, covering 25,000 hectares and including an ecosystem specific of a delta, known from times past as the Comana Pond. Specialists claim that this delta is second in terms of biodiversity, after the Danube Delta Reserve.

Comana Natural Park

‘The park was created in 2004, when the Comana Pond was declared a natural reserve for the 140 species of birds, half of which are internationally protected, more than 200 plant types and subtypes, 70 of which are about to go extinct, living in the peony, butcher’s broom and lily-of-the-valley reserves, along with tens of bird, mammalian, reptile and fish categories protected under the Berne Convention and the national legislation, all gathered in one place, the Comana Natural Park,’ Spokesperson for the Giurgiu County Environmental Protection Agency Daniela Neagu tells AGERPRES.

Comana Natural Park


Some years ago, a private entrepreneur who loves the place and says he can feel the history coursing through his veins, turned his holiday house here in a boarding house, and to prove that he is a preserver of history, he named each room of the boarding house after a ruler or damsel and designed the rooms as a combination of history and modernism.

‘The first floor is dedicated to the Cantacuzinos; the guest rooms on the second floor are dedicated to the family of Craiovesti Basarabi, while a room on the third floor is dedicated to the family of Draculesti, with a room for Vlad the Impaler,’ the investor tells AGERPRES.

The rooms have wooden floors, panels, cabinets and tables manually painted, with the wild peony flower, a protected flower in the Comana reserve, a central element. The bathrooms and utilities are among the most modern, with the room dedicated to Vlad the Impaler offering Jacuzzi and massage services.

Comana Natural Park

Those wanting to spend time in the great outdoors find something for any temperament. Thus, lovers of extreme sports can choose between tree climbing and rope walking with various degrees of difficulty as well as a zip line over an adventure lake. The most calm of them can choose boat trips for fishing, bicycle trips in the woods, while gardening lovers can pick their greens and vegetables directly from the greenhouse of the local restaurant. A cellar of the Grand Cupbearer has been recently opened for wine tasting. The tourists arriving at Comana can walk in the footsteps of history while also feeling like being in Europe. AGERPRES